NOAPTEA DE SANZIENE, I-II - Roman de Mircea Eliade aparut la Paris, Editura Ioan Cusa, . Scris intre anii 1949 si 1955, romanul are un destin insolit, aparand mai intai in versiunea sa franceza: Foret interdite, traduit par Alain Guillermou, Paris, Gallimard, 1955 (Collection "Du Monde enticr" CLX).
Un autograf al lui Mircea Eliade - acordat pe foaia de garda a editiei romanesti de laParis a Noptii de Sanziene - defineste succint aceasta opera majora a scriitorului si istoricului religiilor: un "roman-fluviu si o mitologie camuflata in istoria contemporana". Sintagma liminara, "romamil-fluviu", tine sa sugereze faptul ca Noaptea de Sanziene, in desfasurarea ei ampla, pusa deschis si programatic sub semnul Timpului, reflecta o radiografie a societatii romanesti, urmarita pe parcursul a doisprezece ani, adica intre 1936 si . A doua sintagma, "o mitologie camuflata in istoric contemporana", semnaleaza ca numarul doisprezece circumscrie aici ideea ciclului cosmic, simbolizand insusi universul in derularea sa ciclica spatie- temporala.
Cum spune chiar Mircea Eliade , in Jurnal, cei doisprezece ani cristalizeaza "ciclul perfect" al "Marelui an", care ar fi putut fi, de altfel titlul romanului. De aceea, Noaptea de Sanziene reprezinta o carte circulara: debuteaza in noaptea solstitiului de iunie 1936 cu o intalnire enigmatica in padurea de la Baneasa si se incheie cu reintalnirea acelorasi doua personaje, tot in noaptea solstitiului de vara, in 1948, in padurea de la Royaumont. Protagonistul este Stefan Viziru (consilier la Ministerul Economiei nationale), care, chiar din debutul romanului, este pus intr-o situatie dramatica: va iubi toata viata doua femei, cautand sa inteleaga misterul destinului sau. lubindu-si sotia (Ioana, un fel de Penelopa moderna, rabdatoare si aproape ireala in linistea asteptarii sale), Stefan Viziru se va indragosti, totusi, de o fata (noua Nausica) intalnita in noaptea de Sanziene in padurea de la Baneasa. Stefan Viziru intuieste, insa, ca aceasta stranie relatie pasionala trebuie sa constituie, de fapt, o punte de accedere spre o alta realitate: "Poate mai exista si altceva in afara de dragoste. Poate exista undeva o posibilitate deschisa miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim inca sa-l descifram"; de altfel, chiar si relatia sa cu propria-i sotie, cu Ioana, e interpretata de erou in acelasi sens transerotic, de tranzitie mioritica intr-o alta lume meta-fizica: "Ma intreb daca nu exista si altceva; ceva care sa plece tot deaici, dintr-o dragoste, dar care sa duca in alta parte".
Constientizarea completa a acestei revelatii de tip mioritic o arc Stefan Viziru in momentul reintalnirii circulare cu Ileana in padurea de la Royaumont: "Ileana, sopti el, iubita mea, mireasa mea Am fost orb. Am stiut tot timpul ca mi-ai fost ursita, dar n-am inteles, dar n-am inteles ce". Ileana se dezvaluie, deci, ca fiind ingerul mortii, iar masina in care se afla cei doi in clipa accidentului fatal devine, cum spune chiar Mircea Eliade, "leaganul mortii lor", adica un vehicul arhetipal, ce mijloceste, in ambigua lui functionalitate profan-sacrala, regresiunea intr-o zona extratemporala. Catre aceasta reusita "iesire din Timp" il duce pe erou intregul sau comportament, atitudinea radicala de respingere a existentei in strictele cadre ale istoriei pur terestre. Astfel, intr-un hotel bucurestean, Stefan isi amenajeaza o camera secreta, ce reproduce asa-numita camera Samba descoperita in copilarie, adica o "camera extra-istorica si atemporala", in care eroul revine mereu spre a infaptui "exercitiul de recuperare a momentului epifanic": "Am inteles ca exista aici, pe pamant, langa noi, la indemana noastra, si totusi invizibil celorlalti, inaccesibil celor neinitiati - exista un spatiu privilegiat, un Ioc paradisiac" (Aici, Stefan Viziru repeta o experienta epifanica traita chiar de Mircea Eliade si divulgata in Amintiri/ Mansarda). Cunoscator avizat al lui Freud si Otto Rank, filosoful Petre Biris, prietenul lui Viziru, ii explica acestuia ca ritualul cameral reprezinta o tentativa de a reintegra starea edenica: "incerci, acum, la maturitate, sa regasesti experienta aceea inefabila a copilariei Un psihanalist ar spune ca e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism". Viziru aspira sa traiasca experiente ce nu sunt de ordin rational, ci extatic, in afara timpului, dincolo de el: "Viata n-ar merita sa fie traita daca, pentru noi, oamenii moderni, ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece in limp, si prin tot ce arc el mai bun, omul incearca sa se impotriveasca Timpului". "Sa scapi de Timp. Sa iesi din Timp", aceasta e obsesia protagonistului.
Dar problema timpului obsedeaza pe mai toate personajele romanului. Astfel, eremitul Anisie nu tine seama decat de timpul cosmic, adica "de zi si de noapte, de cresterea si de descresterea lunei, de anotimpuri", profesorul de filosofie Petre Biris, cititorul lui Heidcgger, vorbeste de "Timpul.. alergare catre Moarte" de care incercam sa ne debarasam, iar Irina, despre simultaneitatea temporala oferita de trairea religioasa etc. O pondere aparte arc in Noaptea de Sanziene teoria teatrului si a spectacolului, in functie de timp, pe care o preconizeaza actorul si regizorul Dan Bibicescu (in acest sens, romanul are corespondente cu alte opere ale lui Mircea Eliade, ca Uniforme de general si 19 trandafiri). Astfel, dupa Dan Bibicescu, orice piesa de teatru inseamna "un spectacol care are loc in Timp, intr-un timp concentrat in cateva destine", iar destinul insusi e numai "un aspect dramatic al Timpului"; in fine, functia esentiala a spectacolului e aceea de a exorciza timpul: "A-l sili sa se manifeste langa tine, pe scena, intr-un timp concentrat - si tu sa scapi, sa ramai spectator, sa iesi din Timp". Teoria teatrala a lui Bibicescu se transforma intr-o cheie de interpretare a intregului roman, in speta a destinului lui Stefan Vizirii: acesta a vrut sa iasa din timp, sa scape de teroarea istoriei si, drept urmare, timpul si istoria se razbuna, metamorfozandu-I intr-un spectator al propriilor dezastre, distrugandu-i toate marturiile exterioare ale existentei sale si preschimbandu-l intr-un "om scos complet din Istorie". Triada, oarecum ideala, loana-Stefan-lleana ar fi putut sa dea romanului un aer monocord-ireal, aproape neverosimil, daca in jurul ei n-ar pendula, pigmentand in modul cel mai expresiv substanta realitatii exterioare, cateva personaje extraordinare. Asa este, in primul rand, cealalta triada, antitetica - Biris- Catalina Palade-Bibi-cescu - foarte atractiva nu numai prin erotismul ei dramatic, ci si prin substratul sau figurai.
Deoarece avem de a face cu un roman cu cheie, impregnat de material autobiografic, cu personaje usor identificabile: "utilizez mult din cc-am vazut si auzit de la altii", noteaza romancierul in jurnal, ca "sa regasesc ca intr-un vis acel timp paradisiac al Bucurestiului tineretii mele".
In timpul conceperii si scrierii Nopfii de Sanziene, Eliade face, in jurnal, afirmatii derutante. Pe de o parte, spune in privinta personajelor ca "destinul fiecaruia este anticipat", mental programat, deci, din clipa aparitiei. Pe de alta, el sustine contrariul: romanul sau n-arc un plan prestabilit, asa incat personajele sale apar "la nemercala", fara ca el sa stie ceva despre ele! Si da ca exemplu pe Biris, Catalina si Bibicescu. Mai mult, cand i se infatiseaza, ca din intamplare, actrita Catalina Palade, Eliade exclama in jurnal: "Nu stiam nimic de ea!". Or, se vede imediat ca tocmai cele trei personaje sunt calculat construite, ca, in clipa cand i se ivesc in fata, el le recunoaste biografia si identitatea, cu elementele si detaliile lor precise si, mai ales, revelatoare. Declaratiile contradictorii ale romancierului sunt starnite de viclenia sa auctoriala: astfel, el isi mascheaza si, simultan, isi demasca conceptia figurala ce sta la baza romanului sau. Pacaleala pusa la cale de autor e cu atat mai eficienta cu cat ne distrage, in primul moment, atentia de la semnificatiile figurale ale altor personaje, deoarece ne impinge sa ne concentram privirea asupra felului in care el insusi se da in vileag si se construieste ca personaj. Caci e absolut limpede ca Stefan Viziru e figura lui Mircea Eliade.- Cu o multime de date autobiografice incluse ca straturi figurale in biografia personajului: iubirea simultana pentru doua femei; "camera Sambo"; refuzul cam sofistic de a semna "declaratia de desolidarizare de Miscarea legionara" si detentia in lagarul de la Miercurea-Ciuc; faptul ca dublul sau fictional este "prost vazut" de Foreign Office; perchezitia corporala pe aeroportul londonez la plecarea spre Lisabona s. a. Faptul ca Viziru il figureaza, apasat si transparent, pe Eliade face mai intai sa uitam ca acelasi procedeu e folosit si in cazul al!' 11 personaje, dar apoi ne dam seama ca are si functia de a ne inspira si de a ne starni imaginatia sa descoperim viziunea general figurala a cartii, sa ne unim interpretarea figurala asupra personajelor cu aceea a autorului.
Eliade vorbeste despre Noaptea de Sanziene ca roman fara plan prestabilit; gasim, insa, destule probe si ca aici, dedesubtul materiei romanesti, se afla un proiect trasat in vederea unor efecte bine calculate. Astfel, un personaj episodic, Bursuc, nu-si mai gaseste justificarea de a fi numai in faptul ca e picant si viu prin pitorescul sau. El este figura cuiva si, mai ales, are rolul de a anunta figurai pe altcineva. De aceea, chiar in clipa in care apare Bursuc, c dezgropat stratul de baza, emblematic, al biografiei sale: " era licentiat in teologie si povestea cum era sa fie hirotonisit preot; familia ii gasise si o nevasta, intr-un sat vecin cu al lui, langa Brasov", dar "«seara, cand m-astepta mireasa acasa, cu mi-am vazut frumusel de treaba. Mi-am ras barba, mi-am schimbat hainele si am plecat»", Dintr-o data ne dam seama ca Bursuc, stalpul de cafenea bucuresteana, este, de fapt, figura lui Craciunel, faimosul punct de reper al cafenelei "Corso". Or , Craciunel e, in Brasov si Bucuresti, prietenul de chefuri nedespartit al lui Cioran, care, la batranete - in convorbirea din 1986 cu Michael Jakob - ofera si el o varianta epica, interpretata filosofic, a acestui episod esential din viata teologului, vazut ca tip absolut al ratatului. Bursuc nu se iveste, deci, numai ca sa-l figureze pe Craciunel, ci si ca sa ne ajute, de Ia inceput, sa descoperim treptat cine este, in realitate, Biris, prietenul si admiratorul acestui raspopit extravagant. Observam ca, prezentandu-l pe Bursuc, cu entuziasm, tuturor, Biris cioranizeaza in modul cel mai vadit: "Vino cu mine, ai sa vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant", anume, "un nihilist suta la suta". intr-o viziune figurala, orice personaj este, bineinteles, si el insusi, cu independenta lui fictionala, dar, totodata, il reprezinta si pe un altul cu statut diferit, real-istoric.
Astfel, daca nu ne lasam inselati - ca in vis, unde totul e inversat - de faptul ca plesuvia lui Biris mascheaza, dinadins, coama rebela a lui Cioran, atunci vom sesiza ca primul arc ticurile, caracteristicile si ideile celui de-al doilea. Pe Biris il obsedeaza ratatul, adica "omul interesant"; e dominat de impulsul regresiunii, dorind adeseori "sa reintegreze starea de larva" sau "conditia de larva"; de altfel, nasterea unui copil il indispune; apoi, in discursul despre istorie si civilizatie, vehiculeaza idei spenglerienc, iar in conversatie "adora sa sublinieze cuvintele".
In fine, Biris, ca ganditor, se recomanda exact ca Cioran: "Pana mai acum un an am fost profesor de filosofic Dar acum sunt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard".
In acest roman figurai, alt personaj, Dan Bibicescu, are o functie polivalenta. Mai intai, fiind "actor, regizor si discipol al lui Gordon Craig", Dan Bibicescu este figura lui Haig Acterian, reproducand, pana la perfecta identificare, destinul real al celui de-al doilea: "il stii cum e. Nu-l intereseaza decat un singur lucru: sa poata conduce un teatru. ii e indiferent cine da banii si ce politica e silit sa impartaseasca"; de aceea, cel ce figureaza, asemeni celui figurat, isi pune "camasa verde" numai pentru a primi directia Nationalului bucurestean: "Acum isi poate implini visul lui: sa monteze si sa joace pe Shakespeare asa cum crede ca trebuie jucat".
Apoi, in teoria teatrului ritualic, expusa de personaj, se intretes ideile lui Haig Acterian cu acelea ale lui Mircea Eliade insusi. In sfarsit, Bibicescu favorizeaza aparitia actritei Catalina Palade, alt personaj figurai.
Fapt deloc intamplator, caci Eliade a cunoscut-o pe Sorana Toga in cercul de tcatralisti al lui Haig Acterian. In modul cel mai fatis, actrita Catalina Palade - "o femeie extraordinara" - o figureaza pe Sorana Topa: e moldoveanca si are fizionomia binecunoscuta a tragedienei interbelice: "O privi si o regasi aceeasi; cu ochii ei verzi, mari, nehotarati, cu parul blond care-i cadea peste tample, cu obrazul tanar si totusi fara varsta, obrazul ei rotund, aproape bucalat, de papusa". Exista, bineinteles, similitudinea de destin: ca modelul ci, copia (foarte reusita) se detaseaza de teatru, sub influenta textelor budiste si avand revelatia "zadarniciei oricarei existente". Concordanta se regaseste si in viata erotica a celor doua actrite, referinta la Sorana Topa fiind implicita si stravezie pentru initiati: "Destinul Catalinei a fost sa intalneasca si sa se indragosteasca tot de oameni mari". Foarte vie si intensa in ambiguitate c relatia dintre Catalina, femeia nefericita in dragoste, si Biris, confesorul ci. Un confesor, insa, impur, despre care se si spune ca "si-a pierdut mintile" din cauza Catalinei si care, pe deasupra, sufera de complexul urateniei. Si in acest sens, Biris - care repeta obsedat: "Eu sunt un barbat urat" -beneficiaza de obsesia "umbrei" sale, Cioran. Prietenia indragostita a Catalinei cu Biris e tulburata de "filosoful privat", ametit de rasul "carnos" al femeii si de prezenta ei fizica: "Simti deodata in nari, pe buze, in cerul gurii, un parfum cald, complex, atatator, de femeie". Se declanseaza o scena penibila, in care - dupa ce striga infundat: "Vreau sa fii femeia mea, sotia mea!" - Biris cioranizeaza cuprins de rusine si de mila de sine: "La dame Ca sunt profesor de filosofic Intelectual distins
Asa se culca intelectualii: cu servitoarele".
In fine, in afara acestei vaste tesaturi figuralc, romanul contine o serie de personaje memorabile prin pitoresc, magic si dramatism. Asa e, de pilda, Spiridon Vasilescu-Vadrasta, avocat si membru tenebros al serviciilor secrete, personaj cu identitati multiple, evocand, in egala masura, vocea din "subterana" lui Dostoievski, seducatorul lui Kierkegaard, dar si pe locotenentul Dub al lui Jaroslav Hasck ("Nu stii d-ta cine sunt eu! Ai sa afli d-ta intr-o buna zi de mine!" etc); apoi calugarul Bursuc, demoniacul ("Eu am o misiune Eu am fost trimis in lume ca sa va ispitesc"); actrita Catalina Palade, scoasa parca din realismul magic al lui Massimo Bontempelli; invatatorul Gheorghe Vasile, "apostolul" din Dobrotesti care duce "lumina la sate"; domnisoara Zissu, un amestec de Circe si Calypso (cum observa chiar Stefan, un Odiseu al lumii contemporane); profesorul lancu Antim, iesit parca din lumea Bietului loanide s. a. Totodata, prin secventele ilustrative pentru perioada 1944-l948, Mircea Eliade se revela ca un surprinzator precursor al romanului "obsedantului deceniu". intregul roman constituie o summa a literaturii lui Mircea Eliade (atat a celei interbelice, cat si a celei postbelice) si totodata a exegezei miturilor. Noaptea de Sanziene reprezinta unul dintre marile romane ale epocii literare postbelice.
