Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895 la Lancram, judetul Alba.
Este fiul preotului Isidor Blaga si al Anei Moga, de origine aromana.
Studiile primare le-a facut la Lancram si la scoala germana din Sebes-Alba, dupa care urmeaza Liceul "Andrei Saguna" din Brasov. Dupa studii teologice incepute la Sibiu si terminate la Oradea (1914 - 1917), se inscrie la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Viena (doctoratul, in 1920, cu teza Kultur und Erkenntniss).
Revenind in tara, incearca sa intre in invatamantul universitar, la Cluj, fara succes. Este angrenat o vreme in activitatea publicistica, deosebit de intensa in acesti ani: redactor la "Cultura", "Banatul", "Patria", "Vointa", membru fondator al revistei "Gandirea" (1921). Intrand in diplomatie este, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia (1926), Praga (1927), Bema (1928 - 1932; 1937 - 1938) si Viena (1932 -l937). isi incheie periplul diplomatic ca ministru plenipotentiar la Lisabona (1938-l939).
A debutat in ziarele aradene "Tribuna" cu poezia Pe drum (1910) si "Romanul" cu studiul filosofic Reflexii asupra intuitiei lui Bergson (1914). A mai colaborat la "Convorbiri literare", "Gazeta Transilvaniei", "Cuvantul", "Viata Romaneasca", "Adevarul literar si artistic", "Gand romanesc", "Revista Fundatiilor Regale" etc. Lucian Blaga a ramas atasai insa cel mai mult de "Gandirea", care, in 1934, ii dedica un numar special (cu putin inainte de a implini varsta de patruzeci de am). Este momentul deplinei consacrari a poetului si filosofului.
In 1936 este ales membru al Academiei Romane (discursul de receptie: Elogiul satului romanesc, 1937). La putin timp va fi numit profesor la Catedra de filosofia culturii a Universitatii din Cluj, creata special pentru el (1938 -l948). in anul 1943 scoate la Sibiu revista bilunara de filosofie "Saeculum", redactata cu sprijinul Iui Zevedei Barbu, asistentul sau, si Radu Stanca.
Inaugurata cu Poemele luminii (1919), opera poetica antuma a lui Blaga cuprinde, pana in 1943, inca sase volume - Pasii profetului (1921), in marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpana apelor (1933), La curtile dorului (1938), Nebanuitele trepte (1943). La acestea se adauga Versurile, in majoritate postume, din ciclurile Varsta de fier. Cantecul focului. Corabii cu cenusa. Ce aude unicornul.
Concomitent, Lucian Blaga a scris, cu aceeasi disponibilitate creatoare, teatru si filosofic Daca piesele, de o pronuntata factura poetica si simbolica (expresionista), s-au bucurat de un succes de scena limitat, opera filosofica l-a propulsat pe Blaga in randul marilor ganditori romani si europeni ai secolului al XX-lea. Dupa eseurile de inceput (Filosofia stilului. Fenomenul originar, Daimoniori), Lucian Blaga a reusit sa construiasca un amplu sistem metafizic structurat concentric in mai multe trilogii: Trilogia cunoasterii (Eonul dogmatic, Cunoasterea luciferica, Censura transcendenta; in editia definitiva, sunt incluse si eseurile de mai tarziu: Despre constiinta filosofica si Experimentul si spiritul matematic); Trilogia culturii (Orizont si stil. Spatiul mioritic, Geneza metaforei si sensul culturii); Trilogia valorilor (Stiinta si creatie; Gandire magica si religie: I. Despre gandirea magica, II. Religie si spirit; Arta si valoare); Trilogia cosmologica (Diferentialele divine, Aspecte antropologice. Fiinta istorica). Nu mai putin semnificative pentru hermeneutica misterului in viziunea atat de originala a lui Blaga sunt reflectiile si aforismele din volumele Pietre pentru templul meu, Discobolul si Elanul insulei.
Scos de la Universitate, dupa "reforma" invatamantului din 1948, este numit din oficiu intr-un post de cercetator la Institutul de istorie si filosofie (1949 - 1951), continuand apoi ca bibliotecar-sef (1951 - 1954) si director adjunct (1954 - 1959) la filiala clujeana a Bibliotecii Academiei. in toti acesti ani opera sa este interzisa cu desavarsire. Publica doar traduceri (Faust de Goethe, 1955; Din lirica universala, 1957; Opere, I-II de Lessing, 1958) si cateva articole in presa vremii. Scrierea memorialistica Hronicul si cantecul varstelor (editata postum, in 1965) si romanul autobiografic tiparit in 1990 sub titlul Luntrea lui Caron intregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalitati ale culturii romane moderne.
Lucian Blaga a murit la 6 mai 1961, la Cluj, fiind inmormantat in satul natal trei zile mai tarziu, cand ar fi implinit varsta de 66 de ani.
Hipnotizat de mister, asa ni-I inchipuim pe Lucian Blaga, ori de cate ori ii citim poemele. Tematizata ulterior in eseurile din trilogiile filosofice, problema misterului constituie celula germinativa a intregii creatii blagiene. Interesant e ca Blaga se raporteaza la mister nu ca la un prag de neatins al cunoasterii sau ca la o simpla ipoteza metafizica. Fiinta umana insasi se afla tintuita in "orizontul misterului", iar structurile cognitive sunt modelate si ele de acest cadru ontologic primordial. Lucian Blaga sustine ca omul, neavand acces la revelatia divina, e condamnat la creatie. Dar el concepe creatia ca un pandant la secatuirea lucrurilor prin cunoasterea rationala. De aici se ajunge, logic, la "principiul conservarii misterelor". in viziunea poetului, tainele trebuie protejate si potentate, fiindca o taina nu poate fi cunoscuta decat printr-o taina si mai mare. Poemele insele nu destrama misterul, ci produc, la randul lor, mister.
Relatia cu realul, cu interioritatea misterioasa a lucrurilor, este una pur extatica in poetica lui Blaga. La totalitatea realului poetul raspunde cu totalitatea nelinistilor si potentelor sale sufletesti, iar unitatea eului cu lumea face din creatie un factor integrant hotarator, incarcat de magie si iluminare spirituala. Tocmai revelarea poetica a misterului face ca elementele lumii sa se manifeste strans laolalta, mai mult in imanenta lor, in chip absorbant si provocator totodata, intr-un joc inepuizabil al substituirilor posibile (eu -lume). Acest joc dezvolta in planul lirismului o tehnica speciala a extazului, dar si splendoarea unei Stimmung caracteristice. intregul univers poetic al lui Blaga se afla sub puterea magica a misterului, ca sub vraja compactanta a mortii si a altor stihii, cum ar fi lumina, pamantul, cerul, marea, "izvorul noptii" - expresie a demonicului. Iar acesta, demonicul ("promisiune de lumina in intuneric"), e mai viu decat sfintenia. in cosmologia poetica blagiana fiecare element, fiecare lucru, facand parte din "Marele Tot, tinde catre partea sa de increat, la pragul de trecere, originar, de la nonexistenta la existenta. Misterul se regaseste, metaforic vorbind, in chiar partea aceasta de increat care participa, in sens regresiv, la Increatul originar: la izvorul tuturor lucrurilor. Este modul poetic de a se opune secatuirii lucrurilor prin cunoastere, cum spuneam. Intuitie limita, misterul e analog, adeseori, cu netraitul, ca in poemul Liniste, sau cu Nepatrunsul"', in Lumina. Trezeste un fior cosmogonic sau, dimpotriva, unul de virtualizare demonica a realului. Cu alte cuvinte, misterul nu e posibilul logic, ci chiar potentialitatea vie, sensul de dincolo de nonsens si existenta de dincolo de nonexistenta. De unde gestul suav, dar energic, de protejare a tainelor, care sunt chiar germenii viului, "logosul larvar". Gestul opus, de sugrumare a misterului, e exorcizat prin imagini si conotatii de o concretete halucinanta, sugerand - sub acoperirea negatiei - relatii de ucidere si strivire cu realul:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
in calea mea
inflori, in ochi, pe buze ori morminte".
Convingerea poetului e ca tainele se reveleaza numai in planul vietii, nu al dialecticii abstracte. Revelarea de mistere este ea insasi creatie in toata plenitudinea ontologica a termenului. Exista, pentru Blaga, ceva dincolo de om care nu poate fi transformat in cunoastere si in nici o alta gnoza ("cunoasterea necunoscanda", cum ar zice filosoful): un fel de lucru in sine, tangibil insa intr-un sens poetic si metafizic. De aici grija permanenta de a nu diminua, prin cunoasterea care ucide si sugruma tainele, temeiurile lumii si ale existentului, de a nu devora in sens fictionalist realul. Poetul este, inainte de toate, creator de mituri si imagini trans-semnificative, cum le numeste intr-unui din eseurile sale filosofice. Acestea, "creatii subsecvente ordinii divine", sunt singure pe masura omului, dar ii transcend totodata limitele. Poezia poseda ea insasi ceva din forta cuvantului auroral: este omologala, cum s-a spus, fata de ordinea cosmica, transcendenta, poetul fiind mai mult un oficiant, capabil, la randu-i, de revelatii esentiale. insusirea caracteristica a misterului e de a fi permanent, ba, mai mult, de a se adanci sau potenta prin mijlocirea eului infinit creator. El se reveleaza continuu, dar nu se istoveste. Pragul revelarii este unul fermecat. Odata atins, nu se mai poate iesi din cercul sau de vraja. Cumva, fiecare poem isi inscrie formal contururile in acest cerc indescriptibil al extazului si al mirarii.
Fara indoiala ca intrarea poetului in literatura se face sub seninul expresionismului, cu care ia contact prima data in timp'ul studiilor de la Viena. Mai precis, cum arata Ion Pop, ar trebui "sa asociem momentul Poemelor luminii si al Pasilor profetului unor directii pre-expresioniste ca Jugendslil-uL Art nouveau sau Sezession" (Lucian Blaga - universul liric) - tradand un anumit gust pentru omamentica si imageria .incarcata, similibaroca. Daca Nietzsehe se intreba "cum salvam noi misterul?", cautarile tanarului Blaga au de la inceput o vadita tenta expresionista mitica si spiritualista. Gestul poetic este investit clar, pe langa aspiratia vitalista si expansionista, si cu functii magice si liturgice. Simpla definire a curentului de catre poet, intr-unui din primele sale eseuri filosofice, are semnificatia constientizarii si asumarii, pas cu pas, a unei arte poetice proprii: "De cate ori un lucru este astfel redat, incat puterea, tensiunea sa interioara, ii intrece, il transcendeaza tradand relafiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist (Filosofia stilului, 1924).
In opozitie cu alti teoreticieni, Blaga nu vede in poetica expresionista doar o "exagerare a naturalului. Aceasta ar avea drept consecinta intelegerea artei moderne ca simpla "abatere de la natura', iar, stilistic, ar legitima reductia schematica la caricatural. Or, tocmai acest aspect il respinge cu hotarare poetul: caricaturalului - desi e exagerare a individualului - ii lipseste tocmai raportul viu, tensionat cu absolutul, cu ilimitatul. in expresionism, valoarea suprema o constituie absolutul, caricaturalul fiind lipsit de orice vibratie metafizica. De unde, nazuinta spre un stil care exalta constant accentele si tendintele supraindividuale: dorinta de pierdere in anonimat, regresiunea spre originar, transcendentul, apocalipticul, gustul stihialului si, in general, prevalarea unui vizionarism poetic opus oricarui sentimentalism vag si decadent. Rand pe rand, la Blaga, atitudinea lirica e modelata de stari si aspiratii supraindividuale ale eului, precum dionisiacul (in Poemele luminii) sau panismul (in Pasii profetului). in poemele de maturitate, incepand cu volumul in marea trecere, poetul se inspira indeosebi din eshatologia expresionista.
Adevarul e ca pentru Blaga expresionismul nu reprezinta doar un curent literar, ci o veritabila "nazuinta formativa', extinsa la intreaga creatie umana. E vorba de o tendinta mult mai veche si mai larga, doar resuscitata in vremurile noi. Nazuinta catre absolut caracterizeaza nu numai expresionismul modern, ci si arta hieratica egipteana sau arta simbolica a inzilor, alaturi de incremenirea rituala a iconografiei bizantine sau de exaltarea gotica. Toate acestea sunt forme de trairi ale absolutului, de cufundare in "anonimat" si transcendere a individualului. Foarte aproape de acest deziderat se afla si creatia folclorica. De aceea, Blaga nu ezita sa afirme ca el vine catre expresionism si din directia unui "traditionalism metafizic autohton1', cum singur il defineste. Spiritul sau destul de armonios si echilibrat, in expresie, nu pare a se manifesta insa atat de ofensiv ca la Friedrich Nietzsehe sau la expresionistii germani din anii razboiului. Blaga are mai ales oroare de caricatural si grotesc, cum spuneam. Demonul sau creator e funciar euforic si extatic. Cu toata transfigurarea mito-poetica impinsa pana la esentializarea extrema sau, poate, tocmai de aceea, imaginea existentei si a lumii ramane, in poezia lui Blaga, de un cosmicism intact, niciodata diminuat ontologic. Aceasta unitate cosmica a totului include natura, oamenii, elementele, chiar si divinitatea, asa nediferentiata cum o descoperim in unele poeme din primele volume. Omul insusi face parte indiscernabila din cosmos, in timp ce cosmosul patrunde si el adanc in interioritatea fiintei noastre sufletesti:
"Omul superior citeste in constiinta sa si, prin aceasta, in randuiala cosmica. Universul intreg ii spune: nu te speria, nu esti singur, eu sunt tu".
Ca toti marii creatori, Lucian Blaga urca mereu la surse, in contact cu ilimitatul sufletesc si cel cosmic: surse ale vietii, dar si ale mitului arhaic. Trebuie salvat ultimul rest divin din om, si pentru asta poetul stie sa asculte inca soapta mitului.
In ansamblu, critica a identificat trei etape in creatia poetica a Iui Blaga. Prima este a debutului cu volumul Poemele luminii (1919), urmat imediat de Pasii profetului si drama Zamolxe. Mister pagan, ambele aparute in anul . in aceasta faza a poeticii blagiene, misterul are un sens prin excelenta ontic si vitalist, revendicandu-se de la un principiu de imanenta si convergenta cu realul. "Poemele luminii" sunt poeme ale vietii si ale freneziei descatusate. Nu misterul divin, transcendent, il preocupa acum pe poet, ci misterul uman, intensificand pana la epuizare trairile eului - "obosit de prea mult suflet. Am putea spune, intr-o prima aproximare: cata vitalitate, atata fervoare spirituala si aspiratie la puritatea ideala a elementelor, in poezia de inceput a lui Lucian Blaga. Nu marturisea candva tanarul Emil Cioran ca cel mai mult iubeste la Blaga, in poeme, contactul sau viu cu lucrurile moarte? De fapt, particularitatea de pregnanta distinctie a "poemelor luminii" este tocmai aceasta vitalizare a misterului, ca o regenerare insa din propria epuizare. Eul insusi participa la acest ritual al dezmarginirii cu partea sa de increat. Complet liber si neinhibat de transcendenta, se manifesta, la randu-i, ca o stihie cosmica, suprapersonala, in gesturi largi, insufletit de "avanturi nemaipomenite". Inspirate mai mult de Dionysos decat de Crist, poemele, adevarate ,proze extatice" (cum le va defini poetul in Hronicul si cantecul varstelor), aduc in prim-plan frenezia realului, o data cu bucuria imnica a atasamentului dintre corp si spirit, dintre om si divinitate. Aparent, poetul nu se arata interesat acum de dimensiunile ceresti ale omului. Dar e cuprins de elanuri titanice, in stare sa cucereasca si cerul si pamantul, sa stapaneasca timpul si spatiul, adica tot ce limiteaza existenta noastra; ba chiar si prezenta lui Dumnezeu in noi, ca in atat de cunoscutele poeme Vreau sa joc! si Dati-mi un trup voi muntilor. Fireste, jocul apollinic - dionisiac al dezmarginirii fiintei, care-l contine launtric si pe Dumnezeu {"O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat I Sa nu se simta Dumnezeu I in mine I un rob in temnita - incatusat1) nu epuizeaza substanta poemelor. Transpare, mai ales in versurile citate, misterul lui homo ludens, bucuria abisala a creatorului, in atingere cu misterul lui Deus ludens. Divinitatea captiva este eliberata prin joc, intr-un elan cosmic de sacralizare, de spiritualizare si creatie ingenua. Poate ca aceasta bucurie abisala, cum o numeam, este mai aproape de tragic decat de reversul tragicului, constituind insa, totodata, si o depasire a acestuia. Aproape ca nici nu mai are sens, la Blaga, disocierea intre nocturn si diurn, intre sacru si profan. Toate contrastele se dizolva, pana la urma, in extaz. Ba, am putea spune, chiar si surexcitarea eului, asemeni tipatului expresionist, se sublimeaza frenetic in extazul cel mai pur. Wilhelm Worringer definea cu exactitate sindromul expresionist (la care era conectat din plin si Lucian Blaga): "Barocul era o chemare vie, expresionismul trebuie sa strige. Numai in strigat dispare timbrul personal, numai in strigat ajungi la o unificare altfel de neatins, ai iluzia unei comuniuni suprapersonale". Dionisiacul e atenuat considerabil in volumul urmator, Pasii profetului, inspirat mai mult de cultul lui Pan, zeitate a naturii amortite, perfect impacate in sine. Panismul e starea de toropeala oarba, edenica, expresie a indiferentei senine a firii si a unei beatitudini cosmice covarsitoare. Eul poetic se regaseste in acest lirism intens, extatic, al contopirii totale cu sevele pamantului, in imagini apartinand unui bucolism puternic stilizat. Cum s-a spus, acum "lumea se infatiseaza perceputa de jos, de la radacina ierburilor, e reconstituita din senzatii primare, caldura, umezeala, atingeri moi" (Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura romana si expresionismul).
In a doua etapa, se produce asa numita "ruptura ontologica" in universul liric blagian, incepand cu volumul In marea trecere (1924) si accentuata in Lauda somnului (1929). Este de sesizat mai intai o profunda modificare a limbajului poetic: poezia lui Blaga, asemenea poeziei moderne, tinde tot mai mult catre o interioritate pura, fara imagini. Poetul lasa impresia ca poate contempla direct esentele si principiile lucrurilor. Totodata, insa, Blaga devine poetul "tristetii metafizice", provocata de disparitia timpului para-disiac, instaurand un ritual al "tagaduirilor" existentiale si al spaimei de neant: "Mama, - nimicul - marele! I Spaima de marele imi cutremura noapte de noapte gradina". Feeria sacrala extatica nu se mai revarsa peste lucruri ca altadata. ii ia locul sentimentul crizei aporetice a realului, adica sentimentul pierderii definitive a divinului (aspect semnalat prima data de C. Fantaneru). Acesta porneste de la cunoscutul Psalm, care arunca de la primele versuri o lumina dramatica asupra raportului cu divinitatea, inlocuita treptat prin atributele sale, pe masura ce se topesc in elementele transfigurate ale cosmosului. Poetul introduce, in ecuatia cu divinul, interogatia si sentimentul frustrarii ontologice:
"O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Cand eram copil ma jucam cu tine
si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cantarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
in tarana, in foc, in vazduh si pe ape".
Unele trasaturi expresioniste se accentueaza: vocea poetului devine tot mai mult "un strigat de Cassandra" in pustiu. Dupa Ion Pop, acesta e "momentul dominat de ipostaza interogativa a eului, al excesului de problematizare si al suferintei provocate de pierderea contactului imediat cu universul" (op. cit.). Dialogul acesta patetic cu transcendenta nu e deloc lipsit de tensiunea contrariilor, iar misterul e insufletit de regresiunea in arhaic si fascinatia adancului. Dispare complet erosul din ecuatia lirica, poate si pentru ca eul se retrage si mai mult in sine sau se resoarbe, ceva mai tarziu (in La curtile dorului), in ochiul lumii: "iezerul netulburat'. Poetul accede insa in continuare la miracole si mai ales provoaca miracole, cauta neobosit probe metafizice ale existentei acestora. Se apropie, in felul lui sfios - provocator, de profunzimea insondabila a misterului existential. Poetul simte instinctiv ca numai divinul, sacrul si miracolele lumii sunt mereu noi, fiindca sunt inepuizabile. Toate elementele acestei structuri autorevelate converg catre o simultaneitate a termenilor contrari, care se reunesc extatic in imanenta, dar nu se pot manifesta decat in transcendenta: o transcendenta insa care coboara, cum spune poetul, adept al unui panteism spiritualizat, de ampla respiratie. Miscarea e acum, in toate aceste volume de pana la Nebanuitele trepte (1943), de la vitalizarea misterului la spiritualizarea acestuia. Sacralitatea dionisiaca face loc unei lumi hieratice, vrajite parca de un dincolo de lucruri, iar simbolistica somnului se intretese cu aceea a tacerii, a muteniei. G. Calinescu surprinde cu exactitate efectul spiritualizant al "tristetii metafizice", cand scrie ca: "Flora si fauna se fac mai ascetice, mai simbolice, aproape mistice", iar "natura in genere se melancolizeaza, fauna alearga ranita de nostalgii fara nume, orizontul are luminisuri spirituale", totul devenind "un apocalips bland rustic, cu naivitati de mozaic ravennant" (Istoria literaturii romane). Totul e insa mult mai dramatic, decat insinueaza criticul. Nicaieri promisiunea cerului si a concilierii cu transcendentul nu se implineste: "pretutindeni e o tristete. E o negare. E un sfarsit'. Refuzul lui a fi ia dimensiuni halucinante proiectat la scara cosmica:
"Pe caile vremii se duc si vin
cu pas adanc ca de soarta
albe fecioare si negre fecioare:
indemnuri ceresti
sa fim inca o data,
sa fim inca de o mie de ori,
sa fim, sa fim!
Dar eu umblu langa ape cantatoare
si cu fata-ngropata in palme - ma apar,
eu nu! Amin".
Cel putin doua "solutii" se intrevad pentru a depasi aceasta situatie limita a negatiei ontologice. Prima este ordinea scrisului. Nu numai lumina selenara sporeste "a lumii taina", dar si poezia: "Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte" sau "Rani ducem - izvoare - I deschise sub haina. I Sporim nesfarsirea I c-un cantec, c-o taina''. A doua este proiectia orfica in spatiul vrajit al unei lumi stranii, iesita din timp, incremenita intr-o stare de dinainte de geneza: "Intru in munte. O poarta de piatra I incet s-a-nchis. Gand, vis si punte ma salta. I Ce vinete lacuri! Ce vreme inalta! I Din feriga vulpea de aur ma latra. I Jivine mai sfinte-mi ling mainile: stranii I vrajite, cu ochii intorsi se strecoara. I Cu zumzet prin somnul cristalelor zboara I albinele mortii, si anii. Si anii" (Munte vrajit).
In a treia etapa, schimbarea de zodie", cum spune poetul, se produce o data cu volumul Nebanuitele trepte (1943), dar se manifesta plenar in poemele postume. Acestea au fost structurate in patru mari cicluri: Varsta de fier. Corabii de cenusa. Cantecul focului. Ce aude unicornul. Poetul n-a mai apucat sa adune intr-un grupaj separat "ultimele poezii", scrise intre anii 1958 - . Aceasta parte a creatiei, care cantitativ egaleaza antumele, a fost numita etapa reconcilierii cu sine, a redescoperirii puritatii inefabile a cantecului, care este un extaz ceva mai domolit. Cuvintele, transmitand un fel de coincidenta magica intre logos si real, dupa epuizarea ultimei aventuri (aventura orfica, desigur, cea mai radicala), se intorc demiurgic "in unitatea din care au iesit" (Ion Pop, Lucian Blaga - universul liric). Asezata sub semnul "mirabilei seminte", al puterilor latente trezite din nou la viata, aceasta etapa a liricii blagiene se remarca printr-o vadita accentuare a clasicizarii viziunii si expresiei poetice. Este ca o recuperare a armoniei pierdute, in sensul depasirii "tristetii metafizice" si al descoperirii unui univers simili-paradisiac ("Eutopia, mandra gradina"). in mod surprinzator isi face acum simtita prezenta erosul, identificat insa cu "eternul feminin" goethean: iubirea mantuie de nelinistile existentei si, purificandu-le, deschide o fereastra in plus spre paradis. Nu dispare cu totul sentimentul sfarsitului, dar acesta capata accente de calm si seninatate. Recapituland, asadar, in universul poeziei lui Blaga, reconstituit mai mult in substanta sa decat prin etalarea inventarului de teme si motive sau simboluri poetice, ipostazele eului se succed conform unei logici interne a raportului cu sine si cu lumea, evidentiind unele variante ale eului stihial, asezat sub semnul sacralitatii dionisiace (in primele doua volume), dupa care urmeaza eul problematic, al alienarii tagaduitoare (in poemele de pana la Nebanuitele trepte), si, in sfarsit, eul reconciliat din ultimele creatii, mai ales in postume. Se intelege ca ipostazelor eului le corespund tot atatea ipostaze ale erosului (in special in Poemele luminii, energia eului e "esential erotica"), vadind un izomorfism revelator in acest sens. Acelasi izomorfism caracteristic defineste eul solidar cu o anumita geografie simbolica, transsubstantializata, o data cu proiectia in limbaj, in ascunzisurile si tacerile logosului mitic.
Dar, daca este adevarat ca esenta poeziei ramane necunoscuta poeziei insesi, atunci ea isi trage forta tocmai din capacitatea inepuizabila de a produce mister. Blaga nu este aplecat numai asupra tainelor lumii, ci si asupra marii taine a Eului autorevelat in propriul limbaj si discurs poetic. De la un poem la altul si de la un volum la altul, discursul acesta creste organic si capata valente inedite misterioase. Se apropie, oricat de iluzoriu, de propriul mister al Poeziei, rupt din marele mister al lumii sau adaugat la marele mister al lumii.
Prelungiri ale poeticului in dramaturgie
|
Inspirata de formula teatrului expresionist modern, dramaturgia lui Lucian Blaga a fost de la bun inceput receptata ca apartinand teatrului poetic de idei. Prima piesa, Zamolxe. Mister pagan, e mai degraba un poem dramatic, constituit din seria de reprezentari extatice, cu o mare forta de sugestie scenica si pantomimica. E o "piesa a vestirii", in cel mai curat spirit expresionist. Eroul pare un alt Zarathustra, profetul unei credinte noi, infatisata ca o contopire a indivizilor cu fortele cosmice elementare. Noua religie invinge insa numai prin sacrificarea lui Zamolxe, amintind de mitul crestin al mortii lui Iisus. Lucian Blaga e adeptul unui "teatru nou de simplificare extrema, de viziune, de idei si de gesturi extatice". in piesele sale dramatismul psihologic e substituit de un dramatism spiritual de largi vibratii metafizice. Conflictul se muta pe plan cosmic, iar personajele sunt personaje-idei, intrupand forte elementare, stihii ale firii. Numai Fapta,_ cu varianta ulterioara Ivanca, si Daria pot fi considerate simple incercari de inspiratie psihanalitica, explorand subconstientul "in forma actualizata a miscarii dramatice". in rest, piesele lui Blaga respecta formula expresionista consacrata. O nota distincta o constituie expresionismul de nuanta clasica filtrat prin izvorul folcloric (E. Todoran, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic), in piese ca Mesterul Manole, Anton Pann, Avram lancu sau Cruciada copiilor (dupa I. Nego-itescu, cea mai buna piesa a lui Blaga, comparata cu Annonce faite a Marie de Paul Claudel). Ca o caracteristica generala, Blaga prezinta cu precadere in dramele sale "simboluri in actiune", cu personaje stilizate pana la depersonalizare, proiectate direct in mit, ca in teatrul de mistere. in felul acesta, teatrul lui Blaga este prin natura lui un teatru al extazului. Adeseori, elementul dramatic principal il constituie tacerea, prin care "se accentueaza misterul si se subliniaza gravitatea textului" (O. Sulutiu). Pe buna dreptate, dramaturgia lui Blaga poate fi considerata o substructura a discursului poetic. Fara a nega teatralitatea teatrului lui Blaga, poeticul tine de insasi substanta acestor piese, expresia devenind un element al continutului. Poeticul intensifica, astfel, drama, iar cuvantul, in replicile personajelor, capata o dubla functie: una fonica si alta de iluminare, cum observa Al. Paleologu. Acelasi critic nu ezita sa-i recunoasca lui Blaga, in teatru, "geniul tragic", asa cum lui Caragiale ii recunoaste "geniul comic".
BIBLIOGRAFIE:
Balota, Nicolae, Euphorion, EPL. Bucuresti, 1969; Braga, Corin, Lucian Blaga. Geneza lumilor interioare. Institutul European, Iasi, 1998: Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1941; Crohmalniceanu, Ov. S., Literatura romana si expresionismul, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971; Fantaneru, Constantin, Poezia lui Lucian Blaga si gandirea mitica, col. "Convorbiri literare". Bucuresti, 1940 (reed. in voi. Car/i si o alta carte, ed. ingr. de Aurel Sasu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1999); Gana, George, Opera literara a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976; Mihailescu, Dan C, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Pop, Ion, Lucian Blaga - universul liric, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981; Todoran, Eugen, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetic, Ed. Grai si suflet - Cultura nationala, Bucuresti, 1997.
