Tema care articuleaza si intregeste lirica eminesciana este cea a geniului, "oglinda in care divinitatea informa ajunge la cunoastere de sine, isi satisface dorul care a determinat-o sa creeze universul", dupa cum afirma Ioana Em. Petrescu.
In opera eminesciana, problematica geniului este sustinuta de eroii satanici din incercarile dramatice (Bogdana din Bogdan Dragos, Brigbel din Gemenii) sau de eroii demonici {Rugaciunea unui dac, calugarii din Cezara, Sarmanul Dionis sau din Geniu pustiu). Daca eroii satanici accepta raul ca ordine a unei lumi ce copiaza rautatea Demiurgului, intervenind, din vointa de putere, in ordinea lumii, eroii demonici sunt "revoltati metafizici" ce resimt nostalgia paradisului primordial, sunt adversari ai rautatii divine si creatori de universuri compensative. In lirica, geniul primeste la Eminescu ipostaze diverse: de la cugetatorul din Scrisoarea I, la artistul din Scrisoarea II sau Odin si Poetul, conducatorul politic (cezarul) de exceptie din Scrisoarea III sau imparat si proletar, indragostitul care considera Erosul justificator pentru orice jertfa in Lucea/arul sau contemplativ-meditativul din Glossa sau din Oda (in metru antic). Dincolo de nuantari, transpare aceeasi viziune a geniului solitar, care iese din contingent, stapaneste existenta prin gandire si este individualitatea siesi suficienta, apta sa rasfranga cosmicul, deoarece se unifica in el contrariile (finitul si infinitul, sensibilitatea si ratiunea, contingentul si metafizicul).
Definit ca eroare in planul creatiei, ca "minte oculta", consubstantiala divinitatii, libera de orice determinare in ordinea universului, geniul eminescian ramane bantuit de nostalgia patriei originare si de aceea e strain oricarui timp istoric. Existenta lui e una damnata. Asa cum subliniaza Ioana Em. Petrescu, geniile apartin nucleului arhetipal, fiind "cei nenascuti in timpul lor", "cei cu stea moarta". Semnele geniului sunt "orgoliul cunoasterii si al creatiei, «privirea treaza» (care dezvaluie absurditatea existentei, cresterea inselatoare a unui rau esential, divin) si tristetea abstracta, generata de spectacolul suferintei universale".
Minai Eminescu: Luceafarul
|
Poemul Luceafarul, publicat in Almanahul Societatii academice "Romania juna" din Viena, in anul 1883, dupa o gestatie artistica de 12 ani, propune o sinteza de teme romantice eminesciene, culminand cu imaginea geniului, in ipostaza titaniana. Pe de alta parte, impulsul filosofic al poemului este intelegerea fiintei ca orizont deschis, insuficient siesi, cautandu-si implinirea din intregul armonic la care aspira. Prin nastere, fiinta umana este imperfecta si cauta o fiinta opusa, ca principiu, pentru a se intregi, iar cautarea se datoreaza "dorului nemarginit" care va cuprinde si existenta divina (pentru ca nici Luceafarul in ipostaza sa de geniu nu este implinit cata vreme nu cunoaste si ipostaza subdivina, de pamantean, concretizata in "ora de iubire"). Eminescu isi va expune conceptia despre Existenta pornind de la basmul cules de germanul Kunisch in spatiul romanesc, Fata in gradina de aur, din care, dupa modificari succesive, Eminescu va pastra doar cadrul de basm: "A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata", modificand radical finalul; o prima varianta a versurilor restituie ideea din basmul mai sus amintit, care pune in versuri povestea lui Kunisch: "N-a vrut sa-i lase insa sa moara impreuna, alaturi, caci tot o mai iubea inca pe printesa". Intr-o forma intermediara a strofei finale, sufletul simte "voluptatea mortii", ca in celebra Oda, iar in varianta finala, sufletul re-alinge nemurirea rece de Eon, punan-du-se problema inaltarii lui, nu doar a unei "simple" schimbari.
Din punct de vedere structural,
poemul e construit in patru secvente poetice simetrice. La nivel compozitional, cele doua tablouri - terestru si cosmic - pastreaza aceasta simetrie: primul si cel de-al patrulea tablou propun interferenta teluric-celest, in timp ce tablourile intermediare sunt, exclusiv, terestru, respectiv cosmic. Cel dintai tablou sau cadru referential textual circumscrie o "prea frumoasa fata" cu descendenta imperiala si un "Luceafar" intr-o stare de "echilibru configurational". Situatia initiala pare limpede: steaua isi urmeaza drumul pe orbita eterna controlata doar de puterea marelui Parinte, pe cand fata isi "pierde pasii" sub "falnicele bolti". Superlativul neobisnuit prin care este individualizat substantivul "fata" exclude orice comparatie cu elemente ale registrului realitatii terestre si ii asigura fetei unicitatea, alaturi de cele doua comparatii^ care ii intregesc portretul: "Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele". in opinia criticului Dumitru Caracostea, Eminescu ar fi vrut (si aici) sa surprinda absolutul, in varianta lui perisabila, fulguranta.
Luceafarul se va rupe din campul propriu tutelat de Demiurg, atras de o forta noua, in momentul in care fata rosteste prima invocare. Forta verbului, ca si repetarea lui, "Vina!", este de ncignorat pentru Luceafar, caci nu i se poate impotrivi si nu poate ignora "comanda", astfel ca sfera lui se va apropia de spatiul fetei. Abia dupa ce Luceafarul se va intrupa, din Cer si Mare, adica din doua materii informe, protagonistii pol dialoga. Prima care va sesiza discrepanta dintre ei va fi fata: "eu sunt vie / Tu esti mort", care insa va "trebui" sa-si re-aduca aminte de el, in somn, rechemandu-l. Al doilea dialog reclama o noua intrupare a fiintei celeste, din Soare si Noapte, de aceasta data. Dupa ce se intrupeaza, reiterat, din fortele primordiale, dupa ce se naste, asadar, din nou, din nuntirea stihiilor, Luceafarul e gata sa-si sacrifice, acum, apartenenta esentiala la spatiotimpul sau primordial: "Da, ma voi naste din pacat / Primind o alta lege, / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi sa ma dezlege", in aceasta secventa poetica este vorba despre o paradoxala intalnire intre "sus" si "jos". Asa cum observa Mihail Bahtin, in orice intalnire, definitia temporala ("in acelasi timp") este inseparabila de definitia spatiala ("in acelasi loc"), respectiv, in motivul negativ, una din definitii este pastrata cu semnul minus: intalnirea nu s-a produs pentru ca cei doi termeni nu s-au situat in conjunctie, in locul definit si in acelasi timp.
Vom urmari in ce conditii se realizeaza cronotopul intalnirii in acest prim tablou. La un prim nivel al lecturii, se pare ca cei doi eroi se intalnesc, pentru ca ei se situeaza in dialog, ceea ce ar presupune prezenta lor intr-un acelasi timp, in acelasi loc; si, din moment ce s-au intalnit, ei sunt supusi unui sistem legic comun. De fapt, este vorba de confruntarea a doi termeni din doua configuratii spatiale total opuse: fata, integrata unui spatiu pamantesc, deci finii, inconjurata de limitat (fereastra, camara, bolti, castel - o ordine crescanda a diminuarii limitelor, dar care cunoaste o finitudine -) si Luceafarul, care poarta in sine (deci nu e integrat unui) spatiu infinit si indefinit. Singura posibilitate a conjunctiei celor doua spatiotimpuri este cea a unui taram mediator, privilegiat. Acesta e reprezentat in poem prin spatiul visului si prin cel al oglinzii. Urmarind coordonata timpului, in aceasta configuratie, ne putem imagina usor ca, o data ce totul se petrece in spatiul oniric, timpul fizic, atat cel terestru, cat si cel cosmic, este neutralizat. intalnirea si cuvintele rostite / auzite in stare onirica, duc spre un indefinit, iar fata nu intelege ca in vis si prin magia oglinzii e transportata mult departe in spatiu si timp, spre o conditionare cu totul straina naturii ei pamantesti. Cel de-al doilea taram privilegiat, mirajul oglinzii, este un motiv preferat al reveriei poetice. Ea poate aduna lumea, o poate mari si micsora, aprinde si stinge, indeparta si apropia. Prin filtrul oglinzilor, imaginea universului se recompune intr-o stare de magie fascinanta. Realitatea este scindata intr-o suprareal itate si o infra-realitate, totodata, deschizand poetului romantic spatii infinite de fantezie. in poem, fata comunica prin intermediul oglinzii de pe perete, desi pentru luceafar comunicarea pare un inceput de moarte. Ea ii prinde chipul in oglinda, revarsand apoi in camara vechiului castel stralucirea lui astrala. Oglinda este "inter-mediu" prin care "departele" e adus in intimitatea omului. Si zeii, si oamenii au imensa nevoie de un asemenea artificiu care sa le medieze apropierea. Luceafarul vine din cer captat de luciul oglinzii si vrajit de dorul chemator al fetei. Imaginea lui tremura ca intr-o zbatere de iesire din crisalida. Numai in razele sale se mai poate pastra in irealitatea imediata. Oglinda il coboara din lumea inalta a cerului in lumea adanca a artificialului. Prin forta unghiurilor si a planurilor ei e pe cale de a se "savarsi minunea" desubstantializarii din nemuritor in muritor. (Tot o suprafata speculara este si oglinda instabila a marii, in ale carei "miscatoare carari" "al valurilor domn" se oglindeste, contaminandu-le cu doua din atributele sale, nemarginirea si singuratatea: "Dar un luceafar rasarit / Din linistea uitarii, / Da orizont nemarginit / Singuratatii marii".)
Cel de-al doilea tablou al poemului inaugureaza un timp al faptelor. Este vorba de aparitia lui Catalin si extraordinara lectie de ars amandi pe care acesta o ofera fetei. Este timpul simetric, dar in sens invers cu cel al purce-derii Luceafarului spre Demiurg. Catalina nu mai poate ramane singura in spatiul teluric si isi va accepta perechea harazita prin noroc. Concomitent, ea nu-l uita - inca - pe cel ce "luceste c-un amor nespus" dar "se inalta tot mai sus", pentru ca fata sa nu-l poata ajunge. Se insinueaza de pe acum o viziune a spatiilor paralele, cu radicala incompatibilitate "sus"/njos". Portretul lui Catalin coincide punct cu punct cu cel al lui Cupidon. in acceptia clasica. in momentul aparitiei lui, fata este inca mandra si abstrasa, traindu-si drama solitara, pe care n-ar vrea s-o impartaseasca nimanui. Pentru ea, realitatea e ceva impalpabil, fata continuand sa se situeze sub vraja visului. Dar, martu-risindu-si dilema, fata se distanteaza, treptat, de ipostaza sa onirica. Daca am convenit ca aventura cu Luceafarul se petrece in vis, in spatiul nocturn, jocul cu Catalin este diurn, adica situat intr-o realitate proxima. De aceea fata poate fi, numai aici, numita Catalina, prin asociere si in pereche cu cineva aidoma ei. Catalin. Tabloul pastreaza toate trasaturile cronotopului erotic eminescian, regasind tot inventarul motivic specific (seara, teiul, luna, codrul).
Cel de-al treilea cadru (tablou), "inefabilul sau inexprimabilul", cum extraordinar a intuit Dimitrie Popovici, cuprinde accesul spre Acolo. in acest nou spatiotimp, Luceafarul devine Hyperion, neofitul ce se initiaza, dar si titanul care se razvrateste impotriva conditiei deja instituite, aceea de geniu. Este vorba, aici, de o coborare unica si irepetabila inspre a-topos, printr-un a-cronos, de fapt o deschidere catre a-fiinta. Ivit din nemargini, Hyperion se reintoarce inspre momentul originar, precosmic, al haosului, sub intruchiparea fulgerului neintrerupt si ratacitor. in fapt, el este cel care, astfel, zamisleste cu putere demiurgica spatiile. Cuanta referentiala a haosului este conexata cu cea a absentei si / sau negativitatii. Versul atat de clar si totusi atat de neinteles "Nu e nimic si totusi e" poarta cu sine povara Cuvantului, caci prin insasi natura sa, Cuvantul rostit pierde din Imagine. Diferenta dintre temeiul negandit si orizontul rostirii face impropriu orice gand mediator, intruchiparea eminesciana pare a-l intemeia pe ens, consistenta pare a-l desfiinta pe nihil. "Cata-strofa" poemului: "Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe", proiecteaza in imaginar negativitatea absoluta. Nimicul e "un adanc asemenea uitarii". Este, asadar, fundamentul abisal al uitarii, e strafundul-fara-fund. Acesta, adica temeiul ce sta sub temei, este adevarul cautat de Hyperion.
Taramul traversat este acela al genezelor: "vedea ca-n ziua cea dentai" nu inseamna vedere prin simturi, ci perceptie extra-senzoriala a Devenirii Cosmice: Iluminare. Nu se mai stie care e mobilul acestei miscari: Luceafarul sau cosmosul insusi. De fapt sunt doua miscari de sens contrar, care se contopesc anulandu-se intr-un punct zero: miscarea cosmosului care vine spre el, nascandu-se totodata, si cea a Luceafarului care inainteaza in labirint, abolindu-l. O data cu zborul cosmic. Luceafarul devine mai viu decat insasi imaginatia care l-a produs. Ca este asa o dovedeste o exceptionala strofa la care nu stim de ce a renuntat poetul: "Fiori-l trec si frig ii e / Aripile isi strange / Si-ntaia data de cand e / Chiar el incepe-a plange". Plansul e, de fapt, desavarsirea fiintei, iar lacrima o desavarsire pura si simpla a sinelui.
La baza a tot ce exista, se afla Unul, in sinele liber si indeterminat; acest Unu isi este suficient siesi, dar nu se cunoaste pe sine, cata vreme nu este reflectat in principiul opus; este echivalent cu spiritul si cu Binele Suprem. Fiind nedeterminat, el se afla in vesnic repaus. Atotputernic, acest Unu - asimilat in contextul crestin cu Dumnezeu Tatal - creeaza universul prin emanatia din sine a unei materii inchipuite ca o lumina primordiala, comparabila cu Oceanul initial. in raport cu aceasta emanatie, Unul va fi Izvorul. Dar versurile "Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe" il arata pe acest Unu si in activitate inversa, de resorbtie, deci intr-o continua activitate pulsatorie. Marea de lumina emanata nu asculta in sine de nici o lege, de nici o determinare, nu cunoaste timp sau spatiu.
Modul de manifestare a ipostazei demiurgice a Absolutului este Logosul. Practic, acest Logos nu e altceva decat transpunerea / instituirea in / prin Verb a acelei primordiale Iluminari. Prin logos, Demiurg-geniul instituie doua trepte ale lumii Luminii: pe prima treapta se afla fiintele fara de moarte, asemenea lui Hyperion; cei ce se situeaza in / pe aceasta treapta nu cunosc inca determinarea temporala, fiind vesnici. in schimb, a doua treapta este ocupata de fiintele determinate de spatiu si timp, fiintele in ipostaza lor "definita". Ca "hyper-eon", Luceafarul este deasupramergatorul; on defineste "ceea ce este", iar ion "ceea ce merge", ceea ce devine. in privinta puterii de a ramane, ea isi extrage esenta din versul "Iar tu, Hyperion ramai", in care "ramai" este, de fapt, re-manere, adica "a dura". A fi ca manere inseamna inaintare in permanenta. Din aceasta perspectiva, "invocatia mortii" este interpretabila. A fi macar o singura dala este garantia suprema a lui a fi etern; pe de alta parte, a nu fi (macar o singura data) inseamna a nu fi niciodata. Moartea e substanta si unicul sens ce-l poate revela lumea si chiar Hyperion "plange", fiindca in el arde constiinta cea mai treaza a Atotputerniciei Mortii. Si Haosul e moarte, nascanda, primordiala, scufundata in sine si patrunsa de sine, iar pe pamant somnul ramane ipostaza experientiala umana cea mai apropiata mortii. Altfel spus, ceea ce Hyperion cere nu are un sens definibil prin opozitia Viata / Moarte. Viata sau Moarte in Unitatea absoluta nu exista: ..Acel ce n-are moartea-n el / Acela nici nu moare".
Domnul Lumii nu poate intra in conjunctie deci cu nefiinta. Conform unui principiu hindus ce sta Ia baza Absolutului, "Nu exista existenta pentru Nefiinta si nici nonexistenta pentru Fiinta". Ceea ce intelege Hyperion ca ar fi indreptatit sa primeasca este o incuviintare spre Marea Trecere, cum ar spune Blaga. Tatal-Demiurg il indeamna sa inteleaga singur Totul, prin simpla intoarcere a privirii inapoi, ca in faimoasele mistere.
Ultimul tablou reliefeaza acea revarsare "dureros de dulce" a iubirii-pereche. Virtual. Luceafarul mai poseda si o a treia infatisare, antropomorfa, cea in care ar fi trebuit sa apara la ultima invocare a fetei. Dar vointa de fire si re-intoarcerea la Unic este suprema. Cunoscuta insemnare a poetului, "Legenda Luceafarului modificata si cu mult inaltat sfarsitul a ia Giordano Bruno" trimite la cele doua idei pe care Eminescu le va fi avut in vedere: modificarea legendei si inaltarea sfarsitului. Simtindu-se singur, Luceafarul se inalta spre Jupiter (mitologic e fiul Iui Jupiter), spre Fiinta Infinita. Catalina continua sa creada ca viata ei se va derula sub razele astrului protector; de fapt, din unghiul lui, ceea ce ea traieste este iluzia efemera de fericire, in timp ce misterioasa stea ia contur de realitate absoluta. Lumea sa, in care se simte, si lumea de jos, a Norocului, nu s-au intalnit, de fapt, niciodata intr-un spatiotimp comun, dar s-au cautat. Si daca Luceafarul se reintoarce in Unicitate statuand Universul Geniului, dar si al Titanului, totodata, lumea de jos a invatat sa-si ridice ochii spre Dincolo. Un ar fi fost sa fie si un va fi fiind isi intind mana, dar conjunctia, fireste, nu este posibila.
Este adevarat faptul ca in interpretarile Luceafarului drama fetei de imparat este aproape trecuta cu vederea, in favoarea dramei geniului, cu toate ca notita de pe Fila 56 a manuscrisului 2275 nu ar permite o asemenea "ierarhizare": "Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte insa, aici pe pamant el nu e capabil a ferici pe cineva (s.n.), nici capabil a fi fericit. El n-arc moarte, dar n-are nici noroc". Astfel, s-ar parea ca fericirea omului de rand in raporturile sale cu geniul este vizata cel putin intr-o masura egala. Este cert deci ca Eminescu insusi atrage atentia si asupra fericirii unei alte fiinte decat a geniului, ori aceasta e identificata, chiar la inceputul poemului cu "prea frumoasa" fata de imparat. Din aceasta perspectiva, poemul este si o drama a fiintei muritoare care aspira la nemurire, a fiintei care, aflata sub sceptrul timpului de unde tinde mereu sa scape, se inscrie pe traiectoria normala a unei vieti de om cu fericirile si/sau nefericirile sale, acceptand moartea fizica drept singura cale spre nemurire. Osciland intr-o perioada a existentei sale, intre teluric si cosmic, fata va ramane - o vreme - suspendata intr-un spatiu de mijloc. in tendinta de a dobandi un destin cosmic, ea se va opri cu o treapta mai jos, dobandind dimensiunea aspiratiei. Dar nici Luceafarul nu va cobori in teluric, el va intra in spatiul vis si va "iesi" din nou in spatiul cosmic, caruia, dupa intalnirea cu Demiurgul va intelege ca ii e "menit" dintoldeauna si pentru totdeauna. intors la "menire". Luceafarul nu mai cade. El devine astfel simbol, "numele lui scapa de noaptea uitarii", dar iarasi nu va fi inteles pe deplin, deoarece pentru a ramane simboluri, fiintele care isi asuma acest rol nu pot si nu trebuie sa fie atinse. Cercul se inchide. Legea care a fost este si ramane. (I.P.)
