MOS NICHIFOR COTCARIUL - Proza a lui Ion Creanga publicata in "Convorbiri literare" la I ianuarie 1877 si subintitulata in editia de la Iasi, din 1890, "povestire glumeata".
Titlul initial, Mos Nichifor Harabagiul, s-a transformat, la tiparirea in brosura separata, in Mos Nichifor Cotiugariul.
In documentele care ne ofera date despre aparitia povestirii, dincolo de autoironia mereu prezenta Ia C, uneori jucata, alteori rasfranta asupra celorlalti ("«Junimea» din Iasi, intr-o sedinta a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasa - dupa obiceiul ei - a votat sa se tipareasca; poate mai mult pentru incurajare. Sau mai stiu eu poate ca si pentru: P. A. Calcscu" - ii scrie autorul Amintirilor, in 10 noiembrie 1976, lui Maiorcscu, pentru a-si recupera textul pe care vrea sa-l tipareasca), poate fi observata hotararea celui care, constient de harul sau artistic, cere acordul celorlalti mai mult conventional: "Eu atata stiu, ca am scris lung pentru ca n-am avut timp sa scriu scurt.
Dar ce am scris si cum am scris, am scris". Dovada sta si faptul ca, desi primita cu rezerve de mentorul sau stramutat la Bucuresti, - in scrisoarea din 6/ 18 decembrie 1876 catre Nicu Gane, criticul evidentia cateva clemente de similitudine cu Popa Tanda a lui Slavici, insistand asupra eliminarii lor si chiar sugera nepublicarea povestirii datorita substratului ei licentios ("istoria prea este din Borta Calda") - Mos Nichifor Cotcariul va aparea in "Convorbiri literare" fara a fi luate in considerare recomandarile lui Maiorescu, atitudine care va duce la racirea relatiilor dintre povestitor si critic. Considerata de catre autorul ei, in scrisoarea mai sus amintita, "poveste", "copilarie scrisa de un om mai mult batran decat tanar", Mos Nichifor Cotcariul a fost receptata de Gcorge Calinescu ca "intaia mare nuvela romaneasca de atmosfera" din care s-ar nutri, in opinia criticului, "toata nuvelistica noastra moderna".
Interpretata, in timp, fie ca nuvela (N. lorga, Zoe Dumilrescu Busulenga, Ioan Holban), anecdota-nuvela (Jean Boutiere), "naratiune cu structura de nuvela" (Constantin Ciopraga), povestire (Eugen Todoran, George Munteanu), sau pur si simplu nediferentiata din perspectiva teoriei genurilor/ speciilor (Irina Pctras, Aurel Rau), Mos Nichifor Cotcariul este, in esenta, o nuvela care se construieste dupa ceremonialul narativ al povestirii clasice mai totdeauna favorabile coexistentei realului si fabulosului.
Pentru ca istoria lui Mos Nichifor Cotcariul se petrece undeva la interferenta existentei obiective - "Mos Nichifor nu-i o inchipuire din povesti, ci e un om ca toti oamenii" - cu legenda asupra careia se proiecteaza, din illo tempore - "el a fost odata, cand a fost" -, generozitatea cronotopului de poveste. Spatiului precis - "mahalaua Tutuenii din Targul-Neamtului" - i se suprapune un timp ciclic, nu din vremea vreunui Verde sau Rosu imparat, ci din cea a lui Ciubar-Voda, masurat liturgic de clopotul de la "Manastirea Neamtului" tras "la sarbatori mari" de "unchiul unchiului mamei" traitor in acelasi rastimp cu "bunicul bunicului". "Nimic nu e istoric, intamplat numai o data, totul e circular ca si natura", scrie G. Calinescu, si observatia sa este valabila mai curand cu privire la stereotipia cronotopului legendar decat in raport cu stereotipia eroului si a intamplarii. Fiindca, dupa legea povestirii, intamplarea trebuie sa fie unica, exemplara, si, ca in teatrul animalelor lui Cantemir, "pre cat () de adevarata, pre atat () de minunata". Scrisa mai degraba pentru a fi spusa decat citita, ca orice istorisire ce-si contine, implicit, destinatarul, Mos Nichifor Cotcariul se desfasoara melodic, ritmat, aproape rimat. Caruta harabagiului, spatiu securizant ferit de soare si ploaie, un fel de arca a lui Noe a tuturor uneltelor meseriei, e "ferecata cu teie, cu curmeie" si cand merge face "tronca, tranca! tronca, tranca!".
Iepele, "albe ca zapada si iuti ca focul", slujesc, ca in basm, drept tovarase de drum, dar si drept calauze - "fanar noaptea". incercat de toate cele ale lumii - "Mos Nichifor nu era dintre aceia care sa nu stie" -, protagonistul lui C, "facut pe drumuri", homo viator autohton caruia numai calatoria ii reda pofta de viata -"cum iesea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit biciul, din suguit () si din povestit despre toate locurile". El ocoleste extremele - "se ferea de ridicaturi, pentru ca se temea de surpatura" - si-si potriveste mestesugul dupa sugubeata si cu folos socotinta: "fugea de carausie (). Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai de a face tot cu marfa vie, care la deal se da pe jos, la vale pe jos, iar la popas, in caruta". "Om vrednic si de-a pururea vesel", transforma calatoria intr-un spectacol la care ii face partasi nu numai pe musteriii sai, ci si pe cei care ii ies in cale.
Vorbe de duh ori "cantece sagalnice", aluzii sau "troncaneli" de-a dreptul, toate fac parte din rolul pe care il joaca cotcareste Mos Nichifor. Si tot joc ori, uneori, joaca, este ceea ce se povesteste de tare de mult, dupa ceremonialul arhaic al perpetuarii istoriei si al amintirii ci ("spunea tata ca i-au spus si lui batranii, care auzisera din gura lui Mos Nichifor") despre "pribegia", in saptamana patimilor, a calugaritelor "carabanite asa de des pe la targ" de personajul nostru; ori de pocainta "pusnicului Chiriac din sfanta Agura" unde alerga Mos Nichifor cel "evlavios" sa-si marturiseasca greselile, dupa modelul duhovnicului sau "care-si canea parul si barba cu cirese negre, si in Vinerea Seaca, prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca sa mai usureze din cele pacate".
In aceiasi registru al ludicului, al rolului jucat cu placere si cu bine stapanita arta a disimularii, se dezvolta si partea a doua a textului - "intamplarea din codrul Grumazes-tilor" - la care trecerea se face, ca in Amintiri, printr-o referinta temporala numai aparent individualizata: "intr-o dimineata, miercuri inainte de Duminica Mare". Dupa primul episod, cel al configurarii progresive a firii si a obiceiurilor lui Mos Nichifor, momentul tocmirii cu jupan Strul este numai un intermezzo cu rol de uvertura pentru o noua experienta, menita sa desavarseasca portretul batranului harabagiu (de altfel, nu tocmai batran daca ne gandim ca "merge pe douazeci si patru de ani" de casnicie) - drumul la Piatra cu giupanesica Maica. Construita prin acumulari de formule si intamplari echivoce, sustinute de accelerari sau sugestive intreruperi de ritm narativ marcate vizual prin puncte de suspensie, secventa este conceputa in cheie polisemantica si arta lui C. se remarca tocmai prin capacitatea de a da la iveala, sub aparenta de ingenuitate, substratul deloc inocent al pataniei. Bucuros de compania unei tinere neveste frumoase, dar si imbujorate, Mos Nichifor, vesnic nemultumit de "sterpatura" sa de baba, stie cum sa intoarca in folosul sau o asemenea ocazie.
Textul se transforma, astfel, intr-o stralucita mostra de "ars amandi in climat rustic autohton" (George Munteanu), o varianta humulesteana la povestirile decameronice, in care tatonarile se imbina cu atacurile directe, aluziile cu intentiile explicite, intr-o alternanta de crescendo/ decrescendo al tensiunii narative pliate pe consimtamantul tacit sau retragerea formala a actantilor constienti de farmecul si rostul ritualului. Exemplara pentru acest joc al exprimarilor evazive si al atitudinilor echivoce usor de interpretat in mai multe feluri este mult citata scena a "venirii lupului", cu care Mos Nichifor o sperie pe nora lui jupan Strul fiindca prevede solutia pe care tanara, acceptindu-si rolul, o va alege: "Atunci biata Maica, de frica, s-a inclestat de gatul lui Mos Nichifor si s-a lipit de dansul, ca lipitoarea', scena repetata pana la schimbarea rolurilor. "- Nu mai vine lupul, Mos Nichifor?" intreaba de acum Maica, initiata intr-ale dihaniilor padurii. "-Apoi, na! esti de tot poznasa si d-ta; prea vrei sa vie, ca doar nu-i de tot copacul cate un lup", simuleaza harabagiul tocmai pentru a-si asigura efectul pentru urmatorul atac, cu atat mai de nebiruit cu cat este adus de pe taramul fabulosului; "-Ia, aici a cazut odata un balaur grozav de mare, care varsa jaratec pe gura si, cand suierca, clocotea codrul, gemeau vaile, fiarele tremurau si se bateau cap in cap, de spaima, si tipenie de om nu cuteza sa mai treaca pe aici', isi incepe Cotcariul noua ofensiva. "Valeu!" se ingrozeste Maica, cea "de tot poznasa", pregatita sa dea replica: "Si unde-i balaurul, mos Nichifor?".
Urmand acelasi ceremonial alimentat de istoria locurilor prin care trec - un fel de "locuri-povestiri", in spiritul "oameni lor-poves-tiri" ai lui Tzvetan Todorov, care intrand in spatiul narativ aduc cu ele o noua poveste convertita de cotiugariu in pretext pentru o noua aluzie -, ,jocul dragostei" (Aurel Rau) culmineaza cu "masul" in padure in urma "bichiririi si cisluirii primprejurul carutii" a lui Mos Nichifor, cel ce, ca unul ce "stie solomoni", stie si cand sa Ic foloseasca pentru a-si atinge scopul.
Nimic concret, nici o formula explicita, nici o fapta blamabila nu pot ti sesizate in nuvela lui C, care exceleaza prin discretie afectata. Fiindca, daca Mos Nichifor stinge focul si gandeste sa se "rapeada" pana acasa lasand-o singura pe Maica in mijlocul padurii in miez de noapte, este numai pentru ca vrea sa-si duca - si, cu cat mai repede si mai in siguranta, cu atat mai bine -, clienta la destinatie. Si noaptea, trecuta repede ("ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amandoi ().
Si cand s-au trezit ei, era ziulica alba!"), nu are nici o legatura directa cu faptul ca "dupa aceasta, tot la doua-trei saptamani, giupanesica Maica venea in Neamt la socri si se intorcea acasa numai cu Mos Nichifor, fara sa se mai teama de lup" Sau, daca cititorului i se pare ca are, aceasta este numai vina lui, pare sa sugereze autorul Povestii lui Stan Patitul.
Cu atat mai mult cu cat "intamplarea bine povestita" lui Itic, care "tocmai atunci venea de la scoala" (nu este, oare, aceasta scoala, care apare acum pentru prima data in text fara sa fie prefigurata de nimic, o varianta proprie a scolii vietii lui Itic, sotul ce-si trimite consoarta la nici doua saptamani de la casatorie departe de casa?), ii aduce Cotcariului daruri "ca se mira si el singur ce daduse peste dansul". Conteaza, cum conchide Irina Petras si cum C. insusi lasa sa se inteleaga, "interpretarea, nu textuf (s. a., I. P.).
