Inscrierea nuvelei in contextul creatiei autorului

Nuvelistica lui Liviu Rebreanu este considerata, in general, o etapa pregatitoare a creatiei sale majore, cea romanesca, ce va aduce, ca un aspect nou si original, viziunea umanului ca multime si a omului ca element al grupului social.
Nuvela Prostii este publicata in 1910 in revista "Convorbiri critice" si apoi, cu rectificari nesemnificative, intr-o serie de volume ca: Framantari (1912), Nuvele si schite (1921), Oameni de pe Somes (1925).

Asa cum remarca T. Vianu, nuvela prezinta taranul "in umila si precara sa realitate sociala, in scene crude, izolate din cadrul de farmec si poezie al naturii, dar cu o putere de observatie incisiva care anunta un maestru" (Arta prozatorilor romani).

Structura narativa si subiectul

Pornind de la un fapt banal - proiectata deplasare cu trenul a batranului taran Nicolae Tabara si a feciorului sau spre Salva -, autorul creeaza o situatie exemplara, in care accentul e pus pe derularea dramatica a secventelor epice, in care fiecare amanunt semnifica, textul fiind un adevarat document sociologic si moral.

Construita bipolar, pe tensiunea dintre apelativul protagonistului din debutul brusc al nuvelei: ,Doamne-ajuta!" si imprecatia din final: ,Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!", nuvela se structureaza in doua parti. Din punctul de vedere al ritmului naratiunii, prima parte reda pregatirile de plecare la gara ale lui Nicolae Tabara si ale feciorului sau, drumul, sosirea in gara pustie, iar a doua, mai ampla, relateaza incercarea esuata a taranilor de a se urca in tren, intr-o tehnica cinematografica, cu prim-planuri ce se deruleaza intr-un ritm accelerat. Miscarea circulara, intoarcerea in punctul initial al naratiunii, poate fi prevazuta din prima secventa narativa, in care pregatirea de plecare a celor doi tarani e punctata de "amanunte" premonitorii: "Cand sa iasa, Nicolae Tabara se poticni in prag si cat p-aci sa se pravale cu dasagii pe umar cum era"; glasul "ragusit de spaima" al sotiei il atentioneaza "ca asta nu inseamna bine!", ca un ecou al nelinistii interioare a personajului care exclama: "Doamne-ajuta!".

Functia simbolica a peisajului natural

In drumul spre gara, ochiul naratorului inregistreaza starile sufletesti ale personajelor infatisand o natura in regim simbolic. Feciorul merge "ciulind urechile () parca i-ar fi fost frica sa nu se napusteasca cineva asupra lor". In "noaptea de pacura, urmele pervazurilor se tolaneau raschirate ca degetele unei maini uriase" in lumina ,galbuie si mucezita a felinarului funigit din coltul ulicioarei".

Ajunsi in gara ,pustie ca o toaca", tatal si fiul ,se cocolosesc" pe o lespede de piatra, langa o banca pe care nu indraznesc sa se aseze, considerand-o rezervata unor calatori mai de seama. Gemetele lor inabusite de ,parc-ar fi fost stransi in curele", caracterul repetitiv al replicilor redau teama din sufletul lor, sugerata si de imaginea plopilor de pe malul Somesului ale caror coroane ,se ridicau negre ca niste maini amenintatoare". Sosirea grabita a babei "cu fata zbarcita ca o hriba uscata' reface triunghiul uman, iar intrebarea ei ingrijorata: "- Oare am intarziat, oameni buni?" leaga organic aceasta secventa cu inceputul nuvelei, cand cei doi pleaca la gara cu noaptea-n cap "ca sa nu intarziem".
Momentul aparitiei hamalului anticipeaza finalul dramatic al "aventurii" personajelor. Desi Nicolae Tabara il saluta smerit, iar baba il intreaba cu sfiala: "- Oare vine degraba, domnule?", acesta ,se ratof' cu brutalitate: "- Ce-mi tot darlaiesti aici, babo?".
Treptat ,gara se dezmortf1, se aprind lampile, sosesc alti calatori si chipurile celor trei se aglutineaza in portretul colectiv al taranilor "cu fetele supte, cu umerii obrajilor iesiti in afara, cu barba si mustatile zbarlite". Apare seful de gara, se deschide casa de bilete si Nicolae cu feciorul se ingramadesc spre rampa. Dar "un vardist coscogea1' il "insfaca pe Nicolae scurt de guler si-l bruftului indarat' pentru a face loc "unui domn bine imbracat'. Seful le arunca priviri dispretuitoare inchizand ghiseul, iar cand trenul soseste, taranii alearga debusolati intre vardist si conductorul care striga batjocoritor: "- Unde mergeti prostilor? () Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!".

Replica batranului taran cand, in sfarsit, primesc biletele: "- Iarta, domnule, iarta-ne si nu ne napastui Ca noi suntem prosti, pacatele noastre Pesemne asa ne-a lasat Dumnezeu, prosti si necajiti si nepriceputi" - e dramatica, reflecta umilinta indelung indurata ca pe o fatalitate.

Taranii incearca in zadar sa se urce in trenul ce incepe a inainta. Conductorul "se napusti" asupra lui Tabara, "ii tranti un pumn in ceafa si-l imbranci pe scari la vale". Racnetul lui: "- Sa va sculati mai devreme, puiregaiule, si sa nu mai mocositi, fire-ati ai dracului sa fiti!", cade ca o amara batjocura asupra feciorului si babei care "se uitau cu ochi sticlosi de spaima' si asupra lui Nicolae care se ridica insangerat din prundisul in care fusese aruncat in timp ce sufletul ii sangera si-l durea mai strasnic ca ranile fetei". Aruncand "o privire muta in urma trenului", mania si revolta din sufletul sau izbucnesc in imprecatia finala: ,nu v-ajute Dumnezeu-sfantul!".
Luandu-si poverile in spinare, cei trei pornesc inainte ,pe o carare spinoasa, cu capul plecat, cu inima urnita", in lumina soarelui ce "isi inalta biruitor capul si improsca in fetele drumetilor beteala de raze purpurii". In maretia ei, natura ramane indiferenta la dramele oamenilor.

Procedee realiste de constructie a personajelor

Nuvela ilustreaza in fapt confruntarea violenta, fara putinta de reconciliere, a doua categorii sociale: aceea a taranilor saraci, a "prostilor", dispretuiti si descurajati, si cea a functionarilor unui regim opresiv. Taranii sunt individualizati prin protagonistul Nicolae Tabara, feciorul sau si o baba, dar autorul e interesat de afirmarea grupului, de aceea notatiile privind portretul fizic lipsesc sau sunt sumare. Utilizand o subtila retea de automatisme verbale, gestice si comportamentale, autorul reda teama, sfiala, neincrederea, oboseala si suferinta unei paturi sociale care nu are parte decat de dispret, batjocura, violente. Ei sunt prostit', asa cum pare sa sugereze chiar titlul, a caror infrangere e evidentiata de nivelul de suprafata al nuvelei. Termenul, reluat pe parcursul naratiunii, capata o semnificatie aparte in replica in care protagonistul recunoaste ca el si ai lui sunt prosti: "Ca noi suntem prosti, pacatele noastre" Dar vorbele eroului sunt intelepte, adevaratii prosti sunt cei ce nu le pricep. Privirea cu care eroul urmareste plecarea trenului -devenit simbol al unui regim strivitor pentru cei slabi si "prosti" - ascunde sensuri mai profunde, e mai degraba manie si orgoliu, tacere acuzatoare.
Celelalte personaje, functionarii, fac parte dintr-o ierarhie de opresori si oprimati, de la seful de gara la hamal, fiecare insa "semet in sufletul sau" ca poate certa si violenta pe cineva mai slab, toti dispretuitori, brutali si batjocoritori cu cei "prosti".

Stilul

Nuvela se remarca prin sobrietatea notatiei. "Cuvintele alese dintr-un fond de provincialisme ingrate" (Tudor Vianu): "se cotosmani", ,pacat, "mocosi, "a darlai' etc. si, mai ales, metaforele si comparatiile sugereaza maiestrit starile sufletesti ale personajelor: feciorul "tandalea ca un manz trudit, ciulind urechile", zgomotul apelor e asemenea cu "tanguirile neintelese ale unor oameni prapaditi de nevoi" etc.
Coeziunea interna a textului, desenul in carbune al personajelor, culoarea limbajului conduc la ideea ca, inca din proza scurta, Liviu Rebreanu isi depaseste metoda realista in spirit modern.

Scriitori romani