| Morometii (vol. I - fragment) "in curand iesi din sat si o lua peste camp. La camp infatisarea lui se schimba, capata iarasi acea liniste posomorata si inchisa pe care o avusese cand pornise din curte. Merse o vreme peste intinderea neteda a izlazului, apoi intra pe drumurile de plan, printre porumburi si miristi si se opri in sfarsit in dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul sau de pamant. Moromete se aseza pe piatra alba de hotar si isi lua capul in maini. Era cu desavarsire singur. Daca n-ar fi fost miristea locurilor sau urmele rotilor de caruta, uscate adanc in pamantul drumului, care aratau ca pe aici au fost oameni, s-ar fi zis ca porumburile au crescut singure, ca au fost parasite, ca nimeni n-o sa mai calce vreodata pe-aici si ca doar el a ramas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit. |
| Moromete insa era departe de a se simti rupt de lume si venise aici tocmai pentru ca se simtea ingropat in ea pana la gat, si vroia sa scape. Simtea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse, - timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri. Traise lasandu-si libera mintea sa se desfete si iata ca nu-l iertasera, timpul ascunzand o capcana (falfairea inceata a amenintarilor, intinderea lor de-a lungul anilor si de aici credinta in faramitarea si disparitia lor) iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui. Statea pe piatra de hotar cu capul in maini si incerca sa dea de curgerea de pana mai ieri a gandirii sale, indarjit si hotarat sa nu crute nimic pentru a o regasi, simtind ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decat atat. Nu se intamplase nimic atat de cumplit incat sa nu fie repus totul sub lumina vie a mintii. Nu trebuia sa urle si sa ridice pumnul, ci trebuia sa se gandeasca. Nu cumva timpul era undeva acelasi? Nu cumva trecerea lui era egala si daca o data te ocrotea faramitind primejdia, cand te credeai scapat iti distrugea de asemenea sperantele cladite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca sa nu-si inteleaga parintii fara ca mai intai sa se rataceasca si de aceea parintele e parinte, ca sa-i ierte si sa sufere pentru ei? «Dar i-am iertat mereu», gandi deodata Moromete si gandirea aceasta reveni si nu mai fu urmata de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu si ramase cu ea in cap pana ce isi lua seama si o stinse. Dupa care nu mai fu nimic, auzea numai fosnetul porumbului, vantul usor care venea dinspre miaza-noapte sporind parca si mai mult tacerea omului si a pamantului. Un iepure iesi la marginea unui lot si isi agita cateva clipe urechile, dupa care trecu drumul si pieri in porumbul celalalt, incepusera sa scartaie greierii. «Am facut tot ce trebuia, relua Moromete cu o sfortare, le-am dat tot ce era, la toti, fiecaruia ce-a vrut Ce mai trebuia sa fac si n-am facut? Ce mai era de facut si m-am dat la o parte si n-am avut grija? Mi-au spus ei mie ceva sa le dau si nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine si am spus nP. Mi-a aratat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu sa-l fi ocolit fiindca asa am vrut eu?» Si cu fiecare intrebare Moromete se linistea tot mai mult si intr-o vreme intrebarile incetara de tot si ridica fruntea. Nu era vinovat. Iar daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu seninatatea lui era de vina, ci lumea. Si aceasta gandire sumbra si trufasa il ridica pe Moromete in picioare. Se apropia seara. Campia isi lasa in jos, nesimtit, geana ei uriasa. La rasarit era intuneric, se vedeau urcand nori de ploaie. Cand, intr-un tarziu, se uita in jurul sau, isi duse mana la frunte, se clatina cateva clipe, apoi isi reveni si porni incet sa se intoarca acasa. Moromete se grabise sa vina aici in singuratate si sa inteleaga ceea ce i se intampla. El nu banuia ca pentru bucuriile lui de mai inainte trebuia inca sa plateasca." |
