Moara cu noroc
(fragment)
"Fara a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu amandoua mainile si se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit sa o sparga.
Usa se zgaltaie, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una cu doua si trecu timp la mijloc pana ce Samadaul izbuti sa intre.
Acum era la adapost.
Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii; fe-restrile mari zanganeau mereu sub zguduirea trasnetelor; fulgerele luminau intr-una chipurile sfintilor ce priveau tinta, cu ochii lor nemiscati, la omul abatut din cale, care venise sa tulbure linistea sfantului locas.
Lica nu vedea si nici nu auzea nimic.
El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre altar, isi lega calul de strana de dreapta, apoi intra, ca sa-si caute in altar ceva, o haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ieie peste sine, si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.
El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de dimprejurul sau.
Erau niste toale pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la usa din mijloc a altarului.
El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra calului plin de spume.
Acum se simtea mai tihnit si intorcandu-se iar spre altar, ca sa rumpa perdeaua de la usa, el incepu sa simta mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din clipa intrarii sale in biserica, se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghita, pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea oarecum asa, cum vezi inainte de-a adormi, una peste alta, o lume intreaga si de cate ori calul isi batea copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijorare, caci multe facuse in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.
El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la sine.
Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui.
El o smuci cu indoita putere.
Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator, si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il taia ca un junghi prin creieri pana in maduva oaselor, si-l facu sa scape din mana perdeaua pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.
Inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi, tragandu-si capul intre umeri, imprejurul sau.
Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi care sa-l vaza, nici un glas care sa-l deie pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand, care aici trebuia sa-i vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si sa le lumineze mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti; cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.
Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca in urechi. insa cutitul ramasese in serpar. "Serparul meu!" tipa el tare si sfasietor, incat calul sari speriat la o parte. "Serparul meu!" striga iar si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi arzand camasa pe el si sa deie pas cu pas inapoi, pana ce nu iesi din altar spre mijlocul bisericii.
Aceasta era pedeapsa lui Dumnezeu.
Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu, pana ce nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot locul si in toate timpurile, soarta omului atarna de intamplari, a" caror tainica legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinza. Afara tuna, si el se cutremura la fiecare traznet; afara fulgera si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inima; icoanele sfintilor il priveau, si el stetea impietrit subt ele, caci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo ramanea: el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.
Dar el nu putea sa moara; de nimic nu ii era mai frica decat de moarte: ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare aspra ii cuprinse mintea."
|
Intr-o perioada cand proza de senzatie si traducerile faceau o concurenta serioasa productiilor autentice, nuvela Moara cu noroc, inclusa in volumul Novele din popor (1881), s-a impus prin constructia ei riguroasa, prin discursul ei realist, insotit cu succes de analiza psihologica, totul articulat intr-un text de o mare economie de mijloace, surprinzator de bine condus.
Nuvela aduce in prim plan caractere puternice, firi pasionale si complexe, care traiesc la limita dintre moral si imoral, intr-o lume dominata de violenta si de patima inavutirii. Fiind un adevarat model al speciei, ea rezista si astazi unui riguros examen estetic, mai ales prin forta personajelor sale, realizate cu detasare si realism.
In planul de esenta al scrierii asistam ia pierderea echilibrului patriarhal al vietii datorita patrunderii in existenta oamenilor a relatiilor economiei de piata. Ghita, eroul principal al nuvelei, e prins fara voia sa in acest angrenaj nemilos, care-si va pune pecetea, tragic, asupra destinului sau. Zbaterea sufleteasca a eroului care incalca normele morale pentru a prospera si a intra in rand cu lumea e magistral ilustrata de substanta nuvelei. De aceea ni se pare indreptatita afirmatia Iui Eugen Todoran care sustinea ca "intreaga actiune a nuvelei este construita pe aceasta dilema tragica si tragica este evolutia ei spre deznodamant din treapta in treapta, in caracterul unui personaj care altfel, mereu nepu-tandu-se decide, este totusi activ in pregatirea solutiilor, fiind el insusi, in conditiile date, izvorul faptelor sale, prin care se pregateste catastrofa finala".
Revenind la fragmentul antologat, sa precizam ca el face parte din capitolul al XV-lea al nuvelei, aflat spre finalul naratiunii, unde lucrurile se precipita prefigurand deznodamantul. Rezumat succint, episodul anterior prezenta hotararea lui Ghita de a deconspira faptele lui Lica si, in consecinta, plecarea spre Pintea pentru a-i spune ca Lica se afla la han si are asupra lui aurul si argintul furate. Ramas singur cu Ana la han, Lica, dupa ce o seduce, o paraseste in graba intuind pericolul in care se afla. Scena pe care ne-am propus sa o analizam prezinta momentul adapostirii lui Lica in biserica.
Din textura stilistica tasneste un personaj complex, ale carui ezitari si contradictii sunt surprinse la nivelul unei psihologii a nuantelor, ceea ce-i confera consistenta si veridicitate umana. Rezumand secventa, putem spune ca ea dezvaluie, fara echivoc, natura demonica a eroului, obsesia mortii si mea de un sfarsit tragic. "Dar el nu putea sa moara: de nimic nu ii era mai frica decat de moarte: ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare aspra ii cuprinse mintea".
Textul se asaza firesc pe linia clasica a discursului narativ, in care este alternat stilul indirect liber cu monologul interior in scopul de a reliefa psihologia personajului. Autorul coboara adesea in zonele obscure ale constiintei eroului, incercand sa-i nuanteze portretul psihologic si sa-i adanceasca trasaturile morale. Cu mare finete analitica este notat zbuciumul interior, greu de suportat, al personajului care, cu toata frica de care este strabatut, isi pastreaza calmul si actioneaza potrivit cu firea sa violenta. Dupa ce sfarama, fara prejudecati, usa grea a bisericii, patrunde cu calul de capastru in ea si se indreapta spre altar. "El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre altar, isi lega calul de strana de dreapta, apoi intra, ca sa-si caute in altar ceva, o haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ieie peste sine, si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig". Observam ca notatiile sunt concrete, facute cu mana sigura de naratorul omniscient care detine suprematia asupra discursului narativ.
Gestul de profanare a podoabelor bisericesti, dezvaluie, cum spuneam, firea demonica, a personajului care, iata, nu pare stapanit de frica lui Dumnezeu.
Sustras oarecum de la gandurile sale, Lica "se simtea mai tihnit", eliberat, pe moment, de temerile care pusesera stapanire pe el in ultima vreme. Gandurile revin insa cu brutalitate, inasprind spaimele eroului, spaime care nu mai contenesc sa-l asalteze. "Gandurile, care il parasisera din clipa intrarii sale in biserica, se ivira unul cate unul in mintea lui." Sub bolta fruntii sale trec pe rand Ana, Ghita, Pintea, oamenii din sat, o lume intreaga ale carei norme le incalcase adesea, trecand peste cadavre si intunecandu-si viata cu fapte de neiertat. Gravitatea faptelor il apasa obsesiv, dar ceea ce adauga acestor orori o nota terifianta este profanarea lucrurilor sfinte: "// trecea un tremur de ingrijorare, caci multe facuse in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese".
Putem pune tot pe seama virtuozitatii stilistice modul in care prozatorul creeaza atmosfera de apasatoare teama, de cutremurare a eroului surprins intr-o ipostaza atat de inedita. "Naratorul oscileaza - cum spune N. Manolescu - intre planul vietii interioare a eroului si acela al martorilor". El devine martor si raisonneur in acelasi timp al trairilor din sufletul si constiinta eroului. Limbajul naratorului - afirma acelasi critic -"este contaminat de limbajul personajelor", efect al utilizarii stilului indirect liber.
Textul releva si o alta tendinta a autorului. Este vorba de prezenta ideii moralizatoare, atat de frecventa in proza lui Slavici. Alaturi de ea se afla si o alta, credinta in Dumnezeu, ca trasatura dominanta a omului. "Era insa un gand, care aici trebuia sa-i vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si sa le lumineze mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scapase de atatea primejdii. Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti; cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice." Lipsa serparului il incredinteaza ca mania lui Dumnezeu a coborat asupra lui si frica il napadeste cu brutalitate facandu-l sa-si piarda cumpatul. "// era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu, pana ce nu va scapa de el; insa Dumnezeu epretutindenea" Zbuciumul sufletesc, groaza ca va fi prins, se intetesc facandu-l sa-si rupa salbatic "baierile camasiP'. Ideea de a fugi, de a se indeparta de acel loc este tot mai apriga. Ceva insa il retine tintuit locului, amplificandu-i neputinta si spaima. Atunci "fi venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului". Moartea este singurul lucru care il inspaimanta in acele clipe. Viata de dincolo, unde simte ca va fi pedepsit, nu poate fi acceptata. in consecinta, isi doreste trufas o viata vesnica.
De notat ca descrierile de natura - putine la numar si foarte succinte -contribuie si ele la creionarea atmosferei terifiante din biserica si la adancirea psihologiei personajului. "Afara tuna, si el se cutremura la fiecare traznet; afara fulgera si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inima"; sau "Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii; ferestrile mari zanganeau mereu sub zguduirea trasnetelor;".
Sa consemnam si alte cateva elemente stilistice. Limbajul cenusiu al autorului, evident si in celelalte scrieri ale lui Slavici, este foarte potrivit pentru scopurile estetice ale textului. Faptul este subliniat de Tudor Vianu in Arta prozatorilor romani: "Cu aceste mijloace sarace izbuteste Slavici sa dea personagiilor lui o viata interioara, surprinsa intr-o adancime care nu-l ispitise niciodata pe Creanga". Aceasta economie de limbaj figurativ izvoraste din dorinta prozatorului de a fi cat mai clar, cat mai concis, caci importanta pentru el este crearea de viata si personaje, si nu estetizarea limbii.
Daca ar fi sa adoptam termenii lui Garabet Ibraileanu, din textul sau Creatie si analiza, am putea spune ca Moara cu noroc este in acelasi timp o opera de "creatie", in sensul reprezentarii comportamentale a personajelor, dar si o opera de "analiza", in sensul detalierii complexelor trairi interioare, a zbuciumului si tensiunii sufletesti a eroilor.
Aceasta nuvela se asaza pe drept cuvant in randul capodoperelor genului, atat prin arta narativa, cat si prin forta personajelor si echilibrul constructiei.
Teme de lucru:
. Identificati si alte scene (secvente) din nuvela in care tensiunea sufleteasca a eroilor atinge cote inalte si comentati-le in scurte compozitii.
. Realizati un scurt eseu pornind de la citatul: "Imaginatia lingvistica a lui Slavici este deopotriva cu fantezia lui vizuala. Putine cuvinte ii stau la dispozitie, cu toate imprumuturile pe care se intampla a le face zicerilor populare. In genere el evita insa cuvantul particular" (Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani).
. Ce semnificatie are gandul introspectiv al lui Ghita: "Cine poate sa scape de soarta ce-i e scrisa?".
. Identificati si alte particularitati stilistice prezente in proza lui Ioan Slavici.
