Eminescu nu e numai poet al grandiosului cosmic, dar si nu mai putin un extraordinar evocator al grandiosului istoric. El nu e, altfel zis, interesat doar de spectacolul cosmogoniilor, dar si de viziunea nasterii, dezvoltarii si declinului civilizatiilor, asa cum aceasta viziune apare in acele ample panorame pe care Tudor Vianu le-a numit foarte exact sociogonii.
Una dintre acestea este si vastul poem eminescian Memento mori, cel mai intins din intreaga opera a autorului sau si, in acelasi timp, unul dintre cele mai complexe si mai tulburatoare. Alcatuit din 217 strofe de cate sase versuri lungi de 15-l6 silabe flecare, el se organizeaza in zece tablouri de marime variabila, dintre care primul este o meditatie generala asupra devenirii istorice, iar celelalte impresionante evocari ale catorva epoci si evenimente cruciale din viata umanitatii, incheiate prin rememorarea figurii lui Napoleon, pornind de Ia care ultimele strofe se reintorc la meditatia asupra timpului si a universalei zadarnicii.
Meditatia inaugurala cuprinde sapte strofe dominate de convingerea in suprematia imaginatiei care face cu putinta doua lucruri capitale: calatoria fara oprelisti prin timp si evaziunea din realitate prin vis si chiar printr-un somn anestezic ("Las' sa dorm. sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza"), spre a scapa puterii raului etern ("Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz"), ratiunea lucida nefiind catusi de putin preferabila
"Caci si-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz"
|
Incat poetul se incredinteaza aripilor fanteziei si porneste sa intoarca "uriasa roat-a vremei", pentru a o opri din cand in cand "La vo piatra ce insamna a istoriei notara".
In urmatoarea secventa, ne intalnim cu o prima evocare istorica, desfasurata pe parcursul a numai cinci strofe, care ne coboara pana la epoca de piatra, pentru a trece apoi in revista succint biblica vreme a Babilonului si a cetatii Ninivc, ambele disparute si uitate de generatia de azi. Diorama, cum si-a mai numit Eminescu poemul, continua prin cele cincisprezece strofe care vor fi publicate separat, sub titlul Egipetul, la 1 octombrie 1872, dupa ce cu o luna in urma constituisera cea dintai lectura a poemului in fata Junimii iesene, entuziasmata de stralucirea viziunii lirice a foarte tanarului sau nou aderent. intr-adevar, binecunoscuta Egipetul infatiseaza in imagini somptuoase epoca faraonilor si mirifica tara a Nilului si a piramidelor, pierdute si ele cu toate in nisipurile timpului, dedesubtul carora, totusi, istoria mai poate fi macar visata, sau cum scrie poetul: "sufletul viseaza toat-istoria straveche", iar "Sub nisipurile din pustie cufundat e un vapor". Urmeaza sapte strofe care reconstituie tabloul vechii si "verzii Palestine", al "miticului Ierusalim", al Libanului, al regilor Iudeii, David, Solomon, care si ei cu totii vor impartasi aceeasi soarta: "Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine", "Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri", iar "Jidovimea risipita printre secoli rataceste". O ampla evocare in douazeci si patru de strofe revine mai departe Greciei, descrisa ca un pamant al luminii solare si al fericirii edenice, al belsugului natural si al ingenuitatii erotice, singura umbra introducand-o insa ganditorul palid si indoliat, sculptorul si mai ales Orfeu carc-si arunca harfa in mare si atrage dupa ea "toat-a Greciei gandire". Dar, se-ntreaba poetul, nu traim oare cu totii "pe-o lume, ce pe nesimtite cadeT Cele sapte strofe urmatoare sunt inchinate Romei, vazuta in splendoarea maretiei si puterii sale care au lasat urme nemuritoare in istoria lumii, toate popoarele conducandu-se si acum "Dupa cai prescrise-odata de gandirca-astyi popor" al Romei antice, biruitoare in atatea confruntari militare si incendiata de Neron. A saptea secventa din Panorama desertaciunilor (alt titlu agreat de Eminescu) este compusa din nu mai putin decat cincizeci Si trei de strofe, detinand, astfel, recordul de lungime, fapt explicabil pentru ca aici poetul ne invita sa contemplam o magistrala si luxurianta imagine a Daciei, a unei Dacii transfigurate fantastic si mitofolcloric, intr-o viziune de paradis terestru aproape Iara pereche in intreaga creatie a lui Hminescu. inclestarea puternicei Rome imperiale cu acest teritoriu al miracolelor ocupa si ea un spatiu la fel de intins (cincizeci si una de strofe). Ne gasim acum in fata impresionantului tablou al momentului auroral, dramatic, dar si binecuvantat, al declansarii procesului de etnogeneza al neamului romanesc: legiunile romane trec Dunarea si se angajeaza o cumplita batalie, surprinsa patetic si extrem de sugestiv cu mijloace care amintesc de acelea din similara scena a Scrisorii HI, fara a ajunge insa la desavarsita lor calitate Ceea ce e diferit aici si confera confruntarii o nota de maxima spectaculozitate c faptul ca la ea participa (si inca decisiv), intocmai ca in epopeile antichitatii, si zeii insisi. Zeus si Martc il vor infrange in cele din urma pe Zamolxe, iar Traian va privi cum unul dupa altul "ducii daci" isi vor pune capat vietii otravindu-se, pentru ca in final regele lor, Decebal, sa rosteasca o teribila si cam excesiva tirada retorica, prevestind blasfematoriu inevitabila decadenta a trufasei Rome, prilej pentru imparatul victorios de a se intreba si el in legatura cu indreptatirea si temeinicia oricarei mariri, spre a conchide prin obisnuita nota de pesimism poetic eminescian:
"Samburele crud al mortii e-n viata
Si-n marire Afli germenii caderei.
Astfel toate sunt in fire."
Si poetul introduce aici frecventa lui antiteza dintre Roma si urmasii ei, in defavoarea acestora ca de fiecare data, dar si cu nuanta ca lectia cetatii eterne poate fi inca vie daca i se pastreaza spiritul: "ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei" A noua parte a poemului, masurand paisprezece strofe, ne evoca mitologica lume boreala a Valhalci si asaltul ei sub conducerea lui Odin pentru cucerirea Romei, asalt esuat prin crestinarea temutilor sai asediatori:
"Ei privesc Urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,
Sulita pe loc s-opresle, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare -Tibrul este a Crcdin|ci lui sicriu." |
In line. ultima parte a Dioramei are o structura dubla: din cele treizeci si patru de strofe ale ei, primele unsprezece reinvie epopeea marii revolutii franceze de la 1789, mcntionandu-l in treacat pe "Tigrul de Robespicrre", pentru a se concentra asupra figurii lui Napoleon, care l-a fascinat pe Emincscu nu numai o data si plecand de la al carui destin, sfarsit tragic pe insula exilului fortat, ultimele douazeci si trei de strofe ne invita din nou la o insistenta interogatie tragica pe marginea- imposibiltatii de a intelege sensul istoriei. Poetul se recunoaste incapabil in fata enigmaticei figuri a lui Napoleon: "Vai, in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!" Ca de atatea ori, concluzia lui Eminescu retine vanitatea ineluctabila a tuturor eforturilor si zbaterilor omenesti, ca si naivitatea increderii cu care totusi ele se consuma:
"Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume,
Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume."
Viziunea poetului a promovat intotdeauna ideea unui fatalism irevocabil si universal, misterios si inexplicabil, care conduce lent dar sigur la moarte. Amintind credinta mitologica in apa vie care daruie nemurire, poetul marturiseste ca ar dori sa asiste la catastrofa finala:
"O, as bea sa vad anume
C-a venii domnia mortii, sfaramand batrana lume."
Atunci s-ar intreba el ce a ramas din toate straduintele omului si ar raspunde: "Nimic!" insa nu e nevoie de experienta unui viitor infinit pentru a constata desertaciunea existentei, caci "vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut". Aceasta idee ca. data fiind legea universalei repetabilitati, istoria consumata o contine in esenta si pe aceea care ii urmeaza va reveni mai tarziu in Glossa:
"Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete
Vede-n capal inceputul
Cine stie sa le-nvete".
|
In peisajul absolut al zadarniciei umane, numai poezia si gandirea contin "o picatura" din eternitate. Iile tin mai mult ca altele, spune poetul, dar "vor pieri si ele toate", "Caci etema-i numai moartea, ce-i viata-i trecator", iar "gandirile-s fantome, cand viata este vis". Avea deci perfecta dreptate Tudor Vianu sa considere Memento mori "rezultatul extrem al interpretarii pesimiste a istoriei", o expresie - putem adauga noi - a viziunii despre lume a lui Eminescu, din care se vor desprinde atatea si atatea drumuri ale creatiei lui viitoare.
Poemul n-a fost desavarsit de autorul lui si a ramas printre postume. A fost lucrat in plina tinerete intre 1870 si 1872 si "e in adevar plin de erori de gramatica si prozodie", cum observa Calinescu, dar ce coplesitoare energie vizionara demonstreaza el la un poet abia iesit din adolescenta! Memento mori este o geniala simfonie provizorie si imperfecta, care anunta absolut spectaculos si, in acelasi timp, si absolut convingator deGnitivele cristalizari de mai tarziu.
