LAUS PTOLEMAEI - Volum de versuri de Nichita Stanescu. Publicat la Bucuresti, Editura Tineretului, in 1969, cu ilustratii de Mihai Sanzianu. Cuprinde ciclurile Laus Ptolemaei, impotriva marii, Aleph la puterea Aleph, Axios, Axiosl, Impotriva cuvintelor, A inventa o floare, Cantec de scos apa din urechi, Certarea lui Euclid si cateva poeme izolate.
Dupa cele 11 elegii din 1966, Laus Ptolemaei este, poate, cartea cea mai organic construita a lui Nichita Stănescu si mai solidara cu "sistemul" sau vizionar.
Foarte apropiata ca limbaj de cel al Elegiilor, ea esle prin excelenta reprezentativa pentru genul de poezie "reflexiva" si "abstracta' practicat de poet. Aceasta carte incepe de fapt de acolo unde sfarseste A unsprezecea elegie. "A intra curatit in muncile de primavara, a spune semintelor sa sunt seminte, a spune pamantului ca e pamant" - imperativ rilkean al numirii lucrurilor si al trairii lor "dinlauntru", investindu-le cu un sens uman, recunoscandu-le ca prezente in comunicare cu omenescul, anunta glorificarea existentului careia poetul ii va gasi o .justificare" de ordin mitic in noul ciclu.
Protagonistul simbolic al unei astfel de deschideri spre concretul existential trait este aici anticul Ptolemeu care, cu a sa viziunegeocentrica, respinsa de stiinta, apare "reabilitat' ca sensibilitate prin excelenta u-mana si poetica, incat eul liric se poate defini, inca in poemul initial, drept "coautor al marelui Ptolemeu". Cum s-a afirmat in critica, "geo-centrismul marelui invatat este interpretat de poet ca un antropocentrism de substrat, care trebuie sa fundeze orice adevar uman". Laus Ptolemaei este, asadar, o "disertatie poetica pe tema adevarului" (Stefania Mincu). Este vorba, de fapt, despre doua adevaruri, unul - ptole-meic al "bunului simt", al fiintelor aflate in "criza de timp", supuse schimbarii, si celalalt al ratiunii, ca "stare a belsugului de timp la indemana", a contemplatiei reci si distante a lumii. Amintita "disertatie' reactualizeaza, cu o alta nuanta, limbajul ceremonios, cu aparente "stiintifice" si "oraculare" din Elegii, mai precis reversul sau ludic. Poetul formalizeaza discursul, creand, cum observa N. Manolescu, "un mod de a simula limbajul stiintific", deplasand accentul pe latura formala, pe stii.
Notiunile si rationamentele stiintifice cuprinse in "demonstratie" contribuie la profilarea unei succesiuni de masti si roluri, a unui joc in care marile "adevaruri' sunt interpretate cu o voita stangacie, mimate si deformate prin imitare, astfel incat expresiv si revelator nu e atat "mesajul", cat spectacolul pe care il declanseaza. O astfel de mica scena, de o solemnitate afectata si cu un foarte fin aer parodic este Prelecfiunea lui Ptolemeu in fata poetului-discipol:
"Ptolemeu mi-a zis:
Doua sunt felurile firii de a fi: starea belsugului de timp la indemana,
adica starea contemplarii,
si starea lipsei de timp, adica
starea crizei.
Dupa aceea a tacut.
Am cautat hartiile si am scris:
- Contemplatia, adica staticul firii,
cel care din plictiseala se schimba pe sine;
criza de timp, adica
starea firii care din oboseala
ramane-mbracata in vechea sa haina,
in scutecul nasterii sale". |
In alte poeme ale ciclului, precum Despre firile contemplative, ce spun ele si despre unele sfaturi pe care am a le da, insusi titlul avertizeaza asupra atitudinii Indice; insiruirea scolareasca de locuri comune, tonul jucat-ceremonios al "sfatului", alunecarea spre limbajul familiar, motivarea - insolita in context - a interventiei discursive creeaza, impreuna, acel aer spectacular ce schimba radical natura raportarii fata de "mesaj", al carui continut ideatic conteaza si el, desigur, fiind insa transmis intr-o forma mai plastica si cu constiinta conventiei retorice:
"Dau sfat:
cei care au pus pamantul
sa fie sluga soarelui,
sa-i caute justificare.
Altfel e trist pe pamant". |
Altadata, in poemul Axios! Axios!, figura mitica a Adevarului existential e elogiata (din perspectiva "ptolemeica") in "versete" sententioase, trimitand la stilul liturgic: "Axios! Axios!/ El e demn, el e demn!/ I se cuvine!/ El este! El este!", in timp ce chipul totemic al "mai-marelui peste vorbire" este intampinat in formule ce amintesc de "frica si cutremurarea" in fata sacrului: "O, mai-marele gusta vorbirea, are dinti la urechi, / se hraneste cu sunetul cuvintelor./ El are dinti la nari, / se hraneste cu mirosul cuvintelor, / dar nu are gura, nu" in Aleph la puterea Aleph, solemnitatea tonului si a gesticii subliniaza statutul aparte al spatiului "sacru" izolat de realitatea profana: "Aflandu-ma in punctul numit Aleph, / m-am ridicat si am zis:// Numerele sunt numele punctelor// Numele cifrei sapte reprezentand sapte copaci/ este mai mare decat/ numele cifrei sapte reprezentand sapte furnici".
Asemenea false teoreme (ce pot fi descoperite si in Cateva generalitati asupra vitezei, din ciclul Laus Ptolemaei: "Viteza de existenta a unei pietre/ E mai lenta decat viteza de existenta a uni cal") sunt tipice pentru "arta combinatorie" manierista, inscriindu-se in formula "sofismelor lirice", "falselor silogisme" si "paralogismelor" identificate de un G.-R. Hocke intr-o productie lirica multiseculara. intreaga carte propune, de altfel, asemenea indraznete interventii in logica fireasca a comunicarii, construind un univers imaginar insolit, in care abstractiunile si propozitiile stiintifice cele mai descarnate capata reliefuri si culori de o mare prospetime.
Solidar cu Ptolemeu, in care vede un "invins de profesie si prin mit", poetul se lanseaza intr-o actiune de remodelare si deviere de la norma a limbajului, construieste metafore insolite, asocieri sonore socante, anuleaza frontierele dintre abstract si concret, trateaza pe un ton familiar solemnitatile severe ale adevarurilor stiintifice, manevreaza cu cea mai mare dexteritate substanta cuvintelor, inventeaza unitati sonore surprinzatoare, considerate, acestea, intr-o perspectiva mitica personala, articulata deja in volumele anterioare. "Scarba de a intra in limitare", pe care se gloseaza in impotriva marii, antreneaza in jurul simbolurilor sferei si cercului, de mare circulatie in toata creatia lui Nichita Stănescu , formule precum "cerc - burg/ cereburg", "burghezie a sferei" , "cerburg" sau, in opozitie cu aceasta sugestie, "Aerburg, Terburg, Focburg, / forturi si clesti, / pentru indreptat orizontul curb" (refacand, asadar, perspectiva "ptolemeica" asupra realului imediat, opusa celei coperniciene, cosmice); temafoamei, si ea recurenta in scrisul poetului, apare aici ca nazuinta de asimilare organica a concretului vital:
"Dintii mei - prietenii cartofilor
depun marturie despre gustul lor
Destinului meu ii e foame
destinul meu se hraneste cu alte destine
O, foame,
tu imi impodobesti totdeauna crestetul
cu o aura de dinti" |
angajat in acest "sistem", cuvantul insusi atrage reprezentari indraznete, precum cea, deja evocata, a "mai-marelui peste vorbire", cu dinti la urechi si la nari, ori - legata de reflectia pe tema tem-poralitatii rostirii, incapabila sa surprinda prezentul viu al starii de spirit - cea a curgerii cuvintelor "in ele insele', cu succesiunea de sunete care intarzie coagularea verbului ca expresie intreaga a clipei traite: "Ce tragedie cuvantul 'iubito'", "Prima litera a oricarui cuvant/ se afla-n trecut, -/ ultima litera - de asemeni"; Jumatate timp, jumatate lucruri", cuvintele sunt "triste" tocmai datorita acestui statut ambivalent: scoase in timp "explodeaza", iar cand sunt aplicate obiectului - Iara de care nu pot, totusi, trai -, il ucid.
Un poem precum A inventa o floare, in care Kugen Simion vede "o extraordinara elegie", ii reabiliteaza, totusi, cuvantului - cum spune criticul - "fidelitatea, puterea de a cuprinde si de a numi lucrurile": "Singur sunt si ma sprijin/ de 'A', frumoasa vocala, / matricea literelor toate" Optiunea poetului merge spre concretul lumii in perpetua metamorfoza ("Doamne, Ptolemeu, blandule, / niciodata nu mi se face dor de idei/ ci numai de lucruri, schimbandu-le/ din unu in trei si in cinci"), de unde si tentatia - explicita - a atribuirii de insusiri materiale "ideilor" (in traditie, in fond, argheziana) si a unei noi sinestezii, cutezator exprimate:
"unghiile mele sunt urechi, ele aud pipaitul
Declar ca marile sunt ude
si infinitul ud.
Spun ca sunt pesti de sunet in vorbire,
ca ii putem pescui cu undita" |
Aceeasi perspectiva generase si interpretarea "naiva' din finalul poemului Laus Ptolemaei, in versuri care se tin minte:
"Eu cred ca pamantul e plat
asemeni unei scanduri groase,
ca radacinile arborilor il strabat
atarnand de ele-n gol cranii si oase
ca soarele nu rasare mereu in acelasi loc
si nici nu rasare acelasi soare,
ci tot altul dupa noroc
mai mic sau mai mare". |
La randul ei, Certarea lui Euclid, cu care se incheie cartea, este "certarea ratiunii" (M. Papahagi), a unei viziuni stiintifice care, chiar daca isi ia ca punct de plecare concretul fenomenal, ucide tot ce e viu in el: "Ai nemurit dintele/ dar nu si muscatura./ Cu adevaruri ale clipei/ ai vrut sa spui: opreste-te/ cand nimburi ale lumii simultane/ ne infloreau pe crestete"; scapa deci acestui punct de vedere insasi procesualitatea lumii, sensul multiplicitatii sale in unitate, sugerata printr-o insolita viziune a "lumii simultane":
"Totul e bazat pe economie.
"Nu pot sa cred ca frunza e verde si atat.
in lumea simultana ea este ahov
si-n cealalta lume simultana este sirip
si-n cealalta lume este ep
in cealalta up
si-n toate celelalte este cum este
ca sa se adune cu toatele la un loc
si sa nasca o sfera". |
Euclid al lui Nichita Stănescu este "certat", astfel, intrucat contrazice, de fapt, tocmai partea sa "ptolemeica", respingand non-geometricul, schimbarea, jocul de pe initiala "terasa de pierdere", fiind deci "lipsit de vocatie" poetica.
Insusi subiectul liric pare nesatisfacut de viziunea "economica" a sferi-citatii lumii, fie ea si "simultana", in masura in care nu elimina ideea de limitare. Finalul ciclului si al volumului ramane totusi ambiguu, caci "certarea" unui Euclid prea increzator in sfericitatea universului imuabil (parmenidian) lasa loc unei paradoxale nostalgii a prefectiunii, pe care tocmai aceasta rotunjime o sugerase: "Te cert, batrane, nesabuitule, / lipsitule de vocatie ce esti, / libertate si camp, eremitule, / cerescule intre ceresti.// Si plang pe mana ta muntoasa/ cu lacrimi lungi ca niste caini de vanatoare/ spunandu-ti: sfera nu-i frumoasa!/ dar sa existe sfere, oare?" in jocul dintre "adevarul poetic si adevarul obiectiv" (M. Papahagi), Nichita Stănescu reuseste sa articuleze o viziune complexa, infruntand - si depasindu-l de cele mai multe ori - riscul ariditatii conceptuale, invingand, adica, acest "adevar stiintific" (caruia ii preia, adesea in litera lor, conceptele) pe propriul sau teren, gratie unei imaginatii insolit-inventive si unui spirit ludic ce le transfigureaza in inscenarea exuberanta si plina de culoare a insesi constructiei discursului liric.
