MOARTEA LUI FULGER - Poem de George Cosbuc.
Publicat pentru intaia oara in volumul Balade si idile (1893), cunoscutul poem cosbucian a fost inclus in toate editiile antume ale culegerii. S-a reprodus si in Balade, Bucuresti, 1913, si in "Albina", Bucuresti, 26 octombrie .
Alaturi de Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger trebuia sa detina o pondere extrem de importanta in proiectata epopee nationala a poetului. Aceasta extraordinara "Carte a Mortilor" din literatura romana, poemul "cel mai problematizator" (Petru Poanta) al poetului se circumscrie conceptual fondului de idei exprimat de Coşbuc
In articolul Bocetul din 1901: "Poporul are o conceptie optimista a vietii. Si de aceea poporul nostru plange pe cel mort, il tanguieste de curmarea vietii. Iar popoarele care au avut sau au o conceptie curat pesimista intr-aceasta privinta petrec cu jocuri si cu cantece vesele pe cel mort si se bucura ca stingandu-se o viata de om s-a curmat un rau trimis de soarta ori de zei / / Pentru roman moartea e totdeauna o siluire a vointei sale, pentru ca el iubeste viata asa cum i s-a dat si vrea sa traiasca"
Coşbuc concepe scenariul mortii si al inmormantarii ca un spectacol grandios, implicand in structura ideatica complexa a poemei dimensiunea cosmica a vietii si a mortii. Petru Poanta sublinia in eseul sau monografic "fastul // funerar, puterea de a realiza spectacolul maret, de doliu universal, al unei inhumari". Disparitia intr-un razboi de lip cavaleresc a celui mai brav erou, printul Fulger, rapus de "un brat hain", pune in cumpana insusi soarele, astrul tutelar al operei poetice a lui George Coşbuc mai intai interogandu-l, mai apoi pri-vindu-l in regresiunea sa spre apus in fata stralucirii armelor celui disparut. Secventele se desfasoara filmic, mai intai cadrul fiind amplu, extins, apoi restrangandu-se intr-o dezbatere deliberativa la nivelul ideilor: aparitiei solului ii urmeaza uimirea disperata a regelui, ca apoi dimensiunea durerii sa ia proportii neobisnuite in sufletul craiesei mame, care rosteste imprecatii si-si smulge vesmintele.
Pregatirea ritualului inmormantarii pentru trecerea pragului in lumea de dincolo urmeaza cunoscutele datini: colacul de grau pus pe piept pentru ca mortul sa aiba merinde de drum, lumanarea intr-o mana pentru a-i lumina calea si banul in cealalta ca vama la trecerea Styxului. Mama lui Fulger exprima reflexiile unei filosofii pesimiste, marcata de tragicul destinului uman urmat prin moarte sub emblema neantului existential, a vremelniciei si universalei treceri. Durerea ei culmineaza cu revolta si blasfemiile la adresa unei divinitati absurde si constatarea amara, cu iz biblic, a desertaciunii lumii, credintei, iubirii si vietii. Coşbuc creeaza psihologii divergente, transferand ritul inmormantarii pe planul ideilor. Batranul sfetnic, contraopinentul craiesei, reprezinta deplin conceptia populara despre viata si moarte, ontologia sa situandu-se la polul opus sumbrei filosofii a acesteia. "Batran ca vremea", "Nascut cu lumea intr-un ceas", "viul parastas/ al altor vremi", el vine dintr-un alt fond de credinte si reprezentari, aparator al principiului activist al vietii. Viata nu e "fum", ci "Razboi e, de viteji purtat", "Viata-i datorie grea". Conform principiului crede si nu cerceta, in viziunea sfetnicului nu-si gaseste rostul interogatia asupra sensului vietii, pentru ca viata este traire si nu prilej de gandire si tanguire. De aceea, ii cere doamnei, figura statuara impietrita in durere, sa-si traiasca viata si sa nu caute explicatii, sa nu rosteasca blasfemii ingrozind poporul:
"O fi viata chin rabdat,
Dar una stiu: ca ni s-a dat
Ca s-o traim!"
"Din bubuitul frant/' Al bulgarilor de pamant" se desluseste "un cantec sfant/ Si naltator": indemnul de a nu cerceta cu mintea legile eterne si nescrise ale firii, de a nu tenta descifrarea misterului insondabil al mortii.
Aceasta filosofie despre viata si despre moarte se integreaza in evenimentul inscenat si in gravitatea solemna a momentului, incat "pe langa intelesul sau principial, de natura unor adevaruri comune, de altfel, aceasta filosofie ne impresioneaza prin tonul sententios, prin solemnitatea rostirii" (Mircea Tomus), imprimand operei caracterul ci gnomic.
Nu este vorba de o gandire dialectica si nici de inaltime de idei, ci de cugetari care reflecta mentalitatea populara si care tocmai de aceea emotioneaza prin simplitatea lor. Expresia, chiar daca tine de limba populara, este mestesugita, trecuta prin retorta personalitatii creatoare a unuia dintre marii maestri ai cuvantului pe care ia dat poezia romaneasca. Dezbaterea nu este de natura gnoseologica, ci ontologica, metafizica lui C, de care vorbea Lucian Valea, "traduce misterul, in conceptele proprii colectivitatilor folclorice, numindu-i existenta, fara ambitia de a i-o lumina", poemul fiind "o viziune asupra lumii, in care atitudinile umane consacra ceva din modul romanesc al lui a fi". Viata, ca dat individual fundamental, nu poate fi eludata, cum nici moartea nu poate fi, in aceasta conceptie populara. Supusa inexorabilei treceri, fiinta trebuie sa respecte aceasta ciclicitate, sensul fiind, in observatia calinesciana, "inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii".
Sentimentele in fata mortii pe care le postuleaza poemul sunt prin urmare reculegerea, acceptarea deliberata si datoria. Ca fenomen individual, moartea atrage deposedarea colectivitatii de unul din indivizii sai, ceea ce in ordinea eternitatii nu reprezinta mai mult decat ramura rupta din bogatia incomensurabila si la fel de eterna a padurii. Ca si in Nunta Zamfirei, exista si aici o gama variata de sonoritati, repetitii si enumerari, fraze de o cadenta solemna, "sententiozitatea formularilor de natura quasi-paremiologica", "savoarea arhaica a limbii", "desfasurarea rituala a tablourilor" (Adrian Fochi). Moartea lui Fulger s-a impus ca unul dintre poemele cele mai importante ale operei lui Coşbuc si ale literaturii romane, in general.
