LUNTREA LUI CARON - Roman de Lucian Blaga.
Prima editie completa: Lucian Blaga. Luntrea lui Caron. Roman. Editie ingrijita si stabilire de text: Dorii Blaga si Mircea Vasilescu. Nota asupra editiei Dorii Blaga. Postfata Mircea Vasilescu, Ed. Huma-nitas, Bucuresti, . Anuntat ca intentie, in corespondenta, inca din 1945 - 1946, romanul a fost redactat de Blaga intr-o prima forma intre anii 1951 si 1953; o a doua redactare, cuprinzand cateva capitole in plus, are loc in perioada 1956-l958 (prilej cu care autorul renunta la divizarea materiei in trei volume, elimina cateva pasaje din prima varianta si introduce alte doua capitole noi; in manuscris titlul romanului va 11 Robie pamanteasca, robie cereasca), dar nici una dintre variante nu a fost considerata de autor ca definitiva, Blaga isi manifesta in vara anului 1960 intentia de a rescrie romanul, intentie ramasa insa neimplinita (pentru o analiza a variantelor, v. M. Cenusa). Romanul ramane inedit in cea mai mare parte, datorita imprejurarilor istorice, timp de aproape o jumatate de veac. incepand din primavara lui 1989 manuscrisul este integral transcris in vederea publicarii, pana la prima editie completa in volum aparand insa doar fragmentar, in "Revista de istorie si teorie literara", nr. l-2/1989, cu titlul Luntrea lui Caron (titlu propus de redactia revistei si acceptat de catre Dorii Blaga, legatara operei bla-giene), titlu ce a fost pastrat ulterior si pentru editia in volum. Totusi, in cursul anilor au mai fost publicate scurte fragmente, desprinse din context si cu titluri de circumstanta, in "Gazeta literara" (nr. 18 si 27/1967), "Luceafarul" (nr. 26 si 39/1968, nr. 27/1969), "Amfiteatru" (nr. 1/1969), "Manuscriptum" (nr, 1 si 2/1975), "Flacara" (nr. 37/1976) "Viata romaneasca",. "Astra", "Familia" (nr. 5/1990) etc. Paginile din "Luceafarul" (nr. 39/ 1968 si nr. 27/1969) si "Amfiteatru", fac parte, alaturi de altele, inedite, din textele numite in roman "minciunile lui Dumnezeu" si au mai fost editate, separat, cu note bibliografice, in Lucian Blaga, Izvoade. Eseuri, conferinte, articole. Ed. ingrijita de Dorii Blaga si Petre Nicolau. Prefata de George Gana, Buc, 1972.
Nascuta in anii de maxima teroare ai regimului comunist, scrisa si rescrisa de-a lungul intregului "deceniu obsedant" (fara a-l multumi insa pe deplin pe autor), marturie a unei agresiuni fara precedent din partea unui timp cu adevarat iesit din matca, dar si insula de refugiu din calea acestei agresiuni, dupa o jumatate de secol de condamnare la anonimatul unei arhive, aceasta ultima creatie de proportii a lui Blaga isi incepe in sfarsit, odata cu ultimul deceniu al mileniului, existenta publica.
Cartea are o structura mai putin obisnuita . Caci in ciuda unei prime impresii (si chiar a conventionalului subtitlu "roman"), aceasta nu e cea a unui roman in stil clasic. Narata la persoana I, ampla confesiune este realizata in tonuri extrem de variate, mergand de la simpla constatare, rezonand insa in metafizic, la pamflet si de la comentariul patrunzator al istoriei contemporane la adevarate pagini de eseu social si istoriografie. E marturia unei constiinte agresate de "teroarea istoriei", in care clementul biografic (prin situatii, idei, personaje, opere, atitudini, anecdotica etc.) se reveleaza constant ca fiind insasi substanta operei, de unde si permanenta ispita a unei lecturi "cu cheie'. Povestirea se desprinde totusi de biografic si particular, chiar daca nu pe intreaga intindere, prin elaborarea suplimentara a unor situatii si personaje, prin montajul secventelor narative etc, toate modalitati concrescute organic dintr-o unitara si originala viziune artistica si ideatica, pentru a accede, prin fictional, la exemplar. Evident ramane insa si atunci, in filigran, destinul specific ce-o intemeiaza, caci, spre deosebire de opere precum Amintiri din copilarie sau Maitrey (in care biograficul este integral "ars' in construirea imaginii universale a copilariei sau a crosului), in Luntrea lui Caron parabola fictionala tradeaza acelasi destin blagian, insa idealizat, ea instituindu-se ca exemplara doar in masura in care insusi destinul model dezvaluie valente de exemplaritate. Situata dincolo de biografie si dincoace de fictiunea pura, poveste adevarata si totodata falsa, naratiunea se vadeste asadar a fi kw mit, dar nu unul impersonal, ci insusi mitul destinului blagian. Adevarat "mister", asa cum i-a placut mereu lui Blaga sa scrie, epic de aceasta data si luandu-si ca subiect propria viata (caci, pe sute de pagini, autorul nu face altceva decat "sa se puna pe sine insusi in centrul lumii, prelungindu-se in mit"), aceasta "autobiografie mitizata" proiecteaza si regizeaza, nu fara unele scaderi, un destin totodata compensatoriu si paradigmatic, o viata de om nu doar "asa cum a fost", ci si "asa cum, intr-o ordine ideala, ar fi putut/ trebuit sa fie".
Specificul acestei rezolvari a raportului biografie-fictiune obliga o lectura de adancime sa fie obligata sa-si ia ca repere atat contextul istoric al genezei "romanului" si biografia lui Blaga, cat si viziunea de ansamblu a creatiei blagiene si locul operei in speta in tabloul categoriilor literar-estetice. Tot o consecinta a acestei solutii originale se dovedeste a fi, la o analiza mai atenta, si configuratia particulara a nivelului structurarii tramei, a personajelor si chiar a motivelor. Continuand, chiar daca intr-o alta gama, proiectul biografic cvasigocthean inceput o data cu Hronicul si cantecul varstelor, desfasurarea naratiunii urmareste in general evenimentele cunoscute din biografia matura a lui Blaga (aproximativ perioada 1944-l957), neezitand insa sa transfigureze biograficul si memorialistica, impletindu-le fictional. Actiunea, urmarind toate detaliile unei vieti intr-o epoca de rascruce, debuteaza profetic sub semnul bombardamentelor din primavara lui 1944 ("inceputul primaverii coincidea cu inceputul unui haos, ce se revarsa peste meleagurile tarii"), urmate la scurt timp de invazia, apartinand parca unor alte ere, a fortelor rusesti. Retras cu familia in paradisul anistoric, protector, al unui sat de munte, poetul si esteticianul Axente Creanga petrece ultimele clipe de relativa liniste ale epocii alaturi de "geamanul" sau spiritual, filosoful Leonte Patrascu, lucrand la piesa sa, Arca lui Noe si traind inceputul timid al unei iubiri de "vara indiana" cu Ana Rares, o botanista aflata si ea in refugiu cu sotul sau.
Istoria se grabea insa ca niciodata sa nimiceasca complet o lume pentru a ridica pe ruinele ei o anti-lume. Nasterea acesteia vegheata de negre ursitoare - teroarea, crima, violenta, prostia, nebunia, arbitrariul, mizeria materiala si morala - este evenimentul central in functie de care isi determina destinele eroii cartii. Epurat de la universitate, desfiintai ca filosof de noul regim, intelegand mai bine ca toti zodia cernita in care intrase istoria, Leonte Patrascu se arunca, simbolic, in Rapile Rosii. Sinuciderea sa, cale etica a supremului protest si definitiva reintoarcere la matca originilor, ii incoroneaza astfel sistemul intru fapta, rascumparandu-i in posteritate destinul.
Eliminai si el de la catedra si angajat ca simplu bibliotecar, cu toate resorturile creatoare si existentiale sfaramate de menghina istorici, refuzand totusi exilul, dar si orice colaborare cu noii antioameni, impotmolit intr-o relatie ispititoare, insa amagitoare si sterila, cu Octavia Olteanu (relatie incheiata tragic, intr-o autentica noapte valpurgica valaha, prin sinuciderea femeii), ajuns asadar la extrema inferioara a existentei sale, Axente reuseste totusi sa depaseasca acest moment de raspantie gratie fapturii de lumina a Anei. Aceasta, ca un adevarat izvor, al vietii, izbuteste sa descatuseze in el noi glasuri poetice, mai adanci si mai mature decat cele ofilite sub arsita vremurilor, o noua sete de viata si o noua libertate launtrica. Finalul cartii ii reuneste pe cei doi, oarecum simetric inceputului, la Gradistea, pe terasele proaspat dezgropate ale Sarmizegetusei, intr-o in sfarsit implinita comuniune sufleteasca, transfigurata liric intr-o adevarata "nunta in cer'. E goetheana inaltare interioara (prilejuita de o alta ipostaza a "etern-femininului ), suprema iesire din istovirea istoriei spre libertate si creatie, sub acelasi semn protector al stravechilor obarsii. Personajele, foarte numeroase si conturate (chiar si cele episodice) cu o reala arta portretistica ce se intinde de la pasta balzaciana la tusa expresionista si de la idealizare la pamflet coroziv, se dovedesc a fi si ele mai curand niste tablouri dupa natura. Acea autenticitate a vietii, dificila chiar si pentru marii artisti, provine in general mai putin din inventie (prelucrarea fictionala constand aici mai ales in selectie si combinare) si mai mult din insasi calitatea prototipurilor furnizate de o biografie bogata in intalniri umane deosebite. Ca atare, majoritatea personajelor, desi memorabile, sunt mai slab motivate epic si indeamna, adesea, prin chiar transparenta lasata lor de autor, mai degraba spre o lectura in cheie biografica, chiar daca destinele lor capata, sub incidenta istoriei pe care o parcurg, si anumite semnificatii suplimentare. Cu toate acestea, indeosebi cele patru personaje principale, care articuleaza esentialul cartii, izbutesc sa treaca dincolo de biografic, ancorand definitiv in domeniul inventiei creatoare de lumi. Ele se distribuie in doua perechi, fiecare ilustrand, prin doua ipostaze diferite (uneori chiar opuse) dar complementare, un model ideal, masculin si feminin, de umanitate.
Astfel, Axente Creanga, eroul-narator in constiinta caruia se resfrange lumea infatisata in roman e o existenta creatoare prin excelenta. Iii concentreaza majoritatea datelor biografiei lui Blaga, intruchipand mai cu seama dimensiunea poetica, artistica a acestuia. Aller-ego-ul sau ("geamanul", cum e constant numit), filosoful Leonte Patrascu ipostaziaza cealalta fateta majora a lui Blaga. Mai putin convingator epic, dar necesar, el sustine cu discretie, din fundal, partitura teorctic-ideatica si morala a cartii. Axente rotunjeste intru exemplaritate vasta personalitate blagiana, a carei substanta de o extraordinara bogatie sustine fara efort originalul clivaj fictional.
In cadrul celei de-a doua perechi, feminitatea exotica a Octaviei Olteanu (poate principala reusita, la acest nivel, a romanului), este o prezenta complexa, ce pastreaza pana la capat, in ciuda aparentelor, un ireductibil mister. Instinctual-provocatoare, senzuala si de o vitalitate clocotitoare si fascinanta, dar intruchipand un principiu static al Erosului, inchis, suficient siesi, ea este completata si "invinsa" simbolic de figura cu explicita valoare de ideal, insa perfect concretizata epic, a Anei Rares. "Doamna" calauza a sufletului spre transcendenta (cum a vazut mereu Europa eternul feminin, de la trubaduri la Goethe), inger pazitor al izvoarelor vietii si creatiei, Ana e intruchipare a Frumusetii insasi care cheama spre implinire totul, in primul rand destinele celor doi "gemeni". O situatie asemanatoare poate fi constatata si in cazul principalelor motive ce consteleaza naratiunea, dar observatia se aplica si celor de mai mica importanta. Ele sunt comune romanului modern (istoria agresiva, atotprezenta malefica a politicii, raportul biografie-fictiune etc), unei anumite traditii preocupate de figura artistului (existenta creatoare ca ideal suprem, creatia ca depasire a conditionarilor biografice si istorice, raportul creatie-dogma-libertate, erosul ca sursa a creatiei, jurnalul ca martor al creatiei etc), dar si romanului in general (fresca social-istorica, mitologia vietii si a mortii, responsabilitatea morala etc.) sau romanului romanesc (destinul neamului romanesc pe un pamant de cumpana, neimplinirele unui mic popor, mereu victima a istoriei etc), si sunt tratate intr-o maniera tipic blagiana, in deplina armonie cu ceea ce restul creatiei (poezie, teatru, filosofie, eseu) pune in scena. Prin urmare, conform acestei conceptii, terorii istoriei, orasului, civilizatiei si materiei li se opune, salvator, preistoricul (de unde si nostalgia originilor) sau tipologicul (lumea copilariei sau cea a satului anistoric, organic); sau spiritualul si metafizicul, Blaga optand ferm, inca o data, mai degraba pentru o solutie metafizica decat pentru una morala, existenta totusi si ea in roman.
Identificata cu valoarea suprema, creatia, inteleasa ca existenta umana deplina, se manifesta ca o "daimonie' (in sens blagian), anterioara moralei si oricaror dogme, libera de norme exterioare si capabila sa transfigureze dramele concretului, tot asa dupa cum erosul apare ca o forta centrala, parguitoare, a vietii si a creatiei. In acest context o mentiune speciala merita radiografia necrutatoare pe care o face Blaga "Marii Minciuni" instaurate dupa razboi (vezi diagnosticarea religiei ateiste, a marxismului ca psihanaliza reductionista, a mecanismelor Puterii teroriste, a cultului anliomului, antivalorii si, in cele din urma, a antispiritului etc). Paginile testamentare ale lui Leonte Patrascu ("minciunile lui Dumnezeu") sunt o cuceritoare declaratie de dragoste inchinata de Blaga supremei sale iubiri, metafizica. Ele reprezinta o originala islo-riosofie blagiana, arheologie a unei posibile protofilosofii romanesti si totodata repertoriu esentializat al catorva dintre marile mituri blagiene.
Pare limpede asadar ca, in ciuda pozitiei oarecum excentrice pe care acest "roman" o ocupa in ansamblul operei lui Blaga, el nu-si implineste sensurile decat integrat in totalitatea creatiei blagiene, a carei organicitate structurala ii guverneaza si lui rosturile. Valoros in multiple feluri (ca sursa biografica, in calitate de rara marturie a unor evenimente ce nu si-au crutat marturisitorii ori ca moment interesant in istoria romanului romanesc), traseul sau, aflat abia la inceput, nu e lipsit de unele riscuri. Opera masiva si ambitioasa, roman total, textul abordeaza nu atat in formula realismului mitic cat mai degraba, in maniera mitopoetica proprie intregii opere a lui Blaga, "un orizont foarte larg de probleme (cat poate cuprinde o existenta)" si aceasta intr-o "gama consistenta de tonalitati stilistice" (M. Vasi-lescu). Cartea este insa evident nefinisata din punct de vedere strict literar. Cu ezitari de conceptie si destule imperfectiuni tehnice (pe care autorul nu a mai avut ragazul sa le elimine), Luntrea lui Caron apare totusi, din perspectiva mitului pe care il orchestreaza -mitul unui destin - intr-o alta lumina, mai favorabila. Defectele mitului (creatie reinnoita de fiecare generatie) nu sunt niciodata definitive; de aceea, posibila desavarsire a mitului blagian construit (si) cu aceasta ocazie nu poate veni decat din partea generatiilor viitoare, in masura in care acestea il vor mai percepe ca exemplar, intr-un asemenea caz, in contextul viziunii propuse de aceasta carte, imperfectiunile nu ar mai constitui obstacole pentru cititor, ci mai curand fertile provocari.
