NASTRATIN HOGEA LA ISARLIK -
Poem de Ion Barbu. Redactat, intr-o prima versiune, in luna mai 1921 poemul este trimis, intr-o a doua varianta, la revista "Viata Romaneasca", unde apare in nr. 1 (ianuarie) din 1922, p. 72-.

Despre tribulatiile lui Selim si Nastratin Hogea la Isarlik, ambele publicate in reviste, ramane semnificativ schimbul epistolar cu G. Topirceanu, care se arata nedumerit de factura poemelor. "il gasiti obscur in fond. Ce intelegeti prin asta? Lipsa de orice sens ori, dimpotriva, o pluralitate de semnificari intre care intarzii sa alegi? N-am vrut sa spun nimic limitat, precis, in Nastratin. Am conceput-o muzical: un pretext de visari, o viziune concreta care te pofteste sa cauti si un sens, dincolo.

Nu poti explica acest sens? Cu atat mai bine; inseamna ca realizarea e perfect organica iar viziunea si talcul, solidare: precum pielea, carnii. Totusi nu cred Nastratin Hogea la Isarlik asa de perfect organic, - din pacate! O intentie literara se stravede totusi. imi dati voie sa v-o sugerez? De ce n-ati incerca sa vedeti in Nastratin Hogea, fugar, indiferent la darurile turcilor de pe tarm si concentrat sa-si roada ce-i ramane din carne, - simbolul caricatural al unui individualism sumbru: apoteoza si satira unei singuratati exasperante?" Tot aici autorul il ruga pe Topirceanu sa tipareasca ambele piese, deoarece considera "cele doua bucati imbinan-du-se si completandu-se reciproc". Conform obiceiului, Ion Barbu rescrie poemul, in doua variante, in caietul Ochian 2, datand probabil din perioada 1926-. Forma definitiva este imprimata in voi. Joc secund (1930), p. 67-72, anticipata fiind de o dedicatie - Lui Al(exandru) R(osetti) - ce lipseste in periodic si in caietul-manuscris Ochian. Rescrierile nu aduc modificari structurale, se amplifica in schimb caracterul plastic, pictural al cetatii aflata "la vreo Dunare turceasca".

Piesa centrala in argumentarea balcanismului nostru literar, Nastratin Hogea la Isarlik reprezinta in acelasi timp summa meditatiei estetice si istorice a lui Ion Barbu Vechiul intelept rasaritean, vazut acum pe latura sa ascetica, tragica, pitorescul Selim (Selim) si Domnisoara Hus alcatuiesc umanitatea Isarlikului - cetate abstracta si "ipoteza morala" a unei "ultime Grecii".

In interiorul acestui spatiu inchis, miscarea se consuma brownian: "Cu ziduri forfecate, sucite minarete/ Si slujitori cu ochii rotunzi, ca de erete/ Si, asmutit campiei, un fluviu lesios". Enumerarea, eliptica prin absenta formelor verbale, reduce totul la un singur plan, de fundal, intr-o sfumatura a decorativului. Figurativul violent, insa fara contur hotarat, este atmosferizat de infuzia fina de lexic turcit. Totul se construieste prin topire, prin aglutinare continua. "in alba Isarlik" multimea, amorfa, "se tencuia-n pereti".

Totul se epureaza, se retine doar candoarea gestului si umbrele transparente - ultime reflexe, picturale, ale unui timp odinioara epopeic si in dosul caruia ghicim drama sterilitatii:

"Veneau de toata mana: prostime, targoveti,
Dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale,
Pierduti intre pufoase si falnice pasalc".

Tipologia e inscrisa (="tencuita") definitiv in inelul cetatii, precum "vreo piatra-n scump metal legata", ea dobandeste o izolare iconografica de grup, tocmai prin sublimarea in acest chip a pitorescului, repudiat altfel de catre B. Tabloul acesta, marginit de "parmalikul" muntilor, ilustreaza starea de implozie, justificata de eseist intr-un paragraf antologic din Rasaritul Crailor: "Civilizatia noastra e sortita sa petreaca in virtual si interior. Neputand cladi in exterior. Neputand cladi in afara (e si prea zadarnic pentru aceasta), in inimile noastre se cade sa intemeiem: turnuri vibratoare sperantei, aurite bolti, laudei: adancimi soarelui nelemporat' (subl. ns.). impacata cu sine, lumea Isarlikului somnoleaza, traieste vermicular intr-un timp suspendat ("incolacite ceasuri"), traversata fiind - din vreme in vreme - de nostalgia purificarii "in durata lumii turce". "Iar ochii tuturora calatoreau afund", in vreme ce, aproape eternizate, "unsuroase linisti se tescuiau sub cer". Isarlikul e "ultima Grecie", in sensul de imperfecta, devalorizata copie a celei de demult: acum "ordinea" e numai "asemanatoare celei de dinaintea miraculoasei lasari pe aceste locuri a zapezii rosii".

Un asemenea spatiu isi cheama oarecum produsul uman (si simbolic) pe masura: Nastratin Hogea, in postura degradata, de "trist Argos", de argonaut incarcat acum nu cu proverbiala marfa, ci cu "o lana verde, de alge naclaite". insasi imaginea caicului e in acord cu tabloul general, de universala descompunere:

"Caci, rasarind prin ceata si calarind pe fund, La dunga unde cerul cu apele se-ngana, Aci saltat de cornuri, aci lasand pe-o rana, Se rasboia cu valul un prea ciudat caic: Nici vasle si nici panze; catargul, mult prea mic; Dar jos, pe lunga sfoara, cusute intre ele, Uscau la vant si soare tot felul de obiele, Pulpane de caftane ori tururi de nadragi; Si. prin carpeli pestrite si printre cute vagi, Un vant umfla bulboane dantuitoare inca".

Invitat de pasa sa coboare pe tarmul inundat de soare si sa se infrupte din "nautul dorit, si / din / sumedenii/ De roscove uscate si tavi cu mirodenii", Hogea il refuza.

Mai mult, gloata - strabatuta de un frison metafizic -observa abia acum ipostaza ciudata a inteleptului:

"Si, deslusit, cu plansul unui tais de fier in impletiri de sarma intrat sa le desire, O frangere de gheturi, prin crestete, prin sire, Prin toata roata gloatei ciulite, rascoli. Pic langa pic, smalt negru, pe barba Lui slei Un sange scurt, ca doua mustati adaugite, Vii, veciniei, din gingia praselelor cumplite Albira dintii-in pulpa intrati ca un inel. Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el".

Cetatea inchisa de "parmalikul" muntilor precipita, se reitereaza in inelul dintilor albi si, mai ales, in trupul lui Nastratin care, automacerandu-se, inscrie un cerc pe puntea "caicului peticit". Revenirea Hogei in "durata turca" a Isarlikului "e mai intii un act de speranta" (Poetica domnului Arghezi), dar unul disperat si frenetic, punctand un stadiu de intelectualism excesiv, afin cu acela - contemporan lui Ion Barbu ! - din Monsieur Teste, eseul lui Paul Valery. Expresie liminara a "albei Isarlik" (intrucat e rupt, si el, "din coasta de soare"), Nastratin ajunge, prin autofagie, la obsedantul "gest inchis" - final si constiinta a unei drame istorice si, in acelasi timp, ontologice.

Procesul se desavarseste in forma inelara de un tragic absolut si puritate platoniciana. Versul inepuizabil ca semnificatie ("Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.") instaureaza pe cale violenta regalitatea cercului ce subsumeaza fenomenalul si exprima conditia ontologica a individului. Trebuie resimtit, tocmai de aceea, ca "un rotund plin" (Gaston Bachelard) asa cum e, alcatuit din contingent (corpul Hogei) si sublimandu-l prin dramatica repliere spre sine ("hrana siesi"). Inelul nastratinesc transgreseaza contingentul fara sa-l elimine totusi. Mai exact, pe aceasta calc initiatica (=autofagia) inteleptul realizeaza -sub ochii gloatei - omologia cu cosmicul, insa fara bucuria integrarii cosmocentrice. De fapt, implinirea cosmocentrica s-a consumat de mult, de aceea - cum s-a observat - Nastratin exista numai in "ninsorile marunte" ale mintii colective, in realitate "e-nchis sub ape, / Rasfatul ce nici marca turceasca nu-l incape". Mai mult, "pe apele Icsioase, apele Styxului, cu putredul caic, a sosit sub zidurile cetatii Isarlik trecerea din viata, Moartea. Dar nu o moarte oarecare, ci aceea care scufunda doar trupul, lansand spiritul pe fagasul vesniciei" (Gy. Mandics).

Cosmoccntrismul, trait in chip firesc de "roata gloatei", neridical adica la constiinta, c simtit acum, in Isarlikul "turcit", ca o fatalitate careia i se opune ascendenta -dureroasa in ipoteticul sau - a spiritului tragicului Nastratin in "Hellada neistorica", veritabila expresie a lui ordo universalis. Atras si respins, ca un Ulisse decazut, inteleptul realizeaza miscarea de pendul perpetuu, de plecare si intoarcere, ipostaziind astfel mitul semiantropomorf in fiinta caruia natura si cultura, cosmocentrismul oriental si antropocentrismul european coabiteaza in forme unice.

El figureaza starea lui intre, emblematica pentru spatiul balcanic si sud-est european. Pe de alta parte Nastratin intruchipeaza, la nivelul ciclului dar si la acela al Jocului secund, virtualul ca si concept cardinal pentru poezia barbiana, exprimabil in increat sauin "chenarul ingenuu si rar, ocolind o mare".

In finalul poemei "caicul peticit" dispare, umanitatea cetatii intra iarasi in fagasul obisnuit ("prin ierburi si stuh"), contempland insa urma purificata, pentru o clipa, in "polul plus" al spiritului: "La Isarlik, cea alba de lespezi, gloata suie./ Dar greii pasi prin ierburi si stuh se-mpletesc./ in ochi, din lancezi ape, cum palpaie galbuie/ Si uleioasa, dara caicului turcesc!".

Scriitori romani