GENEZA ROMANULUI Morometii

Capodopera a literaturii noastre, romanul Morometii marcheaza, prin procesul de elaborare, umanitatea evocata, semnificatiile sugerate, ecoul in constiinta publica, realizarea artistica, unul din momentele de varf ale prozei romanesti. Configurarea universului morometian a fost - se poate afirma fara nicio exagerare -preocuparea de o viata a marelui prozator. Volumul intai, anuntat intr-un interviu inca din 1948, unde i se schiteaza subiectul ("Flacara", nr. 42/1948, interviul lui Anton Strihan Despre un viitor roman al lui Marin Preda), dupa aparitia volumului de debut, cunoaste o prima elaborare in 1949, lasata la o parte pana in primavara lui . Spre sfarsitul acestui an, dupa aparitia catorva fragmente in "Viata Romaneasca", cartea va vedea lumina tiparului.

Volumul al doilea apare abia in 1967, desi fusese inceput, dupa marturisirile autorului, prin 1953, dupa o sedere de o luna intr-un sat de pe langa Buzau. Mai tarziu, scriitorul avea sa afirme ca ii sta in intentie sa alcatuiasca din Morometii (I, 11) si Delirul (I, II) o tetralogie. Personaje din aceste romane vom regasi insa si in Marele singuratic (1972), iar prototipuri, chiar in nuvelele si povestirile debutului editorial, intalnirea din Pamanturi (1948).

TEMA FUNDAMENTALA A ROMANULUI

Inspirandu-se dintr-o perioada de adanci framantari social-isto-rice, creand o fresca a lumii satului din Campia Dunarii, Marin Preda mediteaza asupra uneia din problemele cele mai importante ale vietii romanesti din ultima jumatate de secol, tema fundamentala a scrisului sau: disparitia taranimii traditionale. Experienta dramatica a satului (localizata in Silistea-Gumesti) trebuie interpretata pornind de la ideea "caracterului universal al experientei taranesti" (v. interviul lui Anton Strihan), adica tinand seama in primul rand de valoarea acelui modus vivendi care a determinat trasaturi esentiale in structura etica a poporului nostru.

Ne aflam la confluenta unor epoci radicale, cand temeliile lumii sunt amenintate de un razboi si iluzia timpului benefic se risipeste sub presiunea evenimentelor necrutatoare. Cu trei ani inaintea celui de al doilea razboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii; viata se scurgea aici fara conflicte mari" Campia Dunarii respira linistita sub lumina soarelui de vara. intre acest moment si cel final, se afla drumul destramarii unei iluzii, fiindca "timpul nu mai avea rabdare". Increderea lui Ilie Moromete in stabilitatea si rezistenta gospodariei taranesti in fata agresiunilor de tot felul se spulbera, macinata de conflicte din ce in ce mai puternice. Perspectiva naratoriala se schimba pe nesimtite: intr-o prima parte a romanului, naratorul accepta parca iluzia lui Ilie Moromete (ceea ce ii permite sa evoce evenimente anterioare timpului propriu-zis al desfasurarii actiunii) si din acest unghi sunt infatisate scene pregnante, edificatoare, dar in realitatea acelei vieti isi lasa amprenta, sesizata cu finete de autor, muscatura perfida a vremii nemiloase, cu o insistenta alarmanta. Deci in Campia Dunarii se pare" ca nu sunt "conflicte mart'.

O supratema se dezvolta, discutata in articolele si studiile consacrate romanului: semnele vremii raman necunoscute omului, istoria il surprinde pe individ, il ignora, el descopera cu surprindere ca este obiectul unei dizarmonii, nedreptati.
Sensurilor acestora le corespunde o organizare adecvata a materiei epice. E de precizat ca, intr-un concept initial, romanul trebuia sa fie "o cronica de familie" (v. interviul lui Anton Strihan).

UNIVERSUL ROMANULUI Morometii

Procesul de elaborare a dus insa la largirea ariei problematicii. Marin Preda conferind operei sale valente noi, originale, profunde. Universul morometian, universul rural dintr-un anume loc si timp, inconfundabil, contine si Saga familiei lui Ilie Moromete (daca ne gandim si la celelalte volume care il contureaza), dar interesul pentru ceea ce se intampla cu oamenii a deplasat accentul pe psihologie, dimensiunea exterioara a conflictului se subordoneaza efortului de a medita asupra mecanismelor esentiale ale vietii, istoriei.

In centrul atentiei se situeaza de la primele pagini familia lui Ilie Moromete, "cel din urma taran", cum il numeste Nicolae Manolescu (Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, voi. I), o familie numeroasa: Catrina, a doua sotie, casatorita cu Ilie dupa
moartea sotului in primul razboi mondial, trei baieti dintr-o prima casatorie (Pa-raschiv, Nila, Achim), o fata a Catrinei (Tita), inca o fata si un baiat din a doua casatorie (Ilinca si Niculaie). Situatia aceasta va genera mereu certuri, cei trei baieti fiind invrajbiti impotriva mamei vitrege si chiar a tatalui lor de catre Guica, sora lui Ilie Moromete, care ii va convinge in cele din urma sa fuga de acasa cu oile si caii. Nu intamplator, scenei de inceput, cand familia se intoarce de la camp, seara, dupa o zi obisnuita de lucru, ii corespunde scena din final, cand se produce ruptura in familia Morometilor, dupa ce tatal incearca sa puna ordine in lucruri si administreaza corectia necesara fiilor rebeli. De aici, din interior, vin cele mai mari lovituri, amenintarile din afara intampinand o rezistenta slaba. "Vechile bucurii"' ale lui Ilie Moromete par, intr-o vreme greu de zdruncinat. Conditia supravietuirii lor este in primul rand pastrarea loturilor de pamant intacte. Avea datorii la banca, Jupuitul cerea ,foncierea", Niculaie voia sa mearga mai departe la scoala, fetelor Ie trebuia zestre, baietii isi cereau drepturile dandu-l ca exemplu in afaceri pe hraparetul Tudor Balosu, vecinul mai bogat.
in timp, Ilie Moromete reuseste sa nu vanda pamant, sa nu taie salcamul cerut de Tudor Balosu, sa amane pentru momente mai favorabile achitarea datoriei la banca si a foncierei. Rabdarea timpului faramita amenintarile mari in amenintari mai mici, posibil de suportat, Moromete glumeste inteligent cu prietenii sai, il infrunta cu subtilitate pe Tudor Balosu, care sta mereu la panda sa-si mareasca averea, scene de o savoare cu totul aparte ni-l prezinta jucand comedia amanarii cand Jupuitul ii calca pragul.

DRAMA LUI ILIE MOROMETE

Atentia se orienteaza spre reactiile acestui personaj complex, in crearea caruia Marin Preda da intreaga masura a originalitatii sale. Ilie Moromete "avea acea varsta intre tinerete si batranete cand numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Bucuriile lui nu erau mari, dar nici oarecare: sa ai sentimentul independentei si libertatii, mandru de gandirea ta libera, sa discuti in poiana fierariei lui locan, sa traiesti acele ceasuri de visare ciudata pe stanoaga podistei, de unde poti judeca lumea etc. Ceva din primejdiile ce se apropie tulbura spiritul lui Moromete, si monologurile sale se resimt. "Ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scapau" se asociaza cu obiceiul de "a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur", fiindca, afirma el, "n-are cu cine discuta, in sensul ca nimeni nu merita sa-i asculte gandurile". E oare intamplator ca, dupa un asemenea monolog, va lua hotararea sa vanda salcamul lui Tudor Balosu? Autorul nu da lamuriri, se creeaza o sincopa, care marcheaza profunzimea hotararii, adancimea resorturilor ei. Marturisirile scriitorului demonstreaza in ce masura acordase importanta imaginii salcamului cand scrisese romanul (Marin Preda, Viata ca o prada). Desi publicase o schita, Salcamul, nu o indusese in volumul de debut, "era un secret care nu trebuia dezvaluit", "doborarea lui imi aparea ca o poarta pe care daca stiam s-o deschid intram intr-un teritoriu in care traia o lume miraculoasa". Asadar, doborarea salcamului anunta miscarea psihologica esentiala din roman, drama care avea sa fie traita de Ilie Moromete. O pagina antologica ni-l infatiseaza pe Moromete retras pe piatra de hotar a lotului, judecand cu asprime lumea si timpul: ivse uneltise impotriva lui si el nu stiuse", crezuse timpul "rabdator si lumea plina de daruri!, "traise lasandu-si libera mintea sa se desfete", dar timpul a ascuns o capcana, iar lumea, "traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva luC De sentimentul vinovatiei ii este cel mai mult teama. il traise si cand luase Niculaie premiul intai si avea sa joace un rol important in hotararea pe care urma sa o ia: vanzarea unei parti din pamant, achitarea datoriilor, a taxelor de internat ale lui Niculaie {"nu putea scapa de un sentiment de vinovatie care isi scotea capul ori de cate ori se uita si vedea ochii mari si aprinsi si chipul galben-negru al baiatului""). Concluzia la care ajunge este ca "daca totusi gresise undeva, daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, nu seninatatea lui era de vina, ci lumea".

Ilie Moromete intra "intr-o lunga stare depresiva" dupa ce e nevoit sa-si vanda o parte din pamant si "nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga". ,J
DE LA O LUME LA ALTA

Morometii (I) evoca o serie de intamplari din viata altor familii (Tudor Balosu, Botoghina, Tugurlan etc), precum si aspecte din viata colectivitatii satului (hora, iesirea la secerai, premilitara, calusul etc), constituindu-se intr-o monografie a satului romanesc. Este ultimul mare roman despre satul traditional, situabil alaturi de operele pe aceeasi tema ale lui I. Creanga, I. Slavici, M. Sadoveanu, D. Zamfirescu, L. Rebreanu, I. Agarbiceanu s.a. Individualitatea artistica a acestui prim volum, contributia lui Marin Preda la evolutia artei narative romanesti au fost reliefate in bogata literatura critica dedicata romanului.

In parte, calitatile stilistice ale primului volum se regasesc in al doilea. Stabilirea raporturilor, in aceasta privinta, dintre cele doua volume nu este o operatie dintre cele mai simple, pentru ca o serie de elemente capata o alta functionalitate. In centrul atentiei se afla de asemenea Ilie Moromete, concurat de Niculaie, care crede intr-o "noua religie a binelui si a raulur si, ajuns activist, odata cu schimbarea radicala din viata satului, isi pune in aplicare ideile. Observatia sociala primeaza, problemele colectivitatii trec in primul plan. Ne aflam in anii '50, cand in viata satului au loc "evenimente pline de viclenie" si Silistea-Gumesti pare "o groapa fara fund din care nu incetau sa mai iasa atatia necunoscut?'. Inteligenta lui Moromete ironizeaza acum pe Bila, Isosica, Matarosie, Adam Fantana, Ouabei, noile "personalitati" ale satului, intre care se da lupta pentru putere, adica pentru functii. Niculaie se orienteaza cu dificultate in tesatura de intrigi pusa Ia cale de demascatorii de profesie (unul, Gae, ameninta. inarmat cu o bata, cu "ascutirea luptei de clasa"). Volumul al doilea e in mare parte cartea lui, fire complicata, preocupata sa inteleaga evenimentele. Revine in sat, cu sarcina sa supravegheze campania agricola de vara. Au loc tulburari la arie determinate de mentalitatea agresiva a celor care diriguiesc treburile comunei. Un taran, Gheorghe, speriat, incoltit de cei care strangeau cotele, se arunca in rau. Moartea lui e cauza excluderii din partid, dar nu numai (,f)osarul ala al tau, zise fostul notar scarbit, toii porcii din Silistea (i-ait bagat in el cate-o hartie"). Noul notar, prietenul sau, si el victima, dupa ce ii arata situatia grea in care se afla partidul din cauza maniei excluderii si oportunistilor. il sfatuieste "sa se dea la fund", sa-si continue studiile, ca sa aiba o specialitate temeinica in vremurile mai bune care vor veni ("sa te faci inginer horticultor").

METAMORFOZA LUI ILIE MOROMETE

Pentru Ilie Moromete, evolutia evenimentelor din noul context social nu aduce nimic bun, desi, dintr-un anume punct de vedere, o serie de probleme vechi isi gasesc rezolvarea. incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in "schimbarea vesnica a lumii" si crede ca schimbarile "o sa fie prin liberul consimfamant". Putin cate putin, statura personajului se recontureaza si, regasind linii mai vechi ale portretului, cititorul ramane frapat de noua lumina in care apar. inca de la inceput, autorul ne atrage atentia ca, "dupa fuga baietilor, Moromete, schimbandu-si firea, nu mai vazu nici cum cei care il dusmaneau sau stateau cu ochii pe el se potolira sau il uitara; nu se intampla inca nimic in sat () totusi oamenii se facura mai mici".

O rupse cu vechii prieteni, dar noii "liberali" continua discutiile lor, de asta data in pridvorul casei lui. in trei dimensiuni esentiale e urmarita evolutia personajului: conflictul cu baietii fugiti, cu Catrina si relatia cu Niculaie si noile realitati.

Incearca sa-i readuca acasa pe baieti, ceea ce va atrage ura Catrinei. Calatoria in Bucuresti se soldeaza cu esec, iar tatal, ca un veritabil pater fam ilias, crede ca marea pedeapsa poate fi aceasta, sa nu mai reverse asupra lor spiritul lui ocrotitor: "Bine, Paraschive, bine, Nila si Achime. Bine! Mi-am luat mana de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista". Cu Catrina, lucrurile vor evolua spre neintelegeri grave. Ilie Moromete nu a trecut casa si pamantul care i se cuvenea pe numele ei, lasand-o sa traiasca ingrozita de gandul ca s-ar putea intoarce baietii si ar da-o afara din casa.
Noii prieteni politici (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel) suplinesc cu greu sentimentul ca "nu mai avea in spate o familie in care cuvintele si gesturile lui sa fie incarcate cu intelesuri". Niculaie sesizeaza bine criza tatalui sau: "credea ca el e centrul universului si cum le aranjeaza el asa e bine, toata lumea trebuia sa-I asculte". Desigur, nu mai merge "comedia uimirii totale", cu datoriile (cotele) "nu mai era de gluma". in confruntarea cu Niculaie, "apostolul" unei noi vremi, Moromete apara o iluzie, dar se cuvin subliniate consecventa morala, demnitatea lui: "Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el! () Ca tu vii sa-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca noi trebuie sa disparem. Si de ce crezi tu ca n-ai fi ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu?" Monologul interior dintr-o pagina de mare finete a analizei psihologice (cap. III, partea a IV-a) ne sugereaza drama sufleteasca a personajului, prapastia dintre el si o lume care ii conditioneaza neincetat felul de a fi, incearca sa-i impuna un alt cod existential decat cel pe care si l-a construit singur. Dupa acest moment, in care apare ca un prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusC, ni se relateaza despre Moromete prin intermediul Ilincai, pentru ca, spre final, un narator impersonal sa dea o aura de legenda si mit luminii in care este evocat personajul. Desi decrepit (e dus in roaba de Sande), Moromete mai are puterea, pe patul de moarte, sa afirme cu mandrie: Somnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!"

Universul creat, problematica si arta narativa situeaza romanul Morometii intre cartile fundamentale ale literaturii noastre.

CINA IN FAMILIE (fragment din roman) "Cat ieseau din iarna si pana aproape de sfantul Niculaie, Morometii mancau afara in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma. Fara sa se stie cand. copiii se asezasera cu vremea unul langa altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. De cealalta parte a mesei, langa vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc, statea totdeauna Catrina Moromete, mama vitrega a celor trei frati, iar langa ea ii avea pe ai ei, pe Niculaie, pe /linca si pe Tita, copii facuti cu Moromete. Dar Catrina fusese si ea maritata inainte de a-l lua pe Moromete: barbatul acesta ii murise in timpul razboiului, dar nu pe front, fiindca nu implinise inca anii ca sa fie luat militar, ci acasa, de apa la plamani; ii lasase o fata (pe care Catrina o nascu dupa moartea lui) si cand pleca din casa socrilor n-o lua cu ea, ci o lasa batranului Naftiu, balului, cum ii spuneau toti, cu care insa Catrina nu se avea bine. Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare. Toti ceilalti stateau umar langa umar, inghesuiti, masa fiind prea mica. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui casatorii, desi numarul copiilor crescuse. El sedea bine pe pragul lui, putea sa se miste in voie si de altfel nimanui nu-i trecuse prin cap ca ar fi bine sa se schimbe masa aceea joasa si plina de arsurile de la tigaie. Paraschiv, Nila si Achim nu erau din firea lor niste copii tacuti, moi ori lipsiti de veselie. Totusi, ca totdeauna, ei se asezasera la masa absenti, uitandu-se in gol, oftand, parca ar fi trebuit nu sa manance, ci sa ridice pietre de moara. Moromete se aseza si el pe prag, facand in acelasi timp cateva cruci repezi si inchizand o clipa, evlavios, ochii. Niculaie, care nu avea scaun, se aseza turceste pe pamant. - Du-te, ma, si ia-ti o perna, dosaditule. de cate ori sa-ti spui? Ca astia nu sunt in stare sa faca macar un scaun, zise femeia, uitandu-se la cei trei care asteptau, tacuti si plictisiti, mancarea. - Tu de ce nu faci? zise Achim, ai carui ochi clipira ascutit, infigandu-se din golul in care erau pierduti mai inainte, in acei ai mamei vitrege. Moromete, care tocmai isi facuse cruce, se uita la femeie cu gura cascata de mirare. - Taci, fa, din gura, n-auzi?! zise el, apucand lingura de lemn intre degete. - N-auzi ce zice coltatul? raspunse femeia, stergandu-se de sudoare, fara sa-i pese de privirea barbatului. - De ce coltat?! intreba moale Paraschiv, apucand si el lingura intr-un fel anumit, vrand sa spuna ca vrea sa manance mai repede. -Taci, ma, din gura! zise si Nila cu un glas si mai moale decat al fratelui, aproape soptit. - Cine va intrece? raspunse Catrina. Asaza-te la masa, ridica-te masa. Abia se misca, abia se asaza, cleaf-cleaf, parca i-ai da sa manance otrava. - Pui, fa, mancarea-aia o data?! zise Moromete linistit, dar in glas cu fire de amenintare. Cele doua fete taceau. Niculaie se uita la tatal sau nemiscat, cu ochii pironiti pe fruntea lui larga, descoperita de golul parului cazut de o parte si de alta a crestetului. Catrina apuca o oala mare de pe vatra si o trase langa ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de langa firida o ata subtire de bumbac si taie mamaliga in felii groase, llinca aseza in mijlocul mesei o strachina larga si adanca, iar femeia o umplu numaidecat cu o ciorba verde si groasa de ierburi. - Da branza nu e? sopti Niculaie indignat, uitandu-se la maica-sa. - Du-te de-o ia din burta lui Dutulache! raspunse mama. - Da ce! Ce Dutulache? Mie sa-mi dai branza, zise iar Niculaie, trantind lingura pe masa. - Parca spuneai ca sa le manance lupii de oi, ingana femeia mai moale, cu un glas acum nepasator. - Mananca, ma, acilea si nu te mai miorlai, puturosule! Te gasi branza! Cand e te uiti chiondaras la ea, zise tatal nepasator si el, inghitind un dumicai mare. Niculaie amuti. Pieptul i se ridica si cobori repede; buzele ii tremurara. Cateva clipe se uita la maica-sa. Femeia manca cu gandurile in alta parte. Baiatul se uita alunei spre sora-sa llinca, dar fiecare manca repede. insufletii pe neasteptate, tacut si parca nemaisimtind pe cel de alaturi. Baiatul inghiti in sec, se ridica de la masa si iesi afara. Aproape ca nimeni nu-l lua in seama. -Daca mananci, mi-esti ca un frate, Niculaie, zise Achim batjocoritor, daca nu mananci, mi-esti ca doi. - Sa te ia naiba, izbucni baiatul hohotind sifacandu-se nevazut. Pe fata femeii trecu o umbra de durere auzind plansul de afara al copilului. - De ce nu-l lasi in pace, IIie? sopti ea, privindu-si barbatul fara teama. N-ajunge ca il trimeti ca vai de capul lui si rabda de sete toata ziua, cu oile? ii mai faci si puturos. Voi va duceti si munciti ca oamenii, va mai odihniti, aveti apa, mancati, si el, saracu, rabda de sete toata ziua si alearga dupa zapacita aia de Bisisica Moromete se scula de la masa tacut si iesi afara. Dupa catva timp se auzira cateva cuvinte inabusite si pe urma tatal se intoarse, tinandu-l pe baiat de mana. - Stai si mananca, nu te prosti, zise Moromete asezandu-l la masa. Da-i, fa, niste branza, hai, el se duce ai oile, de! - Nu mananc branza, scrasni Niculaie, stergandu-si obrajii patati de lacrimi. - Mananca-ma pe mine atunci, raspunse omul. Strachina de pe masa se golise intre timp. Catrina se intoarse si apuca oala din spate. - Nu-i arde lui de branza, zise ea. turnand in strachina. I-e necaz ca o sa ramana repetent. I-e necaz si lui ca anul trecut i-a luat a lui percitorul inainte, ca tot asa, te-ai apucat sa-l trimeti cu oile Parca mureai daca-l lasai barem o luna. acolo, sa se duca i-e drag si lui - Ia mai lasa, zise llinca, uitandu-se suparata spre maica-sa. Ne gasi scoala! - Taci, fa, din gura, proasto! zise mama, ridicand mana amenintator spre fata. - Fa! Fa! Fa, n-auzi? mormai Moromete. Pune, fa, mancare si mai trage-te pe falcile alea ca te-orfi durand de cand vorbesti! Alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucam sa studiem. Mai bine vezi ce-o sa faci, ca maine dimineata dar ce zic eu: maine dis-de-dimineata o sa vie ala sa-ti ia toalele din casa. - De ce sa-mi ia toalele din casa? intreba femeia nevinovata. - Asa! Ca sa se mire prostii, raspunse omul. Vezi ca se umfla laptele"

BIBLIOGRAFIE:

Manolcscu, Nicolae - Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, voi. I. Ed. Minerva, Bucuresti, 1980; Simion, Eugen - Scriitori romani de azi, voi. I, cd. a Il-a, revazuta si completata, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978; Mugur, Florin - Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, Bucuresti, 1973.

Scriitori romani