DERIVATIILE FANTASTICULUI DIN REALISMUL COTIDIAN
In numeroasele interviuri acordate, Mircea Eliade (1909-l986) a despartit transant valoarea operei sale literare de cea stiintifica. Ba chiar a precizat in cunostinja de cauza ca opera sa stiintifica il va face cunoscut in lume cu mult mai mult decat cea literara.
Una din determinarile impunerii unei valori (indiferent din ce rang sau domeniu) ramane limba de circulatie unirsala. Ori literatura savantului -dupa propriile-i marturisiri - n-a fost redactata decat in limba romana. Aflat la Chicago, Mircea Eliade marturisea la 29 ianuarie 1971: "In ceea ce priste literatura, am simtit nevoia sa scriu in romaneste pentru a nu pierde continuitatea si a ma simti rupt in doua. E adevarat ca aceasta incapatanare de a scrie in romaneste a facut ca o parte din productia mea literara sa nu «treaca», sa ramana necunoscuta in Occident Da, dar acest risc a trebuit sa-l iau pentru ca mi s-a parut mai importanta unitatea mea cu limba romana si cu spiritul neamului romanesc". (Interviu acordat lui Adrian Paunescu. Vezi detalii in sectiunea sa Sub semnul intrebarii, Buc, Edit. sectiunea Romaneasca, 1979, p.237-267).
Asadar, nu literatura l-a facut celebru pe Mircea Eliade, ci opera sa despre mituri si vastele sinteze de istoria religiilor, domenii prin care a surclasat pe toti cercetatorii fragmentaristi de pana la ci. Numai asa patrunderea lui Mircea Eliade in cultura unirsala - ca nici un roman pana astazi -chiar daca ei s-au numit D. Cantemir, B. P. Hasdeu, N. lorga, Lucian Blaga - a adus cu sine o gandire romaneasca, autentica, relatorie, cu un sistem de organizare demult recunoscut.
Pe unii din acesti arhitecti ai specificului nostru national si i-a luat drept modele - B. P. Hasdeu si N. Iorga, iar pe filosoful Nae Ionescu l-a admirat ca pe omul providential iesit in intampinarea lui pentru a-i implini destinul.
Reasezat in randul generatiei sale, pentru care a scris romanul Huliganii (2 voi., 1935), Mircea Eliade i-a dat nu numai polivalenta, dar si profunzime unirsala, dimensiuni intalnite (mai restrans) doar la generatia lui Maiorescu si Emincscu. Colegii de generatie ai lui Mircea Eliade s-au numit: C. Noica, Emil Cioran. Eugen loncscu, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Petre Pandrea si Petre Tutea. Toti au compus, multa vreme, constienti ca apartin unui grup ("coordonat" de Mircea Eliade), ceea ce am putea numi dupa Matyla Ghica, "numarul de aur" al culturii romane.
Pentru Eliade, care a studiat si asimilat numeroase cunostinte in limbile si dialectele cele mai dirse ale lumii (altfel nu si-ar fi desavarsit ul de istoria religiilor!), literatura n-a fost o Violon d'Ingres, dar felul cum ea reflecta forme ale etnografiei, antropologiei, folclorului, sociologiei, indianisticii, mitologiilor, istoriei religiilor arata nu atat interferenta disciplinelor, cat fondul documentar comun al iesirilor in ul imaginarului.
Proza lui Mircea Eliade contine nule si romane, publicate cu o anume continuitate pe cand se afla in tara : Isabel si apele diavolului (1930), Maitreyi (1933), Lumina ce se stinge (1934), intoarcerea din rai (1934), Santier (1935), Huliganii (2 voi., 1935), Domnisoara Christina (1936),Sarpele (1937), Secretul doctorului Honigberger(1940). Dupa incheierea unor misiuni diplomatice in strainatate (Londra, Lisabona) si dupa descoperirea Frantei intr-un timp mai indelungat, Mircea Eliade, ramanand in strainatate, se dedica aproape exclusiv cercetarii religiilor din cele mai indepartate timpuri la cele mai diferite popoare. Astfel ca literatura ramane mereu pe ul al doilea si numai ca o relaxare intelectuala, in spatele careia talentul fantastului Eliade, a indianistului si mitologului scot nervuri narati de mare pret estetic. Sa notam : La tiganci (1959), Pe strada Mantuleasa (1969), in curte la Dionis (1978), Nouasprezece trandafiri (1980), si romanul de exceptie Noaptea de Sanziene (1955)..
Cunoscator atent al miscarii prozei in tara noastra (pana la 1940), ca si al celei unirsale, nu numai din marile culturi ale lumii, pe care le-a trarsat dintru-nceputuri pana in preajma comentariilor sale, Mircea Eliade nu s-a lasat influentat sau contaminat (imitator, nici atat!) de nici o moda sau de nici un curent ori miscare literara a Europei postbelice (J920- 1980). El este egal cu sine insusi pe cateva coordonate de conceptie si viziune.Toate marcand acel fantastic realist abordat inca din clasele liceale. De notat, ca elev fiind la liceul "Spiru Haret" (intre 1917-l925), Eliade s-a aratat un pasionat al stiintelor naturale (Numai Goethe sau Nabokov s-au dodit impatimiti ai disciplinei). Sa fi fost acesta primul impuls de transgresare spre mirajul unei lumi mitologice, enigmatice pe care si-o asuma pe cont propriu, cu toate ca studii de specialitate existau deja ? Sau sa fi fost o evadare (inconstienta) spre o lume care are alti parametri de evaluare a timpului si spatiului decat omul ? Sau poate ca fiintele si tele de care se ocupa stiintele naturii receptioneaza in cu totul altfel realitatea inconjuratoare si cinatatea omului ?! Greu de raspuns. Cu atat mai mult, cu cat nici savantul n-a dat un raspuns concludent, nici cercetatorii literari de pana acum nu s-au intrebat mai in detaliu de unde incep radacinile fantasticului la Mircea Eliade. Cert este ca punctul major de pornire il reprezinta opera lui Eminescu, proza in special, fapt observabil cu ochiul liber. S-au cautat explicatii in experienta indiana a autorului, ca si intr-o atitudine polemica (indirecta, nemarturisita) fata de spiritul proustian, gidean sau balzacian cultivat (rational) de Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, G. Calinescu si altii. Dar, daca vom acorda credit exclusiv uneia sau alteia din aceste explicatii si analize, nu vom descoperi adevaratele izvoare ale fantasticului reflexiv de mai tarziu. Asadar, sa citam pe autor insusi :
"in mai 1918, am inceput sa plecam, duminicile, dis-de-dimineata, catre manastirile din j urul Bucuresti ului. Ma reintorceam aproape de miezul noptii, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane in care aduceam soparle, broaste si tritoni. Dintr-o ladita acoperita cu geam, imi facusem un «terarum». Petreceam ceasuri intregi urmarind viata domoala, mohorata a gandacilor de tot felul, a brotaceilor, a soparlelor. Faceam uri pentru excursiile de vara. Sa coboram pe malul Dambovitei pana la Dunare, sa cercetez namoalele si mlastinile bogate in lar" (Amintiri, 1. Mansarda, Madrid, col., "Destin", 1966, p.47. Apud Mircea Handoca, el cronologic, p.XXXIV, la Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene, roman, vol.I, prefata de Dumitru Micu, Cuvant inainte, el cronologic si editie ingrijita de Mircea Handoca, Buc, Edit. Minerva, b.p.t., 1991).
Chiar daca aceste amintiri apar tarziu, deci limbajul folosit este al omului matur, stapan pe nuantele si subtextele cuvantului, e bine sa se obser ca imaginile reinviate vizeaza doua aspecte ale timpului :
1. timp trait efectiv
2. timp banuit, stratificat.
Primul este al unei biografii concrete, limitate, cel deal doilea trebuie descoperit, cu toate lungimile lui de unda. Acesta din urma zace in namoale si mlastine, a caror viata este reactivata de lar. Deci, coborarea in timp inregistreaza o pasiune devoratoare a micului naturalist. Pentru multe alte explicatii (fie si pentru varsta aceea !), isi va asocia cunostintele de chimie care ii deschideau noi orizonturi ale cunoasterii, ivite din desele reactii ale substantelor combinate fie acasa, in mansarda, fie in laboratorul liceului. Rezultatul acestor prime preocupari ale naturalistului si chimistului care implinise doar 14 ani este articolul Dusmanul viermelui de matase (in "Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor", nr. 21 /12 mai 1921).In acelasi an 1921 compune postirea fantastica Cum am gasit piatra filosofala si Calatoria celor cinci carabusi in tara furnicilor rosii ("un fel de roman de anturi in care amestecam entomologia, humorul si fantasticul. Ceea ce ma pasiona mai mult scriindu-l era descrierea dirselor locuri, asa cum le deau carabusii strabatandu-le pe indelete sau zburand pe deasupra lor", zice M. Eliade in Amintiri, p. 66).
Desprinzand din Amintiri si din Jurnal un alt fragment, Mircea Handoca (in ed.cit.) observa ca Mircea Eliade "incepe un nou roman fantastic, plasmuit pe "dimensiuni ciclopice": Memoriile unui soldat de plumb : «Era un roman de nesabuite proportii, ingloband nu numai istoria unirsala, ci intreaga istorie a cosmosului, de la inceputurile galaxiei noastre la alcatuirea Pamantului, de la originea vietii pana la aparitia omului»".
Tot din perioada liceala dateaza invatarea unor limbi moderne si clasice - franceza, italiana, engleza, ebraica si persana - pentru a citi in original opere de la Homer, la Papini si Frazer ("cumparam tot mai multe carti de istoria religiilor si orientalism : instalasem o noua biblioteca in mansarda. Camaruta mea de lucru incepu sa semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremuri. Adunasem peste o mie de volume si alaturi de colectiile pe care le tineam pe unde puteam - pe podea, pe sub pat, peste ladita cu manuscrise - se mai aflau in odaita insectarele, ierbarele, colectia de mineralogie, un rest de laborator, iar pe pereti se pe care copiasem hieroglife si basoreliefuri egiptene").
Asadar, recapituland preocuparile pentru fantastic ale lui Mircea Eliade, retinem: a)impulsuri perceptibile ale micului naturalist sau chimist; b) tentati vizibile pentru o proza de tip fantast ; c) ambitia de a patrunde tainele lumii prin carti citite in original (J. G. Frazer (1854-l941) i-a fost punct de referinta ca etnograf si istoric al religiilor, intai prin Creanga de aur (2 voi., 1899) si Totemism si exogamie (4 voi, 1910). in aceasta ultima subliniere trebuie inclusa invatarea limbilor ebraica si persana. Nu cumva orizontul de mister si mit s-a imbogatit considerabil cu literatura de specialitate despre valorile culturii din aceste arii lingvistice ? Nu pot fi ele interpretate ca puncte de interes crescand pentru cunoasterea Indiei ? Numai asa cred se explica faptul ca in ultimul an de liceu (1924 / 25), Mircea Eliade este prezent in presa vremii cu articole de istoria religiilor, orientalistica si chimie.
Vrem sa subliniem pana aici ca preocuparile pentru fantastic la Mir-cea Eliade sunt semnalate inainte de calatoriile in lume : intai in Italia, in 1927 (martie-aprilie), Austria si Eltia (iulie-august).
Apoi din 1928, calatoria devine peniru Mircea Eliade dimensiune spirituala, iar procesul cunoasterii ia proportii nebanuite.
Asa stand lucrurile, Mircea Eliade se-ntoarce spre literatura ca spre un domeniu afectiv, pe care, desi il duce cu sine, nu reuseste decat rareori sa-l infatiseze publicului cititor.
Cu un discernamanl demn de marele savant, in 1971, Mircea Eliade accentueaza de cateva ori ca romanul Noaptea de Sanziene ramane capodopera sa. Nu este un orgoliu de scriitor, ci rostirea unui adevar pe care l-au confirmat zeci de comentatori romani si straini. Desprindem din context opiniile prozatorului:
1. "Dupa 1948 au aparut, cum spuneam, vreo 14 volume de istoria religiilor si a culturii. Totusi n-am neglijat literatura, pentru ca am scris romanul pe care-l consider capodopera mea, Noaptea de Sanziene si pe urma am scris un numar de nule, unele din ele destul de lungi.
- A aparut Noaptea de Sanziene ?
- A aparut, dupa cum stii, in frantuzeste si alte limbi, si acum se tipareste la Paris textul initial; cred ca volumul intai trebuie sa apara zilele acestea. Primul volum are 450 ini, al doilea 400. Noaptea de Sanziene ar aa, deci, 850 ini.
- Si romanul se intampla in Romania ? (sic !)
- Da, 80% se intampla in Romania. incepe in noaptea de sanziene 1936, in padurea Baneasa, si se termina in noaptea de sanziene 1948, intr-o padure de langa Paris. 12 ani -un simbol al anului cosmic, al timpului ciclic; si la inceput, ca si la sfarsit apare o masina. Se petrece, cum iti spun, in Romania ; am utilizat multe din experientele mele din Romania, dar prin faptul ca ma aflam la Londra in timpul bombardamentului, natural, am fost tentat sa folosesc si aceasta experienta. Totusi, as spune ca esentialul se petrece in Romania".
2. Cand ati inceput sa scrieti Noaptea de Sanziene ?
- in 1949. Publicasem deja cateva din lucrarile mele filosofice. Am scris 4 ani si ceva si romanul a fost publicat in frantuzeste in 1955. in 1956 am nit la Unirsitatea din Chicago, la inceput pentru cativa ani, dar am ramas aici pana azi. in primii ani de sedere la Chicago, m-am concentrat sa scriu in englezeste anumite lucruri si n-am mai scris literatura cativa ani, pana am reinceput cu nulele pe care le-am publicat in 1963 in volum. Recitind Noaptea de Sanziene, de curand mi-am dat seama ca aceasta sectiune nu este numai ceea ce am scris eu mai bine in literatura, dar, dupa acest roman, n-am mai putut scrie un altul. Am impresia ca este tot ce am putut sa dau ca roman, si ca ar trebui sa fi©ultimul meu roman. De aceea, ani de zile, n-am mai scris, iar cand am reinceput sa scriu, n-am mai putut scrie decat proza fantastica sau aproape fantastica".
3. "Cartile scrise in ultimii 20 de ani continua preocuparile mele din tara. Noaptea de Sanziene e contemporana cu romanele lui Calinescu si Preda si sper sa lumineze, din alte unghiuri, o realitate pe care ei o reflecta din tara".
4. "Literatura evident, scriu de cate ori am ragaz. Aici nu se poate anticipa. Stii cum se intampla asta. Sunt insa fericit ca Noaptea de Sanziene va apare in romaneste (la Paris). in acest roman, am dat tot ce am putut mai bun, incepand cu limba literara : este sectiunea mea cea mai bine scrisa. Si evident, pe urma, ce-o mai vrea Dumnezeu, cat iti mai da viata, inspiratia, si asa mai departe".
5. "Cand ai sa citesti cartile melc de istoria culturii, altfel i intelege proza mea literara. Noaptea de Sanziene e capodopera mea in proza, dar consider tot atat de important Jurnalul pe care-l tin din 1928"
Am pana aici totalizate urmatoarele secnte :
- pregatirea stiintifica a elevului de liceu
- inclinatia literara spre proza fantastica inainte de 1928
- experienta Indiei
- proza literara dintre 1930-l955, ideal si realizare
Noaptea de Sanziene, capodopera indubiila, care sintetizeaza in literar seva scrierilor anterioare, marcand un varf, o culme ne mai atinsa dupa aceea.
Abia dupa aceste precizari, romanul se poate lasa desfoliat in comentarii, deoarece el mizeaza (deloc subiacent) pe cateva moti si mituri ce ii imprima in buna parte tensiunea reflectiei filosofice. Spre deosebire de romanticii clasici (germani, francezi, romani - exemplul lui Eminescu), Mircea Eliade nu zaboste intr-un imaginar nemarginit sau visator, ci, dimpotriva, in spatii bine limitate si cu gandire rezonabila sau cu o luciditate afisata. Chiar observatiile sale despre perioada cuprinsa intre 1936-l948, ca si despre spatiile in care si-a plasat personajele -Bucuresti (Romania), Londra (Anglia), Lisabona (Portugalia), Paris (Franta) - atesta faptele concrete pe canavaua carora autorul isi imteaza demersul narativ. Un asemenea procedeu il intalnim obligatoriu la romanul istoric (existenta documentului), iar la realisti, procedeul a denit mai mult un pretext pentru a fabula in voie despre miscarea actantilor. in schimb, la romantici, limitele de spatiu devin obstacole de neluat in seama. Pentru ei, prozatori, dar mai ales poeti, lumea, in intregimea ei, devine un spatiu mic pentru proiectiile si fantezia lor. Numai visul le mai poate satisface setea de evadare si implinirea in absolut.
Ori toate aceste aspecte teoretice, fiindu-i prea bine cunoscute lui Mircea Eliade, nu numai ca nu le ocoleste, dar le esenjializeaza, as zice le sublimeaza pana a-i deni folositoare intr-un fantastic realist. Asocierea pe care o propunem doar in aparenta este incongruenta, dar in fond defineste o realitate literara pe care Mircea Eliade a impus-o imediat dupa primul razboi mondial. Cum ea, aceasta dimensiune a fantasticului, s-a nascut poate si dintr-o atitudine de fronda fata de celelalte isme moderne, era normal ca initiatorul literaturii care o cultiva sa staruie in a o dezvolta si a lumina-o pe mai multe fatete. Iata de ce Mircea Eliade s-a oprit insistent, din dirse unghiuri, in a-si defini Noaptea de Sanziene. Ca roman, proza aceasta ramane o compozitie mai unitara, cu o arhitectura mai supragheata cum observa indreptatit si istoricul literar D. Micu ( prefata citata).
In randul concretismului romanului alaturi de timpul si spatiul bine datate, autorul aduce deja prin titlu elementul de soc - noaptea de sanziene. Daca ta ca atare, din familia erbaceelor, este bine cunoscuta in anumite zone ale tarii, termenul de noapte nu vine sa intunece, ci sa lumineze un obicei, o sarbatoare crestina celebrata la 24 iunie. Deja cu aceasta fugara precizare se intra in ceea ce se numeste fitomitologie (Ample si consistente detalii in Romulus Vulcanescu, Mitologia romana, Buc, Edit. Academiei, 1985, p. 482-496).
Primele elemente ale fitomitologiei le reprezinta padurea sau codrul ( Eminescu) si categoriile de te : a) sacre b) consacrate ("pentru folosirea lor la anumite sarbatori din an: bradul de Craciun, salcia de Florii, trandafirii de Rusalii ; sanzienele de Sanziene) sau sarbatori ale ciclului familial (busuiocul la nunta) si 3) te fara rost mitic precis.
Sanzienele fac parte dintr-un ecosistem getal mitic. Numele de sanziana este de origine latina - Sanda Diana. Zeitatea aa atribute selenare, cinegetice si silvanice. Acestora li s-a adaugat, ne precizeaza Romulus Vulcanescu, "si atribute agrare, deoarece ne aminteste de riturile aratului si semanatului noaptea pe luna plina, pentru a rodi din plin".
Atat pentru greci ca si pentru romani, ofrandele aduse zeitatilor, care protejau recoltele si Ie inmulteau, se faceau anual, in adevarate sarbatori populare. La daci obiceiul era cunoscut inainte de legaturile cu legiunile romane care, insa, coabitand cu bastinasii, le- au impus si termenul lor pentru aceasta sarbatoare. "Numele de Dragaica s-a suprapus peste cel de Sanziene in feudalismul timpuriu, in perioada influentei sla" (R. Vulcanescu, op.cit.p.489).
Sarbatoarea sanzienelor la tomani imbraca si aspectul omagiului adus tinerilor care vor sa se casatoreasca ("le-a sosit timpul"). Destinul "le vorbeste" in noaptea de sanziene, cand cerurile se deschid si cand comunicarea omului cu unirsul se face pe viata sau cel putin pentru un an. Tinerii - fete si baieti - in ajun de Sanziene, la sate, se aduna in ceremonialuri distincte si asteapta semnele ceresti ale destinului.
La solstitiul de vara, se presupune ca toate tele au crescut ca getatie, iar dupa aceasta data, incep sa prinda rod.
In calendarul religios, la 24 iunie se consemneaza nasterea Sf. Ioan Botezatorul, iar la 25 decembrie, Nasterea Domnului.
Se va desprinde usor de acum de ce Mircea Eliade, si-a intins "baza documentara" a romanului, de la concret, de la obiectiv, spre mitic si religios. Iar pentru a-si manifesta personalitatea creatoare, preocupata permanent de reflectii filosofice, a nuantat cateva idei unirsale:
- bivalenta timpului
- relatia viata-moarte
- rostul familiei in complexitatea existentei (sociale, artistice, diplomatice si intime)
-interferente si suprapuneri de interese la membrii unor imunitati etnice, dintre autohtoni si straini
- normal si anormal in legile societatii
- ramificatiile politicii internationale
Obsesia scurgerii timpului este accentuata, mai dureroasa decat a spatiului sau a dislocarii lui. Mircea Eliade fiind convins, ca toti marii filosofi ai lumii, ca numai Timpul modifica existenta materiei si a miscarii acesteia, ca dimensiune intrinseca. Iar fiinta umana este cea mai expusa procesului de degradare. Omul superior gen Stefan Viziru (un alter-ego al lui Eliade) lasa impresia multa vreme ca are un timp interior al lui, proprietate personala. Si, ca sa si-Uapere, tine cu tot dinadinsul sa initieze un intreg arsenal de procedee pentru a iesi din timpul social, istoric, deci exterior lui. O prima tentativa - gasirea unui al doilea spatiu (intr-o camera saracacioasa de hotel) la care are acces numai el. A doua tentativa o constituie vizibila reconciliere intre o dragoste de familie si un flirt pe care nu doreste sa-l abandoneze in ruptul capului, fiindca el este rezultatul iluminarii din noaptea de Sanziene. De notat faptul ca Mircea Eliade are personaje recrutate din lumea intelectualilor, adica din randul celor care-si formuleaza mai multe raspunsuri la o singura intrebare, in loc sa fie inrs. Si asta din cauza ca ei vad mai intai Ideea, adica Abstractul, de la nilul caruia incep "variatiunile pe aceeasi tema". Intelectualul merge pana acolo, incat ii repugna normalul existentei unor indivizi. Scriitorul Ciru Partenie, citandu-l pe Biris dintr-un articol, rosteste:
"sunt oameni care se comporta intreaga lor viata ca un organ ; ca un ficat, bunaoara, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier".
Este evident ca o asemenea opinie pana la un punct pare rosimila, deci explicabila, in limitele afirmarii primiti, larvare. Dar daca state sau natiuni se comporta astfel, atunci totul va fi: digerat (pentru lumea stomac), filtrat (pentru cea denita* rinichi) sau gandit (pentru lumea creier). In asemenea cazuri de exacerbare a existentei (a societatii de consum) se pierde legatura sau viziunea cu unirsul, cu Marele Tot si decaderea devine iminenta. Explicatia, deci dictatura unui singur organ ! Biris zicea ca studiul s-ar fi chemat Istoria unirsala sau jalnica dictatura a organelor (Oare studiile lui Victor Petrini, Era ticalosilor si a lui Desiderius Candid, Manualul bunului
puscarias, din cunoscutele romane ale lui Marin Preda si I. D. Sirbu, nu pot fi alaturate - macar in parte, prin accentuata analiza a puterii subrsi - celui semnalat la Mircea Eliade ?)
Se stie ca milioane de ani, dupa ridicarea pe rticala, omul a privii
cerul din care a vazut cum creste si descreste timpul. inregistrarea lui la
nilul fiintei este de data mai recenta, cand s-a vorbit de timpul-viata, timpul-moarte. Biris riposteaza:
"Orice alta bataie - de ceasornic, de orologiu, de clopot - mi se pare camuflata. Suntem pacaliti; ni se spune ca a mai trecut o jumatate de ora sau ca e sase - ca si cum asta ar aa vreo importanta. Important e faptul ca Timpul nostru, asa zis al Vietii, e un Timp al Mortii. Asta, nici un ceasornic din lume nu ne-o spune.Dar mi-o spune ceasornicul meu, cariul asta care-mi roade zi si noapte biroul"
Biris ia parte la o discutie cu Stefan Viziru despre un anume Anisic. Cine este el ? Un raspuns simplu ar putea fi formulat asa: este omul care, in urma unei operatii, luni de zile fiind pus in ghips, " a simtit cum trece timpul si a ghicit, totodata, ce s-ar putea face ca timpul sa nu mai treaca". El, Anisie, care a inceput sa studieze conservatorul, teologia, matematica, fizica, biologia, fara sa termine vreuna. Acum, dupa ce-a iesit din spital, se-ntoarce in natura, in paradis, Stefan Viziru discutand cu el intr-o livada, unde- si curata pomii de omizi. De acum pentru Anisie numai timpul cosmic conteaza - adica anotimpurile, alternanta zi /noapte, cresterea si descresterea lunii Anisie
"are nevoie de Timp sa se regaseasca pe sine. Sa se regaseasca, adica, in sensul metafizic al cuvantului, sa ia cunostinta de fiinta lui plenara, integrala". Asa a ajuns Anisie sa fie tanar, sa gandeasca la nilul acestei varste si nu la cel de dinainte de operatie.
Un asemenea joc de-a timpul (inainte-inapoi) a fost descris in nula
E departe stana ?, de Ciru Partenie.
Denind personaj al romanului, Ciru Partenie are o sosie in Stefan I. Viziru, fara ca acesta s-o stie. in timp, confuzia dispare odata cu moartea scriitorului Partenie.
Farsele facute timpului obiectiv sunt numeroase in roman. Sa mai adaugam :
1. un iluzoriu lou de pictura, aflat in camera de la hotel, pe care Viziru a suprapus imagini, simboluri din realitatea imediata, dar si din cea proiectata, vazuta numai de el;
2. schimbare de nume : din Spiru Vasile in pseudonimul Spiridon Vadastra
3. un trasti in haine de locotenent;
4. doua autoinselari in dragoste. Ioana il iubeste pe Partenie, dar, intalnindu-l pe Stefan, ii devine sotie. La randu-i, Stefan, desi casatorit, o iubeste pe Ileana. Asadar, o familie legal constituita, ne apare in roman cu interese bifurcate: Ioana si Stefan fiind mereu in cautare nu atat de echilibru, cat de explicatii pentru situatii ireconciliabile. Pana la urma, scriitorul le rezolva, dupa cum urmeaza : Partenie moare, printr-o stupida confuzie, in urma impuscarii lui de catre legionari, Ioana piere cu copilul alaturi in urma bombardamentului capitalei. Iar Ileana si Stefan intalnindu-se din intamplare in padure ( mai sus explicatia mitologica a padurii!), dupa ce constata, peste timp, ca destinul i-a daruit unul pentru altul, se reunesc in moarte intr-un accident de masina, intr-o padure de langa Paris.
In cazul acestor cupluri (legale sau asteptate), ca derivate ale timpului, scriitorul pedaleaza nu numai pe obsesii, ci si pe suprapuneri, intamplari, gelozie, calcule de satisfacere a tentaculelor unirsului interior.
La un moment dat, filosoful aduce in roman pe un nobil invatator din Moldova, Gheorghe Vasile, care, descoperindu-si fiul - pe Spiridon Vadastra, ii arunca nu numai anateme, dar ii face si cateva recomandari. Suparat pe faptul ca si-a stalcit numele, el il botezase Spiru in amintirea marelui ministru al invatamantului; incrancenat ca poarta orgolios hainele colocatarului sau, locotenentul Baleanu ; intristat ca bate carciumile cu femei, ca a intrat in politica, in fine ca-i este rusine de tatal lui, de originea neamului sau, ii predica accentuat despre iminenta intrare a lui in puscarie, unde timpul nu-i mai apartine :
"Acolo nu mai merge ca pe aici, azi cu un nume, maine cu altul Acolo, numele din acte e numele care conteaza Numele alora care te-au facutsi te-au inchinat astazi si maine"
Iata, zice in subtext Mircea Eliade, cum invatatorii romani, ca apostoli ai neamului (asa apar si la Ion Creanga, Delavrancea, Caragiale, Cezar Petrescu, Sadoanu, Marin Preda) sunt pastratori de traditie si de unitate a ideilor sanatoase. Recluziunea nu este numai o amenintare pentru Vadas-tra, ci o realitate pentru Viziru. Claustrarea lui ca intelectual inseamna scoaterea in afara timpului Obiectiv, exterior. I-a ramas insa forma interioara de manifestare a lui pe care o exploateaza in mod special. Dupa "trarsarea cortinei", lasand gratiile in urma, Stefan ii spune Ilenei, desi i se daduse din nou servici la minister, "as fi vrut sa ma silesc la tara, ca Anisie, sa ma impac cu Timpul" (parca auzim vorbele marelui filosof Petre Tutea care inainte de moarte se mandrea cu faptul ca s-a impacat cu Divinitatea. Iar pentru a fi mai convingator, ii atrage atentia lui Emil Cioran de la Paris ca trebuie sa-si abjure culmile disperarii si sa vada lumina raiului).
Dupa teoria lui Mircea Eliade (reiesita din acest roman), singurul scriitor al lumii care a deconspirat fetele multiple ale timpului a fost englezul Shakespeare. De aceea, langa filosofi, care teoretizeaza infatisarile timpului, cei care traiesc dramatic, la modul concret, scurgerea timpului sunt actorii si regizorii
Cu toate ca autorul nu impune personaje memorabile din acest spatiu al artei, ele contribuie la acutizarea dezbaterii despre. Fie ca se numesc Partenie, Bibicescu, Catalina, Theodora - dincolo de viata lor particulara, dezorganizata, intamplatoare (sic!) - au sentimentul ori al neintrarii in rol, ori al imbatranirii si, deci, al inutilitatii. Cand Bibicescu ii spune Catalinei ca va scrie o piesa Time is money, actrita, pentru inceput, da absenta din cap. Dar cand interlocutorul sau incearca sa-i spuna ce contine ("in actul I, Timpul va fi un copil de 1l-l2 ani; in actul al Il-lea, va fi un barbat de 35-40 de ani"), actrita se revolta, ducandu-si mainile la frunte. Gest plin de semnificatii pe care regizorul vartsnic nu §l-l explica pe moment, determinand-o pe Catalina sa riposteze dur :
"Dar e fals! () E fals, e artificial, e pretentios! Cum de nu ?!Si toata postea asta cu mastile e luata din 0*Neill!"
Cu toate ca Bibicescu se apara ("Nu l-am citit!() Stii foarte bine ca nu l-am citit !"), conrsatia lor se intrerupe in fata unei cesti de ceai cu lamaie. Tocmai el, Bibicescu, care da lectii tuturor celor care se apropiau de opera lui Shakespeare. El care traia divin euforia spectacolului de teatru. "Spectacolul, domnilor mei, spectacolul este marea beatitudine supra-tem-porala care ne este ingaduita".
Am relevate in scenele Catalina-Bibicescu imagini cutremuratoare despre imbatranirea lenta si sigura, care nu mai trebuie exteriorizata pe scena, fiindca timpul din interior refuza de la o anume varsta sa mai cocheteze ori sa colaboreze cu cel interior. Ceasca de ceai este simbolul linistii si al rarefierii vietii imbatranite. Taina are loc la nilul eu-lui.
Cum vom dea mai incolo, calatoria este o forma (bizara) de a iesi din timp. Cel putin din cel exterior. Avionul ramane (deocamdata) mijlocul ideal de calatorie in spatiul nostru. Aflat in drum spre Lisabona, de la Londra, Stefan I. Viziru inregistreaza peisajul uscat, arid care inconjoara nava, Dar odata cu acest zbor, simtit faptic, se declanseaza supapa din sufletul amintirilor. Prezentarea lor, gen Proust, aluneca tot pe timp. E vorba de reinvierea padurii Baneasa si a intalnirii cu Ileana. Visul poate ar fi durat mai mult daca soarele aparut la orizont n-ar fi inundat hublourile nai si tot "trecutul" s-a reasezat in spatiul amintirii. De data aceasta, alternanta timp interior-timp exterior, timp subiectiv-timp obiectiv este admirabil surprinsa pe parcursul calatoriei, modalitate prin excelenta adapila sau explicabila pentru asemenea situatii.
Din cele expuse pana aici, se desprinde gandul filosofic al lui Mircea Eliade de a evidentia "aratarea la fata" a timpului, fie intr-un prezent continu, fie inspre moarte ( si art. lui Gh. Glodeanu din "Tribuna", Metamorfozele timpului, din 12 II, 1981).
Intrarea in timp - prin nastere si apoi prin obligatii socio-profesion-ale, se face de catre toti oamenii. Iesirea insa din labirintul timpului propus de istorie nu se face decat pe cont propriu si numai de catre unii. Iesirea ar fi un fel de asumare a destinului dincolo de contingent care, in principiu, depasind infernul zilnic (sau de o viata), poate miza pe speranta descoperirii daca nu a paradisului, macar a unui iluminat purgatoriu. Mircea Eliade, in zecile sale de eseuri, cu precadere in Mitul eternei reintoarceri ( cap. IV - Teroarea istoriei, in sectiunea Eseuri, traducere de Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu, Buc, Edit. Stiintifica, 1991, p. 104-l19) atrage atentia asupra interpretarii diferite a relatiei istorie-cosmos-religie in doctrinele iraniana, iudaica si crestina. Fetele timpului relativ si etern au fost pritocite de "furnicarul de gnose, secte, mistere si filosofii care au invadat lumea medi-teraneana-orientala in cursul secolelor de tensiune istorica pentru a da o idee de proportia din ce in ce mai zdrobitoare a celor care incercau sa se sustraga istoriei".
Pentru Stefan Viziru, iesirea din istorie, si deci din timp, are un caracter temerar, atunci cand locuieste intr-un alt spatiu (la hotel), chiar daca acesta nu este pe masura valorii sale sociale si cu atat mai mult a aspiratiilor sale. Dar printr-un accident - gazduind cu buna credinta un tanar urmarit de legionari - este arestat si condamnat. Iesirea dorita si urmarita cu obstinatie inseamna de fapt o coborare in timpul sau interior pe care de-a lungul detentiei si-l analizeaza pe toate rsantele si vaile sufletului. Regenerarea va ramane un ideal care, in final, cand timpul relativ nu-i mai este de folos, adjudeca rational totul si prin iubire, alaturi de Ileana, trece spre vamile timpului etern. Istoria inceteaza sa-l mai urmareasca, fiindca Viziru a ramas o marturie a Destinului.
Asadar, per,ti u a explica mitul labirintului in acest roman s-ar cuni sa dezbatem (tot filosofic) relajia dintre necesitate (a istoriei) si libertate (a individului). Dar fiind vorba de un intelectual cugetator cum este Stefan I. Viziru (pana la un punct si alte personaje ale scrierii ii pot deni comilitoni), ar fi mai nimerit sa dem cum omul modern a boicotat istoria oficial sau in forumul lui interior atunci cand legile ei scrise (dar si nescrise !) au amagit ori au strivit tocmai pe fauritorii ei. Asa vom explica panorama realista a romanului prin care se reconstituie o aura mitica a Bucurestiului (orasul copilariei si tineretii Iui Mircea Eliade), se adnoteaza enimentele cumplite ale celui de-al doilea razboi mondial, dezastrul politic dintre 1939-l948, luptele pentru putere, dezbaterile din culise despre sensul vierii, nu numai in Romania, ci si la Londra etc.
Din asemenea incorsetari, iesirea devine urgenta. Intelectualul nu mai poate fi sedentar, iar lupta pe baricade ii repugna. EI este doar o fiinta superioara si intelege toate mecanismele istoriei, jocurile politice periculoase, incat contributia sa va spori doar jertfele inconstiente. Singura salvare pentru valoarea in sine ramane parasirea spatiului alienat si cautarea altuia mai connabil. Si tot asa pana cand aspiratia spre ideal poate face "casa comuna" cu libertatea oficiala.
Se cuvine sa mai invocam o opinie a lui Mircea Eliade. Iata ce zicea in 1971 ( interviul citat) :
"Stii, noi am doua traditii: traditia agricultorului sedentar, de la care vin atatea superbe obiceiuri, si al carui unirs de valori domina literatura noastra, si traditia pastoreasca. in afara de baladele create de pastori, noi nu am, tn literatura, contributia spirituala a pastorilor. Deci, ma simt integrat In aceasta traditie arhaica romaneasca. Adevarul este ca pastorul aduce elemente exotice in folclorul nostru, pastorul care-si poarta turmele din Carpati pana-n Marea de Azov. El are prilejul sa cunoasca si sa stea de vorba cu oameni din alte culturi, apartinand altor religii. Pastorul reprezinta elementul unirsal al traditiei noastre. Sa ne gandim ce "pastori" am noi : Spatarul Milescu, Cantemir si, probabil, Hasdeu. Ce a rodit cu midt spor si foarte frumos in cultura noastra deriva din traditie sedentara, a agricultorilor".
Prin aceasta prisma, calatoria capata o conotatie terapeutica.
Aflat in tara, Stefan Viziru merge in cateva randuri in Banat, spre a se initia de la Anisie in tainele sau magia iesirii din timp. Apoi, pe cont propriu, experimenteaza ceva in Bucuresti, ca in final sa-l gasim in cele trei tari. Apoi, ca o pecete domneasca, prin iubire si moarte, trece in snicia timpului. in schimb, marele guru Anisie si tot spatiul lui natural pe care si-l cultiva goethean vor dispare sub valul malos, incontrolabil al istoriei. Momentul ei a anulat bruma sau sclipirea de eternitate pe care zicea ca le descoperise Anisie.
Pentru mult timp, Mircea Eliade isi tine personajele in afara politicii. Dar cand aceasta devine omniprezenta este si irespirabila. Cititorul din 1955 saturat de istorie, scrisa rau pana mai ieri, iar astazi pusa sub incidenta politicii, poate lua cu incredere maine comentariile lui Mircea Eliade, care au fost ale unui om liber, traind peste mari si tari. Oricum, departarea de "obiectul reflectat" i-a dat obiectivitate, din acest punct de dere. Cu atat mai mult, cu cat "compliaatiile lui politice din tara i-au reasezat viziunea si rostirea adevarului. Ce contine el ? Ceea ce se stie, in principiu despre Hitler, Ribbentrop, Stalin, razboi, spionaj ( cazul prof. Antim Iancu), Zel a-Co-dreanu, legionari, discursuri ale regelui Carol al II-lea, comportarea iolitiei vremii, viata de puscarie, viata de pe frontul din Ardealul de Nord, unde a fost mobilizat si Stefan. Si toate acestea receptionate direct sau prin ecouri in tarile din stul Europei, cu precadere in Anglia.In derea silirii unui profil complet al lui Stefan ca personaj, sa consemnam o parere a lui sustinuta cu ardoare in puscarie, ca drept raspuns din ce partid face parte:
"prefer democratia pentru ca este si antiistorica, adica isi propune un ideal oarecum abstract, care se impotriste momentului istoric".
Venind in contact cu o asemenea istorie zbuciumata (ca pe vremea lui Miron Costin), Stefan Viziru - alias Mircea Eliade -gloseaza indelung in marginea ideii -daca istoria se impune de la sine sau este dirijata de cineva. Si daca prin mitul reintoarcerii ( exemplul lui Anisie), Dumnezeu nu-si arata fata cea adevarata spre oameni. Fiindca numai asa, prin dezastre, lumea se purifica, intelege rostul moralei crestine si se inalta convingator spre unirs, spre descifrarea ciclului cosmic al anotimpurilor din care se deduce mai clar sensul relativului, al vietii trecatoare. Poate numai asa moartea devine eterna. Apologia indirecta a stanei, ca matrice a vietii ancestrale, ramane totusi un paleativ pentru Omul civilizat. Aspectul ei ramane un simbol al izolarii, al supragherii de la distanta a mersului lumii din sate, dar si al unei comunicari mai directe, in liniste cu unirsul, cu Dumnezeu. Pe scurt, stana ramane un simbol al lumii arhaice si in nici un caz ea nu polarizeaza interesul, fie si epic, al romanului (cum sustin unii cercetatori).
I se pare straniu.
Atat recepteaza ca real : manusi, sectiune, portar, bancnota scoasa din portmoneu si fraza paznicului
"De ce nu deschideti fereastra ?() . O sa va imbolnaviti. E foarte cald la D-stra".
Secnta urmatoare reia aceste momente, prin alternanta cazuistica. Deschizand fereastra ("il intampina un miros de gradina proaspat stropita"), Stefan Viziru rememoreaza intalnirea cu fata
("in lumina serii, obrazul ei parea si mai parlit de soare, si parul capatase un luciu stins, de metal chi")
Deja autorul pune in nervura inii reactiile personajului prin miros (semn al imediatului) si prin memorie. Trecerea spre fantastic se realizeaza printr-o temporalitate stinsa : lumina serii, obraz parlit de soare, dar si printr-un semiauxiliar de modalitate - parea. O prima explicatie a lui ca rb : a da impresia, a crea iluzia.
Roger Callois a precizat ca ruptura intr-un text narativ este esentiala pentru producerea fantasticului. Tv. Tudorov crede ca ambiguitatea este o prima marca a fantasticului.in cazul lui Mircea Eliade, amandoua sublinierile se regasesc si, cum spuneam mai sus, chiar pe spatii narati mai mici ( chiar secnta propusa de noi). in jocul dirs al realitatii (unitate in dirsitate), memoria ramane un factor decizional in trecerea spre enigmatic. De cele mai multe ori, memoria involuntara nu ierarhizeaza urile narati si interferenta lor se efectueaza fie sub impulsul momentului trait, fie a celui imediat comunicativ. Fie ca se pastreaza o logica sau o dialectica a relatarii - cum se-ntampla in mai toate prozele fantastice ale lui Eliade (Sarpele, Domnisoara Christina, Secretul doctorului Honigberger, La tiganci s.a.) - fie ca trecandu-se pe aceleasi punti de legatura-spre ilogic, irational si miraculos (Un om mare, Douasprezece mii de capete de vite, O fotografie che de 14 ani)
Pe scurt, timpul memoriei, in care este firesc ca natura rbelor sa fie deviata si substituita, in functie de ceva, nu se suprapune niciodata peste timpul prezentului concret. Pe cand primul nu poate fi rificat (imediat sau deloc, uneori cu aproximatie), cel de al doilea primeste cenzura, replica sau stopare chiar in momentul derularii lui. Tot de la Eminescu citire, temperatura (corporala sau cosmica) produce dislocari de gandire si de comportament - observatia portarului, in fragmentul de mai sus. Iar de la Goethe citire (modelul si idealul lui Mircea Eliade), stiintele naturii cu tot cortegiul lor, coplesitor, de informatii si aspecte ale vietii, dincolo de Fiinta umana, l-au urmarit pe Eliade toata viata. in textul citat de noi gasim urmatoarea notatie:
"Tacerea se lasa din nou, pe neasteptate. Doar un fluture de noapte se trezi dintr-odata si incepu sa se roteasca orbeste in jurul becului".
"Ma am cu Goethe (in clasa intai de liceu -n.ns. -M.B.) Goethe care nu putea suferi matematica. Ca si pe el, ma pasionau stiintele naturale. Am inceput cu zoologia, dar m-a interesat mai ales entomologia. Am scris si publicat articole despre insecte intr-o revista Jurnalul stiintelor
populare.
Este unul din sutele de raspunsuri date de Mircea Eliade lui Claude-Henri Roquet, in lucrarea incercarea labirintului(xxaAXQ&xe si note de Doina Cornea, Ed.Dacia, 1990, p.17, cap. Cum am descoperit piatra filosofala).
Sa adaugam la componentele notatiilor de mai sus pe schema -real - "ireal" - "real" - ireal si prezenta fluturelui, care apartine prin definitie spatiului nelimitat al naturii. Si totusL.ne artizeaza Eliade, deti asta este viata cu valentele si impuritatile ei. In sens urat, a aa fluturi inseamna a aa idei curioase, extravagante, toane.Cu aceste precizari, cred ca am pus mai bine in evidenta ideea ca intai a fost omul de stiinta (denit ulterior savantul de amplitudine unirsala) si apoi literatul. Ca preocuparile pentru stiinta incep la Mircea Eliade din primele clase de liceu. Iata de ce proza lui fantastica trebuie vazuta si ca o recuperare a varstelor de maxima percepere a vietii si a lumii.Aceasta luare in posesie a lumii (ca sa vorbim blagian) nu se face prin ochiul ciclopic al copilariei, ci prin sita luciditatii omului matur, caruia ii place sa se joace de-a redescoperirea timpului pierdut. Visele de copil raman tot vise. Uneori ele sunt aplicate, din preaplinul lor imaginar, 'chiar realitatii inconjuratoare. Nu in putine cazuri, lumea inconjuratoare coboara din lumea viselor, asa cum diplomat fiind la Londra, in timpul bombardamentelor inamice, de si fuge de dezastrul focului, dar nu pregeta sa spuna : "in noaptea aceea (9 sept.1940 -n.n.), am recunoscut anumite incendii din pictura lui Bosch: un oras care arde, cerul in flacari" (incercarea labirintului, p.70).
Constrangerea spatiului (chiar si pentru fluture) da posibilitatea lui Stefan I. Viziru sa largeasca limitele timpului. Cand acesta i se pare ca-l sugruma, apare din nou dilatarea sau schimbarea spatiului. Si tot asa, rational, alternanta spatiu / timp il preocupa indeajuns, populandu-le sensurile nu numai cu elemente concrete, rificabile, dar si cu proiectii individuale. Echivocul, ezitarea, pe care le foloseste prozatorul (deci emitatorul) produc in ul receptarii ambiguitatea. Pentru a-i acorda girul fantasticului, al explicarii lui, cititorul modern trebuie sa nu mai suprapuna ul literar peste cel real, ci sa ia ca atare fabula propusa, daca marja lui de subiectivitate se confunda cu a autoruluLOri, in prima instanta, la Mircea Eliade a fost miticul, credinta, in timpuri imemoriale, iar daca omul contemporan, trarsat de atatea experiente sociale si politice, intalneste ecouri, fragmente, rerberatii ale acestui timp sacru, el trebuie sa si-Ie identifice in propria-i biografie. Mircea Eliade il arata aici pe Stefan Viziru experimentand pe sine alternanta sacru/profan, adancirea imtarii lor, formele de manifestare in diferite imprejurari. Experimentul se face sub pavaza luciditatii, a rationalului, eroul fiind pus in situatii diferite pentru a se convinge ca iesirea din timp ramane o iluzie. Fiindca numai contopirea cu timpul, realizata prin moarte, iti creeaza sentimentul trecerii in eternitate. Pana intr-un punct, romanul mizeaza pe informatia orientalistului, Noaptea de Sanziene fiind o alta fateta a "disparitiei" decat Secretul doctorului Honigberger. Aici experienta indiana, gandirea budhista capata relevanta.
Mai este ceva filosofic in realismul fantastic al romanului-structura bipolara a omului, chemarea spre divin, dar si spre satanic. In cazul oamenilor de exceptie, cum este Viziru, departajarea lor se face mereu simtita, datorita si febrilitatii de a gasi fereastra prin care sa paraseasca labirintul timpului. Dezechilibrul se produce fie din cauza sistemului social-politic, ce indeamna pe om sa se supuna, sa raspunda chemarilor oficiale ale pamantului (deci ale Satanei!), pentru a ispasi pacatele, iar nesupunerea inseamna scoaterea fortata iri afara istoriei (prin inchisoare sau prin moarte), fie prin autocondamnare (in cazul oamenilor cu vointa puternica, gen profesorul Antim Iancu care, facand spionaj, a imbracat deja "camasa mortii").
Atunci cand suprapunerea devine perfecta -cand si visele s-au dodit ineficiente - trecerea spre nefiinta vine ca o incununare a jertfei de o viata. Dar pana a ajunge la aceasta stingere asumata, ne lasa sa intelegem Mircea Eliade, este nevoie de o lunga si anevoioasa initiere. Numai cei alesi genetic si care isi descopera la timp calitatile de terapeut pot parcurge drumul in intregimea lui.
In studiul citat, Eugen Simion, intr-o frumoasa paranteza atista, comenta inca doua calitati (originale) ale fantasticului din proza lui Mircea Eliade. Prima se referea la faptul ca fantasticul eliadesc porneste - cum aratam si noi minutios si decelat la nile de varsta - dintr-o realitate banala, cotidiana. Ca apoi sa urce calm, adesea gradat, in turnul epatarii spre mitic, cosmic, atemporal. La H. P. Locraft "fantasticul vine din afara, ca o violare a lumii normalitatii de catre niste fiinte coborate din alt unirs. Agresiunea lor provoaca o dislocare in ordinea fireasca a vietii, iar dislocarea, un sentiment acut de teroare".
In schimb, la E. A Poe, "proza se bazeaza pe capacitatea ratiunii de a naste monstri, fantasticul este la el () eroarea posibila a logicii".
Oricate zeci de alte carti se vor scrie in lume despre fantastic, ele nu vor putea ocoli romanul gotic englez de dupa 1750 pana la 1820. Cum nu vor putea ocoli misterele medievale, a caror tenta religioasa a sfarsit prin declamatii de piata si improvizatii in aer liber nebagate in seama.
Daca ultimele aau menirea nu atat de a distanta, cat de a conrti, celelalte mistere gotice, ca o contrapondere la realismul concret al epocii, tinteau sa inspaimante, sa cutremure pe individ, indemnat fiind astfel sa se teama si sa creada in demonologie si alchimia cerului, a destinului. Vai, cat sunt de departe asemenea scrieri (denite caduce si inactuale in primele decenii ale sec. al XlX-lea) fata de calmul si maretia tragicului antic grecesc. Parca s-a strecurat, ori s-a filtrat din aceasta maretie ceva si in fantasticul realist al prozei lui Mircea Eliade (exceptie Domnisoara Christina). Aa dreptate Eugen Simion cand consemna: "fantasticul este (la M. Eliade -n.n.) o realitate care tulbura, dar nu cutremura si nu dezechilibreaza fiinta. De cele mai multe ori, el trece aproape imperceptibil (). Elementele care produc sentimentul de fantastic nu sunt, in proza lui Eliade, straine de realitatea normala, fantasticul si realul cresc, evolueaza impreuna".
Spuneam mai inainte ca personajele lui Mircea Eliade sunt oameni obisnuiti, intalniti in viata de zi cu zi. Nu au fobia iesirii din anonimat cu orice pret, poate doar functia lor sociala sa le dea, din cand in cand, o aura de indivizi aparte ( lumea actorilor sau jocul dublual avocatului Spiridon Vadastra). Doar viata lor interioara, unde libertatea fiintei ramane deplina, ii departajeaza. De aceea si prozatorul opereaza diferentiat in cele doua uri ale existentei personajelor sale, cu atat mai mult, cu cat ele nu sunt - puse nici sa concureze starea civila, nici divinitatea in actele ei multiple.
Transcriu trei portrete, in care fiziologia se armonizeaza cu observatia de o clipa si cu precizarea morala a acesteia.
1. Spiridon Vadastra "era un tanar maruntel, cu monoclu negru, cu parul
tepos si mersul arogant, de om sigur de sine"
2. Stefan I. Viziru -"fruntea dreapta, palida, neteda, cu tamplele desco-
perite : gura mare, calma, contrastand cu dogoarea privirilor si luciul clar al dintilor".
3. in tren, un domn cu barbison "Aa un profil de o surprinzatoare noblete;
fruntea corect bombata, nasul drept, mustatile pline si fara aroganta, barbisonul usor arcuit inainte, toate acestea ii dadeau un aer seniorial, oarecum tust. Fata, insa, il arata altfel; obrajii erau lati, cu pielea atarnandjnoale
pe falci, si cele cateva suvite de par decolorat lipite de-a
curmezisul craniului aminteau, chipurile, de medici si
profesori de pe la 1900".
Cine vrea sa reinvie portretistica, intalnita la cronicarii moldoni, vaIntelege si sclipirile stilistice prezente, edificatoare pentru comunicarea ce
vrea s-o faca Mircea Eliade. Simtul observatiei este insotit de sfichiuirea
munteneasca, derivata de la un cronicar ca Radu Popescu, dar intalnita si la
Dionisie Eclesiarhul pana la popasul portretistic din schitele lui Heliade
Radulescu.
Ce-si doreste un cititor al zilelor noatre sau oricum cel de dupa 1940 ? Sa fie incitat printr-un text care-i tulbura orizontul de asteptare, obligandu-l sa-si asume pe cont propriu receptarea. Astfel, realismul clasic-gen Balzac este vizibil depasit. Cu un asemenea prag al tipologiei, Mircea Eliade urca linistit spre un fantastic care problematizeaza, solicitand colaborarea lectorului interesat.
Oferim un alt exemplu de precizare a jocului dublu pe care il propune Eliade in panoplia fantasticului. Este vorba de Ioana care se casatoreste cu Stefan, confundandu-l cu Partenie. in viata lor de familie, ea observase ca sotul ii vorbeste altfel decat la cealalalta lume. intrebat de ce, Stefan i-a replicat: "Noi nu suntem la fel cu ceilalti, noi ne iubim !" Chiar si atunci cand dupa vizionarea spectacolului Domnisoara Iulia, de la Teatrul National, Ioana constata ca Stefan ii raspunde invariabil la dece-ul ei! Pentru un timp, ea are impresia ca daca i-ar comenta in acelasi limbaj, cu care o facea Biris - specialist in opera lui Partenie -i-ar redestepta sentimentele fata de marele scriitor si, cine stie, daca nu cumva casnicia lor nu s-ar narui. Si totusi altul este motivul in cazul acestei piese pe care Ioana iHntuieste exact.
"Nu m-am gandit niciodata ca Domnisoara Iulia s-ar putea explica prin magia Noptii de Sanziene".
Iata, deci, coroborate elementele de stiinta cu cele literare.
Dintre simturile cele mai des invocate in roman, Mircea Eliade evidentiaza vazul. Este de prisos sa spunem lectorului acestui comentariu cate pareri, aforisme, descrieri si multe altele exista la popoarele lumii pana la celebre panze despre si cu ochi (Exemplul lui Tuculescu). Oricum, atat grecii, cat si romanii, dar parca mult mai mult, orientalii, au conferit ochilor cele mai numeroase atribute (si de bine si de rau). Crestinismul nostru a acordat ochilor o functie dubla : de receptare a realitatii inconjuratoare, dar si de emitere a undelor sufletului uman. De aceea, atatea carti derivate din Biblie acorda ochilor un loc central.
Si in mitologie, observatiile despre ochi sunt numeroase, ba s-a inntai chiar un personaj cu o suta de ochi, pe nume Argus. intotdeauna, 50 dintre ochii lui erau deschisi.
Ochii sunt arhetipul viziunii despre Existenta si despre Fiinta Divina. Ideca i-a suras lui Mircea Eliade cand a descris-o pe Ioana intr-un portret in culori calde, de icoana bizantina :
"Ioana era inallondaaa ochii neobisnuit de mari, caprui-Pentru o blonda de tip scandinav, ca tine, te asteptai la ochi albastri, sau rzi, te asteptai chiar la ochi negri - numai la aceasta nuanta nu te asteptai: acesta e lucrul cel mai straniu, cred ca de aici izvoraste magia ta, Magia Noptii de Sanziene".
Pentru cititorul carcotas, termenii de straniu, magie, mai incolo mister, desi se-nscriu in acel fantastic intelectualizat, nu comunica, stari de groaza, de oroare, ci de frumusete inadmisibil altfel de a fi definita. Nu apela Eminescu sau Blaga la ochi ca la o minune prin care lumea se cerne si se explica ?
Nu gasim in Cantarea Cantarilor pana la Dante Alighieri si Francesco Petrarca, pentru a nu mai invoca poezia chineza de pe vremea lui Li Tai-Pe sau Du Fu, ori pana la uimitorii Kalidasa sau Omar Khayyam atatea do de lauda a ochilor iubitei ? Nu se cuvine oare sa alaturam si numele lui Mircea Eliade care rupe descrierea obisnuita a ochilor Ioanei, mutand-o, fara precautii in sfera credintelor si a miticului - "Magia Noptii de
Sanziene" ?
Altfel zaboste prozatorul asupra ochilor, in finalul romanului, cand Stefan, impreuna cu Ileana, pe nesimtite, aluneca inspre moarte. Fortand mana destinului, Stefan "privise pe furis la ceas". Astepta miezul noptii. Deodata, sincopat, in goana masinii, cu Ileana la volan, el rosteste:
"Am fost nebuni. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am intelesAm fost orb. Am stiut tot timpul ca mi-ai fost ursita, dar n-am inteles de cein bataia farului masinii care se apropia din fata o zari o clipa, o vazu cum ge, privind inaintea ei, privind asa cum prisc orbii, adanc, neclintit, fara sa vada Uitasem ceva si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uitintelese vazand-o cum ge zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor nesfarsita clipa daruita in privirea ei inlacrimata Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfarsita clipa ii va fi deajuns".
Se pot usor desprinde din text (intentionat fragmentat de noi) combinatiile stilistice ale cuvintelor, rechemate de Mircea Eliade pe portativul unei muzici gra, expresioniste cu care se anunta moartea. Clipa cea repede fusese pregatita meticulos, nu crestineste, dincolo de toate cautarile febrile intr-o noapte cand timpul parea ca se dilata. in aceste combinatii, creditul cel mai mare il primeste privirea, iar cuvantul cu o frecnta sporita este orb. Se deduce ca numai starea interioara are multimea de ochi ai lui Argus, care, pentru a fi protejati de realitatea brutala, din afara, stau inchisi in orbite. Pustiul privirii ce se instaleaza anunta intunericul prapastiei.
A sosit momentul sa explicam si realitatea brutala care este masina. Oricat de concret ne apare acest obiect stralucit al tehnicii moderne, in proiectiile imaginare ale lui Stefan I. Viziru, ea devine un simbol permanent al mortii. Ea staruie pe tot parcursul romanului ca o Sabie a lui Damocles, atentionandu-l parca de fiecare data "adu-ti aminte ca i muri"
Chiar in prima seara a cunostintei cu Ileana in Padurea Baneasa, Stefan regreta ca fata n-a nit cu masina. S-ar fi plimbat prin padure si "exact la miezul noptii" ea ar fi disparut.
Atunci, in padure, Stefan inregistreaza doua semne : al iubirii imediate, fara a se deschide numaidecat cerurile, si al aparitiei masinii.In ambele cazuri, explicatiile pot fi date de paranormal. Pentru aparitia fulgeratoare a iubirii (dragoste la prima dere !), doua campuri bioenergetice se afla in stare de atractie. Pentru aparitia masinii, starea de premonitie continua iese din cand in cand in spatiul vital al vietii, inlocuind in fractiuni de secunda functiile biologice ale constientului, ale rationalului. Mai stilizat, ele pot fi numite relatii.
Asadar, in noaptea de Sanziene, cand puterea de germinatie a tuturor telor se opreste, indepartandu-se spre minunea roadelor, deci, cand ciclul cosmic intra intr-o noua metamorfoza, tinerii care se casatoresc intra intr-un alt ciclu al vietii lor, indepartandu-se spre rodul vietii de familie. Dupa ce Stefan pierduse totul, razboiul ii strivise idealurile si familia, iar Ileana se afla in aceeasi pozitie solitara, si cum se cunoscusera atunci in noaptea de Sanziene care nu le oferise nimic, hotarasc macar in moarte sa fie contopiti pentru snicie. Destin ? Calcul ? intamplare ? Cert este ca ochii nu gresesc, daca inima o cere !
Si din acest mic exemplu reiese ca romanul Noaptea de Sanziene este o Capodopera. Tensiunea dramatica din finalul scrierii are parca o corola shakespeareana de tragedie sau drama. Parca mai aproape de Romeo si Julieta. Disperarea din finalul scrierii eliadesti trebuie vazuta ca o victorie impotriva Destinului si o impacare a constiintei cu marile idei privind iesirea din timp. Pe de alta parte, asumarea unui risc, zice Eliade, infirma ceea ce Miron Costin sustinea in sec. al XVII-lea ca omul este sub vremi (si ca el multi ganditori medievali). Atunci aspectul sacru era intangibil, integru.
Eliade constata ca faramitarea lui in lume a dus si la pierderea credintei, iar miturile in vremurile moderne s-au inmultit vazand cu ochii. in tendinta de nilare pe care o emana profanul sub masca istoriei, de fapt a politicului si socialului, omul devine un ratacit. Se salaza numai aceia care, cautand dincolo de propriul eu, sparg obisnuintele, crusta legilor, a timpului impus.
Si toate acestea nu se pot realiza decat prin calatorii - nu numai in spatiu, ci si in timp. Sufletul este cel care, ca la alchimisti, incearca trecerea tuturor granitelor si drumurilor, dar mai cu seama, heraclitean vorbind, sondeaza si sileste adancimea fiintei noastre. Si astfel cunoasterea trebuie inteleasa, nu numai ca o fricire prin intalnirea altor unirsuri umane sau geografice, dar si ca suferinta, ca un act de complementaritate in alcatuirea intregului.
* * *Intr-o nota asupra editiei din b.p.t. (pe care am folosit-o in studiul de fata), Mircea Handoca observa ca Mircea Eliade era preocupat de multa vreme de mitul si simbolul solstitiului de vara. in 1929, scria o proza intitulata Visul unei nopti de vara care va deni parte componenta a primului sau roman Isabelsi apele diavolului. Apoi o conferinta de la Radio Bucuresti, din 3 iuliel937 {Vacanta intelectualului), vorbea accentuat de societatile agrare din chime care faceau o adevarata sarbatoare din Noaptea de Sanziene (Dansurile tineau "pana in noaptea Sfantului Ioan-miezul rii - si tot atunci se logodesc perechile. Viata omului tine pasul soarelui. Si dragostea creste odata cu patrarul lunii").
Mai tarziu, episoade din alte proze, concepute intre 1940-l942, se vor integra actualei scrieri.
Din Jurnalul sau aflam ca romanul a fost scris intre26 iunie 1949 si 7 iulie 1954. Tot acolo dam peste o insemnare mai mult decat relatorie privind solstitiul de vara si noaptea de Sanziene eare "isi pastreaza pentru mine toate farmecele si toate prestigiile. Se intampla ceva si ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lunga, ci pur si simplu alta decat cea de ieri sau cea de maine.
Cand, in Portugalia, imaginasem un fel de poste cu miracolul regenerarii si tineretii snice dobandite intr-o noapte de Sanziene. Imaginasem e putin spus. Multe zile de-a randul, am trait parca sub vraja acestui mister. Traiam asteptand sa mi se intample ceva, sa mi se dezvaluie ceva".In concluzie, cu precizarile facute despre noaptea de Sanziene - care a deschis iubirea celor doi, Stefan si Ileana, dar a si inchis-o definitiv, prin trecerea dincolo de timpul obiectiv, Mircea Eliade da pentru prima data in literatura noastra contur unei credinte si creeaza un mit. Tensiunea naratiunii oscileaza intre notatie cotidiana si intoarcere in memorie cu asa gravitate, incat autorul stie sa faca loc si umorului. Desi Stefan ne apare ca un damnat al sortii, aproape mioritic, el cauta sa-i descifreze tesatura si campul de actiune. Peste tot, savantul umbla cu semnificatii si simboluri. (Detalii numeroase in Adrian Marino, Hermeneutica luiMircea Eliade, Cluj, Edit. Dacia, 1980).
Daca am crede ca nu fortam usi deschise, apeland tot la o lucrare a lui Mircea Eliade (Aspecte ale mitului, Edit.Unirs, 1978), s- ar cuni sa dem si un experiment narativ in romanul Noaptea de Sanziene prin care se face o apropiere dintre mit si psihanaliza. intoarcerea in timp, cat mai aproape de origini, pana la urma, chiar spre radacinile Destinului, inseamna o vindecare de neliniste si o depasire a crizelor de viata. Simtim cultivat misterul destinului care pe masura ce este cercetat indeaproape, esenta lui coboara mereu in invizibil, in obscur. Numai Blaga isi mai exprima indoiala in privinta strabaterii pana la capat a tainelor lumii. Componenta acesteia aa trei elemente de viata -flori, ochi si buze si unul singur pentru moarte - morminte. Aparenta disproportie, dar cu finalitate indubiila pentru stingerea definitiva. Deci, iata cum Mircea Eliade face trecerea de la mit la filosofie, chiar in viata obisnuita a celor care vor sa gandeasca lumea dupa alte legi, imposibil de a fi scrise. Totul inseamna indoiala sectiuneziana. Cel putin pentru Viziru, nu si pentru Biris, care, murind, recita Miorita. Iesirea lui din timp mi se pare declamatorie!
Totusi, romanul nu impune un mit al creatorului, ci un mit care alunga obisnuitul, banalul, a carui crusta ascunde nebanuite trepte de lumina ale vietii. Pentru urcarea sau coborarea lor este nevoie de initiere. Si atunci cand istoria nu-ti da posibilitatea, individul superior dotat este obligat sa-si asume socratian propria-i cunoastere. Ea trebuie realizata tridimensional: in societate, in astral, cosmic, si in sine insusi. Cifra trei inchide valori geometrice, religioase, filosofice. Nuantele lor se regasesc memorabil in Noaptea de Sanziene. Mircea Eliade este "tot timpul in cautarea unirsului uman", cum isi definea intreaga-i activitate.
Acest roman imbina mituri romanesti cu unele de ordin unirsal, pentru a arata, ca Vasile Parvan sau Lucian Blaga mai inainte, ca matricea noastra de formare si intelegere ramane a unei culturi, de o originalitate izbitoare ( "Caiete critice, nr.l-2 /1988 - numar dedicat lui Mircea Eliade, si in special Valeriu Amania Mituri romanesti in viziunea lui Eliade, p. 14l-l54)
Noaptea de Sanziene reprezinta pentru Mircea Eliade ceea ce a fost Creanga de aur pentru Mihail Sadoanu.
