Neintrata in editia Maiorescu de la sfarsitul anului 1883, La Steaua a aparut abia la 1 decembrie 1886 in Convorbiri literare, dupa ce in vara fusese transcrisa de Eminescu insusi in albumul sotiei lui Alexandru Xenopol. Motivul poeziei a trecut si el, conform cu binecunoscutul obicei al autorului, prin mai multe variante pana sa ajunga, destul de brusc, la forma definitiva. Manuscrisele poetului arata limpede interesul si chiar o anume fascinatie pe care i le-a provocat fenomenul fizic al miscarii luminii in spatiu, dar modelul cel mai apropiat, dintre mai multe posibile, pare sa fi fost totusi poezia Der Stern (Steaua) a romanticului german Gottfried Keller.
Asemanarea este intr-adevar izbitoare si, din acest motiv, versiunea lui Eminescu a si fost socotita uneori drept o traducere, ca si sonetul Venetia inspirat din Gajetano Cerri. in realitate, si intr-un caz, si in altul, ne aflam in fata unor prelucrari destul de personale si in plus, ceea ce este fundamental, cu mult peste valoarea originalelor. Poezia lui Keller e alcatuita din trei strofe: prima evoca o stea indepartata pentru a arata ca luminii sale ii trebuie o vesnicie pentru a ajunge la ochiul iubitei, a doua avanseaza ipoteza ca steaua ar putea fi moarta, transformata deja in cenusa, si cu toate acestea noi ii vedem inca placuta-i licarire ("seinen lieblichen Schein"), iar ultimul catren aduce comparatia, nu insa cu iubirea poetului, ci chiar cu fiinta ei: cu licarirea stelei ce este si nu este ("Der ist und doch nicht ist") seamana, dupa Keller, iubita gratioasa a.tunci cand va muri ("Wenn du gestorben bist").
Poezia lui Eminescu dezvolta motivul in patru strofe cu versuri mai scurte, dintre care prima nu contine deosebiri esentiale fata de Keller decat prin tonul sau mai general, mentionand distanta enorma a stelei de unde lumina are nevoie de mii de ani ca sa ajunga pana la noi. in a doua strofa, apare supozitia stingerii stelei, desi raza ei abia a devenit vizibila. A treia strofa este o contributie in intregime proprie poetului roman in stilul sau cel mai caracteristic de a ne sugera imensitatea cosmosului prin diverse formule incantatorii ce ne amintesc de Luceafarul:
"Icoana stelei ce-a murit
Incet pe cer se suie:
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem si nu e".
Singura nota de apropiere cu versurile lui Keller o constituie formula acestuia privind lumina stelei "ce este si nu este", din ultima strofa. Dar Eminescu a dezvoltat magistral aceasta formula, incat forta de evocare a strofei sale apare evidenta, in pofida unei mici incongruente legate de imaginea stelei care "incet pe cer se suie" si nu coboara, pentru ca "era pe cand nu s-a zarit", spune poetul fara a ne fi clar de ce a simtit nevoia sa evoce acel moment initial deja presupus de catre prima strofa. Este sigur ca aceasta evocare intermediara rupe putin desfasurarea logica a motivului, dar o face printr-un intermediu pregatitor al comparatiei finale, iar in al doilea rand pentru a specula liric mai intens paradoxul existentei si nonexistentei stelei: "Azi o vedem si nu e."
In sfarsit, a patra si ultima strofa aduce si ea cateva note distincte. Nu de moartea fizica a iubitei mai e vorba ca la Keller, ci de pieirea dorului identificat cu insusi amorul, care desi stins, asemenea stelei, isi mai perpetueaza lumina, urmarindu-i pe indragostiti. Este de remarcat ca Eminescu foloseste aici consecvent pluralul generalizator, iar nu singularul persoanei a doua ca poetul german, ceea ce da versiunii sale un amplu caracter gnomic care sfarseste prin a transforma poezia dintr-una mai curand erotica, asa cum e Der Stern, intr-una preponderent meditativa. Evolutia transpunerii eminesciene in raport cu eventualul sau punct de plecare a mers asadar in directia purificarii, a impersonali zarii si chiar a unei abstractizari mai delicate, inlocuind de exemplu brutala supozitie a mortii fizice cu stingerea lenta a sentimentului de dragoste, o stingere care nu inseamna insa si o ancantizare. intrucat amintirea, care la Eminescu e totdeauna blanda si dulce, prelungeste sentimentul in tot ce are el mai frumos, precum steaua isi prelungeste icoana de lumina prin spatii in infinit, adica in eternitate. Semnificatia ar fi ca desi toate par sa piara, ele se conserva totusi macar prin anumite insusiri, filtrate de timp tocmai in sensul csentializarii lor.
Pe de alta parte, asa cum universul isi conserva elementele in esenta lor (daca admitem ca lumina e esenta stelei!), tot astfel omul supravietuieste pierderilor existentiale prin amintire si prin sentiment. Daca in orizontul obiectiv dispar atatea si atatea intamplari si fapte, dispar atatia oameni cunoscuti sau indragiti, precum si legaturile ce ne-au unit cu ei, in orizontul subiectiv, interior, totul ramane prin ecoul amintirii si al sentimentului trait. E ca si cum fiinta s-ar opune timpului si nimicirii prin universul sau launtric, un teritoriu propriu si nedisputabil, aflat sub o singura, dar atotputernica autoritate: aceea a subiectului uman insusi. Eternitatea luminii stelare inseamna asadar, in ultima instanta, durabilitatea si chiar permanenta subiectiva, in limitele vietii omenesti desigur, a tuturor trairilor si experientelor traversate si consumate de fiecare fiinta in trecutul existentei si manifestarii sale existentiale.
La Steaua este, dupa cum se vede, o meditatie atat pe tema erosului, cat si a trairii in genere, mai exact pe tema conservarii lor prin amintire si prin sentiment. Ea reprezinta o excelenta ilustrare a ceea ce inseamna si trebuie sa intelegem prin aceasta modalitate a genului liric care este poezia de meditatie. I se mai spune uneori, cu o expresie mai putin fericita, poezie filosofica. Expresia nu e recomandabila din doua motive, aparent contradictorii: intai, pentru ca orice poezie autentica si mare dispune prin natura ei de o incarcatura reflexiva, vizand in toate ipostazele conditia umana, si, in al doilea rand, pentru ca poate strecura credinta falsa in existenta unei poezii care versifica filosofic, de unde si efortul unora de a descoperi si a extrage idei si chiar conceptii generale, rationamente si formule intelectuale discursive din planul exclusiv imaginar al poeziei propriu-zise Ca exista si posibilitatea de a exprima prin versuri adevaruri.
concepte, silogisme etc. nu incape nici o indoiala, dar nici nu constituie un argument impotriva distinctiei dintre filosofic si poezie, intrucat aceasta din urma nu prin versificatie se defineste, ci prin substanta lirica, adica printr-o esenta de alta natura decat cea intelectuala, prin care tocmai cea dintai se recomanda si se valorifica. Orice interferenta posibila intre aceste doua domenii ale spiritului trebuie sa se produca - si asa se si intampla in realitate -cu respectarea ierarhiei corespunzatoare: lirismul in poezie mai presus de orice si gandirea in filosofic, indiferent de expresia ei.
Poezia, precum si orice tip de arta in genere, poate utiliza orice material cu conditia de a-l transfigura liric, schimbandu-i deci statutul initial. Prin urmare, poezia poate lucra - si o si face foarte frecvent - nu numai cu sentimente, cu stari de spirit sau cu referinte la exterioritate (cadru, peisaj, atmosfera, ambianta, circumstanta etc), dar si cu idei. Ceea ce nu se observa insa totdeauna cu suficienta claritate este ca ideile sunt selectate in functie de potentialitatea sau "vocatia" lor lirica, asa cum si face Eminescu in Scrisoarea I sau in atatea alte locuri, printre care si La Steaua, sau Blaga in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, unde nici macar nu intalnim propriu-zis o idee, ci o intuitie lirica, ceea ce este cu totul altceva. Rezulta ca prezenta poetilor meditativi se indreapta catre acele idei filosofice care au un caracter intuitiv mai accentuat. Dar pana si ideile foarte abstracte pot fi folosite, macar in lirica ironica sau umoristica. Marea lirica, insa, exploateaza intuitivitatea unor anumite idei sau viziuni filosofice, precum si virtualitatea sugestiva a unor adevaruri intelectuale, desprinse chiar din inventarul stiintei sau al stiintelor, caci si printre acestea se arata unele parca mai apte si mai generoase in oferta lor poetica.
Eminescu de pilda, exceptional evocator al cosmosului, are fireste predilectie pentru astronomie. Viziunea spatiilor infinite produce in opera lui pagini dintre cele mai extraordinare Scrisoarea I si Luceafarul pot figura printre acestea ca niste incontestabile capodopere. La Steaua exploateaza evident o comparatie: intre un adevar stiintific cu reverberatii visatoare, lumina calatorind prin univers, si un adevar existential, acela al perpetuarii faptului trait candva pe calea oricand disponibila a amintirii. Nu adevarul astronomic da emotia, cu toale ca si el desteapta reveria asupra tainelor infinitatii lumii, ci raportarea la conditia umana. Primele trei strofe ale poeziei sunt simpla, desi admirabila evocare. Ultima strofa o ridica insa la demnitatea marelui lirism. Fara ea, La Steaua ar fi, mutalis mulandis. ceea ce e o anecdota fara poanta, sau o fabula fara morala. Cu ea devine o finalitate, adica o stradanie incoronata.
