NOPTILE DE SANZIENE - Roman de Mihail Sadoveanu. Prima editie in volum: Noptile de Sanziene, roman, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, .
Conceputa in atmosfera patriarhal-moderna a gospodariei de la Copou a scriitorului ("in noptile inalte de la Copou a citit desigur S. povestea Noptilor de sanziene"- Profira Sadoveanu), cartea (favorita a lui S.) e scrisa aproximativ in aceeasi perioada cu Pastele blajinilor (cu care comunica adesea subteran, la nivel tematic, motivic, caracterial si compozitional; extrem de organic si coeziv, intreg universul sadovenian se slrevede insa in filigran, intr-o adevarata "intertextualitatc sui-generis" - A. Tanasescu). Romanul marcheaza inca un pas spre recuperarea (prin regresiunea intr-o (pre)istoric mereu mai indepartata, mai nebuloasa si mai fascinanta prin nebanuitele-i deschideri) a unui mitologic teritoriu romanesc dintre Carpati, Dunare si Mare.
Acest teritoriu nu e, in fond, altul, decat cel al unei fantastice Dacii eterne, sustrasa Timpului si Spatiului si convertita in simbol al legilor Firii, aici, la cumpana dintre Orient si Occident, caci (dupa cum isi marturiseste crezul autorul) "Acest rai, unic prin fertilitate, al Dacici, a avut locuitori statornici din cea mai adanca preistorie, iar cei care s-au adaugat cu vremea s-au supus legilor lui firesti. Civilizatia, portul si datina de acum zece mii de ani subzista inca. Trecerea culturii romane de cetate se simte intrucatva in limba si inteligenta, tara ca fondul original sa fie prea alterat". De asemenea, romanul valorifica acum pe deplin motivul "Noptii de Sanziene", sugerat inca din Dumbrava minunata si utilizat mai apoi in bucata "In noaptea cand graiesc dobitoacele" (aparuta initial in .Adevarul literar" nr. 681, 1933 si inclusa ulterior in Cele mai vechi amintiri, Editura Cartea Romaneasca, 1935).
Deplin conturata la nivelul temelor, al motivelor si, partial, chiar al mijloacelor de expresie, inca din prima etapa de creatie a scriitorului, opera sadoveniana va accede la capodopera in anii maturitatii nu atat prin inovatie, cat prin reluarea, dezvoltarea si adancirea simfonica a creatiilor anterioare, prin abordarea lor dintr-o perspectiva filosofica mereu mai profunda si mai subtil spiritualizata, cu mijloace artistice de o tot mai rafinata si expresiva simplitate. Aceasta lege generala a universului sadovenian e confirmata si de Noptile, care, desi cu alte elemente compozitionale, e practic reluarea in gama majora a scrierii sale din 1926, Dumbrava minunata. Pe scurt, fabula e urmatoarea: aflat in impas financiar datorita costisitoarelor sale preocupari pentru aeronautica, Lupu Mavro- costi, excentricul descendent al unei vechi familii boieresti, apeleaza la camaradul sau din razboi, francezul Antoine Bernard, cedandu-i drepturile asupra stravechiului codru al Borzei. Atras de perspectivele exploatarii forestiere, dar si de o posibila alianta matrimoniala cu Kivi Mavrocosti, sora lui Lupu, Bernard soseste la fata locului (de Sanziene, la 24 iunie 1927), unde ramane exact un an.
In tot acest rastimp insa, eterna padure (ale carei "glasuri", stranse in sobor de taina in Noaptea de Sanziene, proclama cele dintai rezistenta la desfiintare), oamenii locului, natura si chiar Lupu vor lupta pe toate caile cu intreprinzatorul francez pentru a-l impiedica sa taie padurea. infrant atat in nazuintele lui financiare, cat si in cele sentimentale, acesta abandoneaza cavalereste lupta. Ramas de acum un simplu prieten al familiei, ci va fi martor atat la (probabilul) sfarsit al lui Lupu, cat si la casatoria lui Kivi cu Sofronie Leca, fericit inceput al unei noi etape din existenta milenara a Borzei si a nu mai putin milenarei comunitati umane traitoare aici. Indiferent de ponderea in economia povestii, toate personajele (cum se intampla de regula in creatia sadoveniana majora) sunt memorabile, chintesentiale si simbolice, ramanand in acelasi timp perfect credibile ca fiinte v/. Urmas al unui neam de venetici (pecenegi) adusi odinioara de "vanturile intamplarii" la aceasta rascruce de furtuni si adaptati cu timpul locului (dar nu pe drept si nu deplin), Lupu Mavrocosti e un alt "om din luna' si totodata un tragic "cautator de absolut" balzacian, sortit sa ispaseasca pacatul originar al familiei sale -acela de a-i fi uzurpat in drepturi pe oamenii pamantului. Sora sa, Kivi ("printesa orientala" ce ascunde sub inocente copilaresti si maniere apusene intortocheri bizantine) se va salva prin alegerea Iui Leca, restaurand astfel dreapta oranduiala a lumii. Dintre "oamenii locului", se detaseaza prin importanta Sofronie Leca, administratorul cu suflet de haiduc al unei mosii stapanite odinioara de stramosii sai, padurarul Neculai Peceneaga, un "solomonar" solidar cu destinul stapanului sau, Lupu, Lita Florea, frate bun cu "hotii" sadovenieni ridicati dintre cei "nacajiti si obijduiti"; intreaga lume a satului de munte (cu crasmarii, primarii si negustorii ci), ca si cea a tiganilor Borzei (caci cartea e si o "mica Tiganiada") staruie insa in memorie cu egala pregnanta.
La polul opus, acest nou abate Marcnne care e francezul Antoine Bernard ("neamtul", cum il numesc localnicii - cu termenul consacrat prin care traditia populara romaneasca desemneaza incomprehensibila civilizatie moderna), exponent metonimic al civilizatiei occidentale moderne, cu plusurile si minusurile ei, intrupeaza un vector radical opus modului de viata traditional. Victoria "stilului vechi" asupra "stilului nou" nu ilustreaza insa catusi de putin o "teza samanatorista" (cum crede N. Manolescu), caci S. nu e un reactionar social sau politic, ci, asemeni altor reprezentanti moderni ai diferitelor Traditii spirituale, un conservator metafizic de adancime. Exponent stralucit al unui adevarat "umanism rasaritean"(T. Vianu) in cheie romaneasca - in care receptarea experientelor (post)renascentiste ale Europei apusene este mediata de duhul folclorului si al cartilor populare, de mostenirea Antichitatii si a Rasaritului ortodox (totul recristalizat insa intr-o forma mentis noua si originala, in care filosofia francmasonica redescopera datele viziunii populare despre lume) - ce nutreste o complexa filosofie (culta, rafinata, chiar erudita, desi perfect topita in materialul artistic), S. e posesorul unei veritabile "teorii a universului" (Al. Paleologu), in intreaga anvergura a termenului. Ca atare, el apreciaza un mod de viata nu dupa izbanzile de suprafata, pe care Ic recunoaste "stilului nou", ci dupa masura in care acesta intelege sa nu se abata de la principiile primordiale ale cosmosului, date ca legi de divinitate inca de la inceputurile Creatiei. Aceste oranduieli vesnice ii sunt cunoscute naturii (care nu se opune spiritului -pentru S., la origini, Spiritul si Natura se contineau reciproc, respectand aceleasi legi supreme) prin chiar intemeierea ei.
In schimb, pentru spiritul uman ele cunosc o progresiva uitare spre epoca "stilului nou" de viata, caracterizata printr-o continua retragere a Spiritului din lume, supravietuind "la vedere" doar ici-colo, ca relicva, in cate-un "taram uitat de timp" in autarhica-i izolare, cum e si padurea Borzei.
Desi Dumnezeu s-a retras de mult din Creatia Sa, aici Duhul-Ratiunea Suprema divine insufletesc inca lumea, pastrand astfel o natura vie, buna si transfigurata prin Spirit, un cosmos magic, de forte si corespondente misterioase (intre micro si macrocosmos, intre trecut, prezent si viitor) ce pot fi talmacite doar de initiati, pazitori din eternitate ai Traditiei vechilor randuieli. Mai mult chiar, S. expune in acest roman o adevarata viziune "ecologica" a varietatii naturale, surprinsa in infinit de complexa ei interdependenta, codrul Borzei aparand ca o adevarata biocenoza in care geografia, plantele, animalele, atmosfera si oamenii, materia si duhul, prezentul si trecutul fuzioneaza intr-un "intreg cosmoidaf (M. Braga) organic si armonios ce functioneaza pe principiul interdependentei si al corespondentei, intr-o adevarata "scara a fiintei' (cu o arhitectura unitara si inteligibila) ce urca, prin istorie, pana la spiritual si chiar la metafizic.
Daca "Oamenii sunt elemente cu totul trecatoare", in schimb "in Borza stau stihiile vesnice": aici, in acest Vis al unei (alte) nopti de vara, revelatia naturala e inca actuala, minuni inca se mai petrec, vietuitoarele mai graiesc cu glas de om, moartea e inca vazuta ca o nunta, iar randuielile imemoriale (vezi focul viu) dainuie inca cu puterea unei vraji, intr-adevar, desi ii pare lui Bernard o lume iara oranduiala, acest "eden preistoric" isi are totusi propria, fundamentala sa oranduiala, motivata de insusi specificul sau (si, chiar daca nu va izbuti sa-l converteasca, farmecul acestei oranduieli il va ispiti pe "neamt" - si-l va infrange, in cele din urma). Lupta e insa dificila: desi "Asta-i padure aparata de Dumnezeu", "stilul nou o ameninta, caci oamenii noi au "mestesuguri crancene si au si nebunie". Ca in Baltagul, insa, incalcarea stravechilor legi ce mai mentin in aceasta "rezervatie metafizica" vechea ordine cosmica va fi sanctionata prin chiar revolta acestei ordini, intr-o coalitie a tuturor elementelor sale. De aceea, cea mai mare parte a cartii regizeaza admirabil, prin finetea si bataia sugestiei, aceasta tacuta opozitie a victimei, aceasta eminesciana impotrivire la invadator, aceasta revolta comuna in care intrigile bizantine ale fratilor Mavrocosti, manevrele balzaciene ale "oamenilor locului" si rezistenta naturii insasi se impletesc pentru a riposta la "dublul act de tradare si dusmanie" care ar spulbera magia Borzei, lasand-o prada "teroarei istoriei". Oricat de reusit, acest roman in care il putem vedea pe "individul unei natii stravechi incoltit de o civilizatie de alta structura" (G. Calinescu) nu e decat indirect un roman al rezistentei la civilizatie. intr-adevar, a trecut neobservat faptul ca (la fel ca in orice opera cosmic conservatoare, de la Eschil la Shakcspeare sau Faulkner - doar ca S., scriind la un alt meridian, e mai interesat de efectul perturbator asupra Cosmosului decat asupra indivizilor) in chip primordial avem de-a face cu romanul unei vini tragice intemeietoare ce (se) naste (dintr-)o criza in ordinea vesnica a lucrurilor.
Vina originara, din care insasi agresarea padurii decurge pe cale de consecinta, este de fapt cea a "stramosului cu cal alb", samavolnicul navalitor care, stricand rosturile vechilor pamanteni, initiaza totodata o culpa transistorica a intregului sau neam si o statornica tulburare in asezarea lumii. De aceea, lui Lupu Mavrocosti destinul i se impune inevitabil, ca un dat ce-l Iransccnde: depasindu-si "ispita occidentala", el porneste, calauzit de Peceneaga (inocent urmas al aceluiasi neam vinovat) in cautarea comorii stramosilor - ea insasi un fabulos instrument al destinului - , parcurgand un traseu initiatic al refacerii legaturilor cu trecutul, cu acel taram arhetipal al stramosilor, situat intr-o tempora-lilatc fantastica, undeva, dincolo de portile in stanca spre Taramul Celalalt.
Daca in ordine fenomenala la capatul acestui traseu il asteapta nebunia, in ordine numenala punctul terminus al coborarii sale in adancuri il constituie mantuirea, caci obsesia coborarii in stanca, alaturi de stramos (=asumarea stramosului prin identificarea cu el) c conditia transcendenta pentru incheierea ciclului faradelegii si astfel a purificarii biocenozei Borzei de neamul sacrileg ce calcase candva legile vesnice ale lui Dumnezeu. Astfel ca, dupa ce disparitia lui Lupu (agentul purificator), inchizand cercul, va elimina vina si consecintele ei, cealalta mladita supravietuitoare a vechilor pecenegi, Kivi, eliberata de povara pacatelor trecute ale rasei ci, va putea intemeia (ca agent restaurator) impreuna cu Leca (urmasul legiuit al pamantenilor de odinioara) un neam nou, mai drept si indreptatit sa-si urmeze existenta potrivit stravechilor randuieli, sub aceeasi zodie lutclara a Borzei eterne. Si totusi, eternitatea isi traieste si aici ultimele clipe, caci inclusiv (impui launtric al Borzei se afla intr-o competitie contra cronometru cu timpul "exterior", al Istoriei. intr-adevar, suntem in Kaliyuga, magia s-a retras din lume, iar padurea nu se mai poate apara singura, ca in legende. Intuind perfect aceasta conditie, S. va recuza solutia (facila, dar neverosimila) fantasticului pur, insa, fidel crezului sau spiritualist, o va recuza si pe aceea plat realista si va recurge la o foarte complexa si subtila dialectica a mitului. Vom gasi prin urmare in Noptile si un roman al mitului (identificat inca de Calinescu) - mitul padurii vrajite ce se apara singura de vrajmasi -, dar si un roman al demitizarii (diagnosticat de C. Stanescu pe urmele lui M. Ungheanu) - caci, in fond, oamenii fac mai multe decat padurea insasi, fantasticul (cat este) parand adesea mai curand o diversiune decat o realitate. Nu trebuie insa ignorata nici prezenta unui roman al remitizarii caci, solidari dintru-inceputuri cu padurea, oamenii actioneaza ca agenti ai ei. Aceasta credinta a lui Leca (vocea cea mai autorizata a vechilor pamanteni), literala intr-o varsta mitica si imposibila intr-o lume integral profana, ramane insa metaforic adevarata caci, daca spiritul Borzei nu-i mai comanda efectiv, oamenii continua sa actioneze ca si cum lucrurile ar sta astfel. "Poveste falsa" pentru mentalitatea profana, mitul se instituie ca "poveste adevarata si exemplara" (M. Eliade) pentru acela care-l crede si i se supune.
El modifica astfel chiar realitatea - si oamenii Borzei cred inca in magia padurii lor vrajite si se comporta ca atare; incat rezultatele actiunilor lor n-ar fi altele chiar daca padurea ar fi vrajita (si poate ca si este, pentru ca S. , care face din sentimentul adanc al tainei una din dimensiunile esentiale ale operei sale, e prea iscusit pentru a transa net dilema). Mai mult chiar, se poate spune ca in universul sadovenian magia nu e doar a padurii: reuniti intr-o biocenoza metafizica, oamenii, locurile si natura se impartasesc dintr-o aceeasi vraja originara ramasa sa infrunte, singuratic, noile oranduiri ce atenteaza la fiinta esentiala a Lumii. impletind savant fantasticul pur cu derizoriul inscenarii mitului, dar si cu surpriza puterii lui de a renaste dincolo de inselaciunea pe care (inevitabil ?) se bazeaza, S. reuseste sa dea astfel viata unei lumi de un echivoc tulburator, in care nivelurile, semnificatiile si valorile se modifica permanent si caleidos-copic, potrivit principiului caruia autorul i-a ramas mereu fidel: "in fiecare adevar se afla o poveste; si in fiecare poveste un adevar" (Divanul persian). De aceea, nici romanul nu mai poate fi "fantastic", caci fantasticul se intemeiaza tocmai pe taria ontologica (ca si pe radicala separatie) a celor doua niveluri (real / suprareal) care se intersecteaza. Cronica a unei "oaze metafizice" (un microcosmos ce reproduce chintesential macrocosmosui) care mai marturiseste despre niste vremuri cand intreg cosmosul avea o alta alcatuire, dar confruntata cu disolutia adusa de epoca moderna, asupra careia triumful nu poate fi decat temporar, cartea e mai curand (cu un termen drag autorului) o "fantazie", adica un amestec specific de mit, basm si feerie menit sa instrumental izeze inca o data "patima de joc intelectual proprie geniului sadovenian" (I. Ncgoitescu).
Dincolo de izbanda permanenta reprezentata de chiar limba artistica a lui S., insusi stilul cartii - ceremonios, teatral si polisemantic (tipic societatilor stravechi), insufletit de o atotprezenta poezie de adancime si constelat la suprafata de superbe irizari fantastice - sugereaza cum nu se poate mai adecvat aceasta poveste ambigua a unui topos fabulos, situat la raspantia dintre A fi si a nu (mai) fi "Una dintre cele mai fermecatoare naratiuni sadoveniene", "Noptile de Sanziene este cartea care transmite probabil in modul cel mai patrunzator sentimentul vechimii, al originilor, al legaturilor inebranlabile cu trecutul si cu o spiritualitate foarte indepartata in trecut' (. Vlad). Ea este totodata un pilon esential in ansamblul arhitectural al universului sadovenian, cu conditia sa nu ignoram (cum avertiza deja Calincscu) "unde este inima acestei carti, ai carei eroi esentiali sunt Florca din padure, Pcceneaga, padurea insasi si indaratul tuturor enigmaticul, preistoricul stramos cu cal alb".
