NECUVINTELE - Volum de versuri de Nichita Stanescu, publicat in 1969, la Editura Tineretului din Bucuresti, ilustrat de Mihai Sanzianu. Cuprinde patru cicluri: Luptele, Rasu' plansu', Mancatorii de libelule, Necuvintele.

Forta adevaratei poezii moderne consta in capacitatea de a pune mereu sub semnul unei indoieli creatoare propria ei temelie si, o data cu ea, descendenta literara.

Contestare nu numai a traditiei, dar si a cuvantului in sine, lirica stanesciana ajunge sa-si puna intrebarea capitala si ultima ce este litera a; ea, care se afla la origini, dar, totusi, nu exprima nimic. Volumul Necuvintele (1969) debuteaza dramatic cu intrebarea: "Ce esti tu A?", " litera/ bortoasa de toate literele" (Pean), iar ea pare sa anihileze orice incercare de recompunere a poeziei. Este acesta un punct zero inevitabil si ineluctabil totodata, non-entitatea situata in centru si iradiind la toate nivelurile poemului in dramaticele hiaturi dintre imagine si imagine, dintre imagine si sens. Cu toate acestea, prima poezie a culegerii nu se intituleaza accidental Pean; ea este un pean, dar nu unul inchinat lui Apoi Io, ci lui Sisif, pentru ca, asistand la dezagregarea din interior a discursului, poetul accepta imposibilul, lupta cu inertia neantului intr-o incercare suprema de a exista.

A e litera, dar si sunet, enigmatica scriere, ce pare sa aiba o primordialitate absoluta, pentru ca intruchipeaza tacerea initiala, devine rostire fara sa-si reveleze secretul chiar daca castiga gloria, glorie efemera atata timp cat originea sa c muta. Poeziei care nu mai crede in fenomenul originar, in ciuda faptului ca prima litera le contine pe toate celelalte, nu-i ramane decat lupta eterna cu inertia literei in care trebuie sa recunoasca - contradictoriu - calitatea umana a unei macar partiale si imperfecte comunicari, dar si absurditatea esentiala si originara. Marcata de imposibilitatea ontologica de a exista, creatia aceasta, dramatica si tragica, este totusi capabila de elan, dar e mereu primejduita de inevitabila cadere. Elanul se justifica in sine ca reactie la imobilismul tragic al nimicului; in fond, el nu e altceva decat expresia unei anxietati ce se vrea purificata, pastrand insa in orice moment al sau urmele indelebile ale conditiei sale damnate. Dinamica miscare ce anima liniile este insa mai degraba rezultanta unei explozii ce se repercuteaza intr-un spatiu in care poemul deschide imprevizibile si periculoase brese, imprastiind materia imaginilor in obscuritatea unei indeterminari elementare.

Fiecare poem rezulta astfel dintr-o risipire opusa oricarei replieri posibile spre un centru imuabil al semnificatiei. Pentru a reface viziunea deschisa spre mereu alte departari, e nevoie de o reconstituire mai ampla a fragmentelor materiei, de cautarea plina de riscuri si totusi tentanta a unei interconditionari supreme, Ia nivelul ce s-ar putea numi cosmic al unei totalitati lirice pe care aceasta poezie o traieste fara a o explica integral. Nu c hazardat sa se vorbeasca, in acest caz, de uri adevarat big-bang eliberand o uriasa cantitate de energie si vibrand in tensiunile imposibil de dominat ale poemului individual.

Desigur, aceasta comparatie nu exprima doar substanta lirica a Necuvintelor, ca relevand o totalitate mai mare, cea a intregii creatii stanesciene, moderna pentru ca se situeaza la limita extrema a propriei anihilari. Principiul de baza - aici, ca si in alta parte - este cel al unei violente primordiale, al unei silnicii cosmice ce pune, iarasi si iarasi, sub semnul intrebarii ordinea. Distanta dintre obiectele ce populeaza universul creste incomensurabil spre ultima limita. Imaginea se indeparteaza in deriva spre periferie si se coaguleaza intr-o prezenta aproape indescifrabila. Aparenta cvasimuta, ea s-a condensat intr-o materialitate grea de mister, devenind tot mai putin comunicabila, tot mai contingenta.

Recurenta imaginii la Nichita Stănescu este destul de limitata; distantele intre posibilele ei reveniri sunt totdeauna mari, deoarece lumea e, in nelimitarea ei, populata de aparitii diverse si ireductibile. Ceea ce nu inseamna ca nu exista <. desi sunt ascunse - momente privilegiate ale unei partiale revelatii.

In Lupta cu cinci elemente antiterestre, mutarea zidurilor surprinde deplasarea simbolica spre exterior a intelesului si consecutiva lui erodare (chiar prin pierderea literelor de la inceputul cuvantului "inteles"), continua indepartare a limitelor, in timp ce in mijloc - in mijlocul marului - ramane inexprimabilul vierme. Zidul corespunde - in a-ceeasi ordine de idei - portii dintr-o alta poezie (Pierderea ochiului), unde ea se instituie ca granita intre "mine si tine", preludiind poezia urmatoare, Lupta lui lacob cu ingerul sau despe ideea de " tu ". Capitala pentru viziunea stanes-ciana este aici echivalarea dintre "tu" si diversele parti ale trupului, carora li se adauga, nu accidental, insusi sufletul. Deplasarea aceasta suprem semnificativa spre alteritate a fiintei cului lasa in centru un nume presupus a fi cel generic de om, iar mai apoi, printr-o extensie remarcabila, acesta se confunda cu cuvantul. Dand la o parte fiinta, instrainandu-se de ea, eului ii ramane doar realitatea ireala a rostirii inchise in vidul ei interior.

Claustrat printre obiectele cc-l inconjoara si il compun, ci se afla intr-o relatie imposibila cu existenta; dar dilema aceasta nu exclude lupta pentru a fi, desi ea "nu tine de domeniul/ comunicarii" (Lupta cu cinci elemente antiterestre).

In aceasta imposibila cautare a identitatii, omul e un: "mim fara limita precisa/ nedcspartind un adevar de o minciuna" (Mim). instrainarea e totdeauna violenta:

"Smuls din copilaria comunicarii sinelui cu sine albul enorm al meu, de Moby Dick se lasa harponat. Prieteni, voi - carji de noapte ale Eternului schiop (In gradina Ghelsimani).

Si, totusi, in aceeasi poezie, cautarea nu inceteaza:

"Sa cauti un cuvant ce nu exista si sa asculti cum timpul devine des Un cuvant pe care l-ai auzit, si brusc simti ca nu exista'.

Concomitent, pe linia aceleiasi ineluctabile incercari de a iesi din cercul inchis, poezia se cauta pe sine in afara, cu o obstinatie existentiala necurmata. Tacerea trebuie mereu infirmata prin iesirea navalnica in exterior, acolo unde se afla lucrurile, care, in mod repetat, se amesteca si se confunda cu trupul, cu organele smulse, strivite, aruncate in spatiu, pastrand infinit durerea in urma violentei lor dezmembrari, dezmembrare care tine de un act ritual si fara sens.

Cercul, imposibil de inchis, este silit sa se rotunjeasca intr-o suita de identitati care nu explica nimic, de tipul: "Omul este frunza vazuta de om (Ce este omul? Care-i este originea? Cefei de destin are el?), intr-o incercare suprema, dar imposibila, de a iesi din non-entitatea eului. De aici, foamea enorma, devastatoare, care e un motiv constant al poeziei stanesciene, din Mancatorul de libelule: foame sisifica, imposibil de astamparat, care e, de fapt, dorinta de posedare elementara a lumii de catre cel sortit sa ramana imobilizat in singuratatea sa. Tragedia poetului este de a avea la dispozitie doar instrumentul imperfect, "necuvantul", adica cuvantul ce se autoinfirma.

Scriitori romani