NUNTA DOMNITEI RUXANDA - Roman de Mihail Sadoveanu, Bucuresti, editura Cartea Romaneasca, . Dupa cum arata Profira, fiica scriitorului, in Notele la volumul XI al Operelor aparute sub ingrijirea scriitorului, cartea a fost elaborata, cu o promptitudine creatoare dovedita si cu alte prilejuri, in doar douazeci de zile si copiata numaidecat de catre descendentii povestitorului "ca sa fie dusa neintarziat la editura Cartea Romaneasca, unde era asteptata cu nerabdare".
Mentinerea, vreme de o jumatate de secol, a Nuntii domnitei Ruxanda in conul de umbra al altor romane istorice sadovenicne nu poate fi explicata prin criterii valorice, ci numai prin niste pricini si conexiuni ideologico-politicc. Istorisirea evoca prea putin favorabil relatiile Moldovei cu cazacii zaporojeni ai Iui Bogdan Hmelnitki, realizatorul unirii Ucrainei, din 1654, cu Rusia - aceleasi raporturi interetnice pe care foarte laudatul Nicoara Potcoava (1952) le va prezenta intr-o cu totul alta lumina.
Mai mult: rememorarea cumetriei impuse cu sabia domnului Vasile Lupu de catre hatmanul de la Praguri avea darul de a prevesti involuntar la inceputul anilor '30 mai intai ultimatumul stalinist azvarlit cu brutalitate tarii noastre in iunie 1940, iar apoi ulterioara "prietenie romano-sovietica" in egala masura silnica. Pentru a nu mai insista asupra faptului ca prea multa bucurie nu le putea starni unora nici plasarea unui personaj de prim rang in postura de emisar al domnului moldovean la Soroca pe Nistru, unde dainuia vechea granita rasariteana a lui Stefan cel Mare. Abordand fata intrinsec literara a scrierii, observam, Ia o privire de ansamblu, ca aceasta respecta mai mult decat altele regulile consacrate (de catre Walter Scott) ale romanului istoric universal, reusind in acelasi timp sa ramana nu mai putin sadoveniana. Vizibila in acest sens este readucerea in prim-planul actiunii a unui june prim plasmuit de imaginatia scriitorului si inzestrat cu multiple calitati fizice si morale, insa menit, prin firea-i de ins "buiac", sa dovedeasca ca "nu s-a vazut inca tanar intelept, nici prooroc". Nu lipseste nici inflacarata angajare erotica a protagonistului (pe nume, Bogdanut Soroceanu), fiinta care-i capteaza afectiunea - imprimand pe alocuri actiunii ritmul unui roman de dragoste si aventuri -fiind frumoasa si vestita Ruxanda, fiica lui Vasile voda Lupu (Roxanda, in grafia cronicarului Miron Costin). Real, ca unul apartinator deopotriva istoriei, este si evenimentul central: furtunoasa si nefericita casatorie a domnitei cu sangerosul si rudimentarul Timus, descendentul cotropitorului Hmelnitki.
Romancierul zugraveste cu vibratie dramatica si simt al spectaculosului epopeic tasnirea neasteptata a acestui flagel care-l aduce in avanscena pe un asemenea "balaur al razvratirii" si "plamada a urii" cazuta asupra lumii cand "noroadele rup legea si randuiala". E instructiv de remarcat ca taioasele calificative reproduse si insusite de catre eroul principal sunt atribuite hatmanului polonez Kondratki, asadar exponentul unui popor prezentat Iara simpatie in alte romane istorice sadoveniene. Pe de alta parte, consecintele coplesitoare ale cumplitei vicisitudini politice ii permit autorului sa reactualizeze una dintre desfasurarile sale narative preferate: sacrificarea iubirii nascute intr-o zodie nefericita. Acest tip de rezolvare a intrigii nu se datoreaza de asta data, ca in Soimii sau Neamul Soimarestilor, impedimentului moral ci, ca in Vremuri de bejenie ori in Ucenicia lui lonut din Fratii Jderi, iruptiei unui major eveniment neprielnic. La fel de specific sadoveniana este in acelasi timp covarsitoarea inraurire exercitata asupra neexperimentatului protagonist tanar de catre sfetnicul sau varstnic, menit sa dezvaluie caile intelepciunii. Rolul (detinut, bunaoara, in juvenilul mic roman Vremuri de bejenie, de Costea Morocane, prietenul lui Andries Hamura, iar in matura Creanga de aur de episcopul bizantin Platon, dovada ca nu exista un zid chinezesc, cum sugera candva Al. Paleologu intre creatia de tinerete si cea ulterioara a lui Sadoveanu) este incredintat aici "unchesului" Stefan Soroccanu, parcalabul de Suceava. Personajul, dotat cu darul prevestirii sau mai degraba al presimtirii, profeseaza, nu fara a gasi audienta la nepotul sau, invatatura zadarniciei alcatuirilor omenesti atat in privinta randuielilor politice ("ai putut sa vezi cum Dumnezeu imparatiile ca pleava le vantura") cat si stradaniilor de interes individual ("Ai sa vezi cat de inselatoare sunt toate ale tineretii si ale iubirii.").
Convingerile acestea eminamente sceptice nu-l impiedica insa pe batran a-si indemna la un moment dat nepotul sa nu piarda prilejul de a se apropia de domnita Ruxanda.
Chiar prin moartea lui, intamplata spre sfarsitul cartii, parcalabul Soroceanu ii oteleste bratul lui Bogdanut, determinandu-l in numele legii talionului uzuala la Sadoveanu - sa-l suprime pe nemernicul Timus, autorul pieirii unchesului. Atat de staruitoare si felurita este prezenta acestei siluete tipologice, incat pare a-si disputa postura de protagonist la concurenta cu tanarul sau discipol. Nu mai putin relevabil este detaliul privirii lui "piezise" si al zambetului sau "stramb", insusire demna de mentionat nu numai fiindca aminteste de alti urati intelepti sadovenieni, ca, de pilda, cocosatul Stefan Mester din Fratii Jderi, ci si pentru ca ne conduce spre remarcabilul preambul de tonalitate insolita din fruntea romanului.
In adevar, putina lume stie ca Sadoveanu - practicant indeobste al unor plasmuiri suprafiresti bizuite pe recuzita basmelor (a se vedea Balaurul din Hanu Ancutei) - ar fi fost capabil sa creeze o autentica nuvela fantastica.
O asemenea istorisire, de o valoare antologica, este insa tocmai introducerea- pretext la Nunta domnitei Ruxanda ale carei secvente, plasate in contemporaneitatea veacului XX, sunt menite sa justifice, o data cu performanta unui supranatural salt retrogresiv peste secole, mentinerea aceluiasi narator de persoana intai si pe vremea miresei domnesti petite printr-o napraznica navalire cazaceascc-tatara. Desigur, acest tip de translatie epica nu reprezenta o premiera absoluta in proza romaneasca, de vreme ce exista precedentul nuvelei eminesciene Sarmanul Dionis ori al romanului Adam si Eva de Rebreanu. Inedita, de asta data, e insa pregatirea minutioasa a trecerii pe "celalalt taram" (metafora sadoveniana preferata) prin manuirea coerenta a unor teme si detalii gotice. Descinderea arc loc sub auspiciile anuntate, literar, ale unei calatorii de interes cinegetic la un schit montan zis al Parcalabului, intreprinsa, in plin secol XX, de proprietarul domeniului, nimeni altul decat "unchesul" cu "zambetul rautacios si stramb" Stefan Soroceanu; dupa cum si nepotul sau invitat sa-l insoteasca (spre neplacerea parintilor sai care nu-l au la inima pe batran) -si totodata naratorul - se numeste, la randu-i, Bogdanut. Si lantul de identitati si ambiguitati suspecte, potential fantastice, continua: intr-o odaie a Schitului, tanarul vizitator remarca, nu fara uimire, portretul inaintasului din veacul al XVIl-lea, "care avea o vaga si ciudata asemanare" cu cestalalt unchi, constand mai ales in aceea ca "era urat si parea stramb, cu umarul stang mai inalt". Nelipsita este si traditionala secventa fantastica a tabloului aparent insufletit:
"Chipul, din rama lui neagra, il atinti piezis", aerul acesta de familie rasfrangandu-se si asupra nepotului: "Aveam ca si el zambet putintel stramb". Graitoare, de asemenea, este similitudinea dintre cei sapte (numar magic) negurosi "padurari de demult", sortiti sa ramana "pustiiti in codri" din tata in fiu inca de pe timpul "parcalabului cel batran", si padurarii de altadata care fac zid cu topoarele in jurul celuilalt Bogdanut in infruntarea pe viata si pe moarte cu Timus, detestatul sot al Ruxandei.
In sfarsit, nu mai putin contingenta cu insolitul fantastic e silueta calugarului pentru care rasa monahala pare a fi stramta (virtualitate tipologica amplu dezvoltata de M.-G. Lewis in Calugarul sau de E. T. A. Hoffman in Elixirele diavolului): "Parintele Filaret () era un om voinic, cu infatisare de haiduc, si-si stapanea glasul, ca sa nu detune".
In chip firesc, acestor acorduri deopotriva incitante si grave, povestitorul Ic asociaza lamcnto-ul izvorat din sentimentul timpului si al mortii - adevarat laitmotiv al literaturii sadoveniene -, configurat aici de imaginea poetico-filosofico a clopotului, cel celebrat de Schiller in Das Lied von der Glocke pentru ca insoteste viata omului atat la bine cat si la rau, pe care insa textul de fata il actualizeaza doar pentru "cuvintele sacramentale: Mortuos voco' regasite incrustate de catre vizitatorii clopotnitei.
Tonalitatea mohorata a inscriptiei arc darul de a intra in conjunctie tematica cu cererea parcalabului de Soroca adresata lui Bogdanut, sub impulsul presentimentului sfarsitului sau apropiat, de a fi dus spre odihna vesnica la acelasi Schit. Culminatia fantastica a tuturor acestor preparative consta in strabaterea perdelei de apa a "duruitoarei", cascada de sub munte care ascunde un loc tainic ce trebuie descoperit printre stropi, de unde "poti razbate pe taramul celalalt - unii zic in alta lume, altii zic in alt veac" (reluare vadita a sugestiei amintitei ambiguitati). Bineinteles ca intrarea in aceasta prefigurare a tunelului timpului inseamna deopotriva deznodamantul excelentei nuvele fantastice de pana aici (autorul nepierzand prilejul de a da glas motivului complementar al uitarii, intruchipat de o "fantana lina" in stare a te face "sa uiti un veac viitor si sa te intorci intr-o viata trecuta"), dar si debutul principalei desfasurari narative. Strain de licentele sau lungimile altor scrieri sadoveniene apartinatoare aceleiasi specii, inzestrat cu stringenta epica si totodata favorabil accentelor lirice, reprezentativ dar si original, romanul Nunta domnitei Ruxanda ar merita un loc mai avantajos chiar si in ierarhia programelor noastre scolare.
