Mara (fragment)
XVI. Greul vietei
"Mara nu mai avea astampar.
In luna mai oamenii n-au de lucru nici in camp, nici la vii, si ziua de lucru e mai ieftina decat alte dati: acum era timpul sa mai coboare din padure o parte din stanjenii taiati peste iarna, sa-i incarce pe plutele sosite dupa sarbatorile Pastilor si sa-i duca in magazia de la Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca sa-i scoata cu carele lor la padurea inmugurita, si la Sararie, ca sa cumpere plute si sa se invoiasca cu plutasii, si din jos de pod, ca sa incarce stanjenii si sa-i porneasca la vale. Alerga biata femeie greoaie de-ti parea usurica, si unde n-o cautai, acolo o gaseai, acum ici, apoi colo, si iar dincolo, si pretutindenea rasuna glasul ei inasprit de vremuri, caci fara de suparare, fara de vorba, fara de cearta cu oameni treaba nu se face.
«Procleta, muiere»! ziceau oamenii uitandu-se dupa dansa, dar intrau in voile ei, puneau mana si lucrurile mergeau struna.
Cui i-ar fi trecut prin minte gandul ca ea nici nu-si mai dadea seama despre ceea ce face?!
Aiurea era inima si mintea, aiurea tot sufletul ei cel vecinie treaz.
Nu stia Mara nimic, dar era mama si simtea ca se petrece ceva grozav in casa ei, ba dadea cu socoteala ce anume se petrece, si pamantul ii ardea sub picioare, inima ii era mereu stransa si adeseori puterile o paraseau, incat o cuprindeau ametelile. *
Sfinte doamne! Cat a alergat si a obosit, cat s-a zbuciumat, cat s-a pierdut ea insasi pe sine in ganduri despre viitor, si toate erau zadarnice: de ce atat de mult s-a temut nu putea sa scape! Cand gandul acesta o stapanea, ii venea sa se tranteasca de pamant si sa stea asa nepasa-toare, amortita, fara de samtiri.
Dimpotriva cu iubirea, insa, Dumnezeu i-a dat omului si credinta, si nadejdea, si nimic nu putea sa covarseasca iubirea Marei catre copiii ei, nimic dar nici credinta ei in soarta lor cea buna, si atunci, cand temerea ii era mai mare, se ivea in inima ei si simtamantul ca Dumnezeu, care toate le vede, are sa-i treaca prin toate incercarile si sa-i scape din toate ispitirile. Mai era inca multa viata in trupul ei cel greu trait, si ea nu putea sa traiasca fara de gandul ca toate au sa iasa bine in cele din urma.
Bine, fara indoiala bine, dar inima ii sangera cand vedea ca copiii ei nu mai au inima deschisa catre dansa si se-ntalnesc in taina, vorbesc pe soptite, se-nteleg din ochi: asta era un greu pacat, pe care Dumnezeu nu putea sa-l treaca nepedepsit cu vederea, iar spasirea tot pe dansa o durea mai tare decat pe dansii.
Alergand dar in treburile ei, ea se ruga in gandul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei insa nu-i zicea nimic: ar fi putut sa-i zica ea, femeie nestiutoare?!"
|
Fragmentul ales deschide capitolul al XVI-lea al romanului Mara. Situat in a doua parte a naratiunii, Greul vietei, debuteaza cu imaginea Marei, a Marei care, spune naratorul, "nu mai avea astampar". Neastamparul e una dintre trasaturile esentiale de caracter ale personajului. El poate fi definit ca o zbatere continua, ca o harnicie fara istov, atat de specifica personajului lui Slavici inca de la debutul romanului. Harnicia e dublata, si in debutul capitolului Greul vietei, de chibzuinta si de simtul afacerilor. Mara isi cunoaste datornicii si stie cum sa-i determine sa-si plateasca darile. Dinamismul temperamental al Marei e transferat in plan fizic, portretul femeii completandu-se. "Alerga biata femeie greoaie de-ti parea usurica" Staruinta femeii o transforma intr-un personaj ubicuu, starneste enervare, dar si admiratie din partea oamenilor. Exista insa o discrepanta neta intre aparenta neschimbata, a femeii energice, si esenta profund tulburata a sufletului Marei. Se afla, in sesizarea acestei dihotomii, un exemplu foarte bun pentru ceea ce definim drept narator omniscient.
Actiunile exterioare ale personajului sunt dublate de cunoasterea profunzimilor sufletului Marei, lucru imposibil pentru personajele din jur, dar nu si pentru narator. "Cui i-ar fi trecut prin minte gandul ca ea nici ca-si mai dadea seama despre ceea ce facea?! Aiurea era inima si mintea, aiurea tot sufletul ei cel vecinie treaz." Disponibilitatea pentru sondarea psihologica a personajului face din Slavici un deschizator de drumuri in romanul romanesc, chiar daca naratorul nu-i lasa autonomie personajului, asa cum se va intampla mai tarziu la, sa zicem, Hortensia Papadat-Bengescu. Tulburarea Marei izvoraste din faptul ca, mama fiind, observa cum copiii, Persida si Trica, se indepartasera de ea. Suferinta sufleteasca a Marei devine suferinta fizica: "puterile o paraseau, incat o cuprindeau ametelile". Remarcabila e capacitatea lui Slavici de a explora sufletul femeii, al femeii-mame. Zbuciumul sufletesc al personajului e intarit de tonalitatea inalta pe care o capata discursul prozei, succesiune de "fierbinti" interogatii, redate in stil indirect liber: "Sfinte Doamne!
Cat a alergat si a ostenit, cat s-a zbuciumat, cat s-a pierdut ea insasi pe sine in ganduri despre viitor, si toate erau zadarnice: de ce atat de mult s-a temut nu putea sa scapeP' Patetismul prezent in aceste randuri e expresia tulburarilor sufletesti ale Marei, personaj care, ca toate personajele lui Slavici, nu poate scapa de forta implacabila a destinului. Acest "de ceea ce te temi nu poti scapa" e trasatura definitorie care guverneaza nu numai destinul Marei dar si al batranului Busuioc din Padureanca sau al Anei din Moara cu noroc. Din acest punct de vedere si Mara e un personaj care capata contururi clasice, implinind vocatia complexa a lui loan Slavici. Trasaturile clasice completeaza filonul principal, realist-psiho-logic care defineste atat romanul Mara cat si fragmentul citat. Revenind, atitudinea Marei, temerile ei, sunt compensate de credinta, iubire si nadejde. Dumnezeu, facatorul si desfacatorul tuturor lucrurilor, va lumina, spera Mara, destinele copiilor ei. Zbuciumul sufletesc e atenuat de credinta ca Dumnezeu le-a harazit, Persidei si lui Trica, un destin bun, ca Dumnezeu va duce viata spre limanurile linistii. Pana atunci, insa, Mara traieste sentimentul ca Trica si Persida se instraineaza de ea. Observatia naratorului care filtreaza perceptiile Marei, utilizand consecvent stilul indirect liber, redevine realista. Copiii "se-nta/nesc in taina, vorbesc pe soptite, se-nteleg din ochi" Din nou ca o trasatura clasica a operei lui Slavici am putea nota sentimentul vinei. Tulburarea relatiilor dintre mama si copii situeaza personajele sub semnul culpei. Pacatul e atat al lui Trica si al Persidei, cat si al Marei. Mara insa tinde sa atraga tot pacatul asupra ei dintr-o disperata dragoste materna. Naratorul surprinde indoiala din sufletul Marei, personaj nelinistit, situat intre speranta si deznadejde.
Cu atat mai mare indoiala personajului cu cat ea nu doreste sa-si exteriorizeze temerile. Aceasta interiorizare a nelinistilor nu e numai expresia temperamentului personajului, ci si a unei anume timiditati. Spre deosebire de fiica ei, Persida, care invatase carte, Mara e o femeie simpla. Pornind de aici ea se si intreaba: "ce ar putea sa-i zica ea, femeie nestiutoare?!" Mara e insa, am fost avertizati inca de la inceputul fragmentului, un personaj complex. De aceea timiditatii ii corespunde hotararea nestramutata cu care si-a condus viata si familia. Astfel, intrebarea pe care si-o pune in legatura cu Persida ascunde si o posibila nota de ironie, abil camuflata sub crusta bunului-simt ardelenesc. Pentru Mara, Trica si Persida raman copii indiferent de curgerea timpului. Oricat de mult ar crede ca drumul in viata si-l croiesc singuri, Mara tot pastreaza sentimentul ca ea trebuie sa le arate drumul drept. Mara cea fara "astampar" se contureaza ca un personaj complex, contradictoriu, un model literar de maxima valoare.
TEME DE LUCRU:
. Interpretati, prin prisma fragmentului ales, titlul capitolului XVI, Greul vietei.
. Faceti un comentariu asupra perspectivei narative si a stilului lui loan Slavici, asa cum se reflecta el din fragmentul citat.
. Comentati trasaturile Marei in legatura cu cele ale copiilor ei, Trica si Persida, asa cum reies ele din intregul roman.
. Alcatuiti un eseu cu tema "Destin si credinta in romanul Mara de loan Slavici".
. Argumentati, intr-o compozitie, realismul viziunii in romanul Mara de loan Slavici.
