LA LILIECI - Ciclu de poeme de Marin Sorescu. A aparut in sase volume. "Cartea I" s-a tiparit la Bucuresti, Editura Eminescu, in 1973; "cartea a Ii-a, versuri", Editura Cartea Romaneasca, 1977; "cartea a IlI-a, versuri" a aparut la aceeasi editura, in 1980; "cartea a IV-a", Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1988; "cartea a V-a", Editura Creuzet, Bucuresti, 1995; "cartea a Vi-a", Fundatia "Marin Sorescu", Bucuresti, .
Titlul numeste locul in care e situat cimitirul din_ satul natal al poetului, Bulzesti, in Oltenia. intr-un interviu din 1983, Marin Sorescu marturiseste: "Am vrut sa scriu o carte mai mult pentru mine. Spre a incerca sa ma definesc si in functie de radacinile, de obarsia mea".
Geneza acestui "ciclu rural" a fost pusa in relatie si cu experienta unui stagiu new-yorkez petrecut de autor - "reflex de aparare impotriva apasarii zgarie-norilor" (Mihaela Andreescu) sau consecinta, in parte, a contactelor cu poezia tanara americana, marcata de o "intoarcere spectaculoasa la limbajul strazii si la epic" (E. Simion). Avandu-se in vedere o anumita inrudire tematica, s-a facut si trimiterea la celebrul Spoon River al lui Edgar Lee Masters, ce reconstituie intr-o suita de poeme-"epitafuri" momente din biografia cetatenilor inmormantati in cimitirul localitatii americane cu acest nume.
Fata de versurile scrise inainte de Marin Sorescu , La Lilieci reprezinta o experienta oarecum surprinzatoare prin natura universului (rural) evocat, dar si pentru ca abandoneaza in mare masura "fantezismul ironic" si acel manierist ,joc al ideilor cu fantezia" desfasurat de un subiect liric atras de parodie si avand o acuta constiinta a conventiei literare, in favoarea unui discurs "obiectiv", detasat pana la inregistrarea "documentara" (M. Andreescu) a faptului de viata.
Poezia se distanteaza aici de modurile confesive cunoscute in creatia anterioara, recurge masiv la epic si descriptiv ori la elemente ale reprezentarii dramatice. "Autenticitatea" nu se mai defineste acum in functie de respingerea "literaturii' si a ironizatelor sale conventii, ci e cautata intr-un soi de fotografiere a evenimentului, in transcrierea bruta a faptelor; viata e lasata - s-ar spune - sa se rosteasca singura, reducandu-se la minimum vocea auctoriala. Acest "documentar" , cu toata "obiectivitatea" lui, este, de fapt, in mare masura, o masca stilistica, un apel la conventia oralitatii taranesti (asa cum, la alti poeti, conventia putea fi, bunaoara, cea a iconografiei naive, populare). Retrairea, rememorarea, "interpretarea' faptelor originare se realizeaza in limbajul reconstituit al momentului si locului experientei, care isi regasesc culoarea specifica a Sudului romanesc. Ceea ce se impune este o teatra-litate, in sens foarte general, a viziunii - si poetul insusi vorbeste, intr-o secventa caracteristica, despre "un teatru mare cat satul'. Autorul, preluand rolul povestitorului-taran (sau, mai exact, regasindu-si conditia originara taraneasca, de care se distantase) si reinviind, ca atare, multiplele voci si roluri prin care se exprima colectivitatea rurala, desfasoara un evantai ca si complet de situatii si "scene" definitorii, reconstituite ca intr-un muzeu viu al memoriei. Povestitorul e si martor-spectator al unei colectivitati cu care se identifica, pe care o observa si comenteaza cu o nedisimulata placere si cu o verva tipica meridionalului.
El e mai intotdeauna in situatia privitorului din poemul intitulat Lumea alba: "ochii tuturor sunt pe drum:/ Cine mai trece la deal, la vale?"; ori a "lumii" din alt poem, care "radea pe prispa, cu coatele pe pridvor, parc-ar fi/ Stat in balcon la un teatru mare, cat satul" (La strigat).
A cesta e vazut, de altfel, ca un univers suficient siesi, strict delimitat, condus dupa legi aparte:
"Satul e inchis ca o cetate.
Totul se afla inauntru. Cand vine de la camp,
Omul trage scara potecii dupa el.
Ce se petrece in afara e din alt taram,
Unde ajungi calare pe pajura,
Ori scoborandu-te printr-o fantana parasita.
Forul roman e capul podului parasit
Ori poiana cu iarba verde"
(A trimis vorba, II). |
Salul-cetate e, asadar, si un for, si o scena pentru Jocul lumii"(din acest punct de vedere, trimiterea cea mai justificata, facuta de critica, este cea la "poiana lui Iocan" din Moromefii lui Marin Preda); caci, fiind un cosmos complet, Bulzestii lui S. desfasoara spectacolul "total" al existentei, regizat in functie de mai marile sau mai neinsemnatele repere ce puncteaza viata comunitara. Dialectica varstelor, de la nastere pana la moarte, credintele si datinile, relatiile familiale, ocupatiile cotidiene, reactiile fata de puterea politica (acestea din urma putandu-si gasi locul abia in volumele publicate, necenzurat, dupa 1989) etc, inregistrate intr-o enciclopedie vie, constituie cadrul de relativa stabilitate in care se inscriu "scenele" si "actele" succesive, "rolurile".
Multe dintre ele grave, dramatice sau grotesti, dar si mai multe apartinand mai degraba registrului comic. "Marea deschidere spre comedie" (G. Dimisianu) e o trasatura esentiala a acestei lumi de o neobisnuita mobilitate spirituala, cu un ascutit simt al observatiei, sanctionand ironic sau sarcastic tarele semenilor, gata sa se amuze in fata "balciului" existentei.
E o lume cama-valesca in care viii si mortii se intalnesc si pentru care, bunaoara, poreclele sunt masti pitoresti; trecerea pe drum devine, astfel, o parada comica, urmarita de spectator cu o incantare de filolog ce stie sa guste deliciile sonurilor insolite, de mare expresivitate. Orice eveniment se poate transforma in spectacol: de la comentariul "morometian" al treburilor politice, "in dreptul ulucii" (despre "Curchil" si "Clemenceanu", care, "aflati in capul trebii", "ne vand si ne cumpara pana la toamna"), la blestemul enorm al unei mame la adresa fiului vitreg care "i-a luat vitele la obor"; monologul - "un fel de spectacol" - e urmarit, de altfel, de toata lumea, "ca era frumos, ca la balci". Strigatul din noaptea de lasatul postului, cand "toate secretele ies () la iveala, ca untdelemnul", e, la randul sau, un spectacol pentru tot satul, ca si, de exemplu, seria de incercari comic ratate ale cuiva de a se spanzura: "tot catunul/ Se strangea ca la panorama"
Numeroasele texte cu caracter de snoava - tipice pentru ipostaza de povesti-tor-actor a poetului - contureaza scene hilare si grotesti, printr-o deplina identificare cu masca stilistica a naratorului popular, ori relateaza, sub semnul aceluiasi mimetism, varii intamplari, interpretate si sanctionate sententios, indiferent de tema, marea performanta a acestor texte este, de fapt, de ordinul inventiei lingvistice, perfect adecvate "scenei" evocate, psihologiei ori conditiei sociale a "personajelor". "Materialitatea coplesitoare lingvistic" a universului din La Lilieci, care-l situeaza in linia traditiei antonpannesti (Mircea Iorgulescu), se impune in fiecare pagina, atat la nivelul conturarii unei mari diversitati tipologice, cat si la acela, unificand proteismul mastilor, al naratorului ce se intoarce, in jocul sau pluridimensional, la sursele unui limbaj de o neobisnuita forta expresiva. Sentimentul ca avem de-a face cu un joc imitativ, teatral (numit, in clasificarea Iui Roger Caillois, mimicry), e cu atat mai accentuat cu cat sugestia rememorarii, a recuperarii unei lumi pe cale de disparitie e prezenta peste tot. insusi titlul acestei suite de "carti" indica, preluand numele cimitirului rural, ceva din aerul ei "muzeistic".
Reactualizand imagini si experiente ale trecutului (uneori foarte apropiat), construind si imaginand in sensul lor, evocatorul intarzie adesea, ca pentru a-si prelungi incantarea, in inventarierea si descrierea unor "piese". Il atrage aici purul spectacol verbal, patina "cuvintelor vechi". Amintitelor nume si porecle, de care se leaga, frecvent, savuroase dezvoltari anecdotice, li se adauga un intreg inventar de denumiri din, de exemplu, sfera uneltelor taranesti; un car de lemn e o asemenea piesa de muzeu "expusa" indelung:
"Mosul avea un car de lemn si-l tot dregea.
Mereu se rupea cate ceva. Bleaurile, japita,
Sublele loitrei, sisletii, ciocalteul, jiglele, circea, crucea,
carceii, rascolul, obada, de-i zic ai mai batrani
naplatul - nimic nu se mai tinea. Ba se rupeaau cuiele, tot
De lemn, ba osia, ba fusul osiei, ba podul osiei, ba strogalaia
Ba inima. Si dregea, dregea in curte"
(Ganjul). |
Exemple similare s-ar putea da si din texte referitoare la practicile magice, ale caror nume au si ele magia lor, ori din secvente in care se ating adevarate performante de virtuozitate in exploatarea resurselor fonetice si lexicale regionale, de un extraordinar pitoresc, precum in cea intitulata Ionifa Simion, din cartea a treia a ciclului:
"Fir-ar ai deavu'. Niste naroji.
Vin sa-mi palalaie mie aici.
Ioana lui Gheorghe Prazaru nu putea sa-i sufere
Pe ai de vorbeau mult.
- Ala? A, un pacearat. ()- Dar din ce se luara?
Niste hartabale. Umbla doua hartabale de colo-colo
Si la urma incep sa-si strige.
Ba cutare e imbontata si pe mine. Sta imbontata,
impofilata cand ma vede, nu zice nici buna-ziua,
intoarce capul.
Si Surticioaia era cam fleara" |
Se reface, astfel, intr-un registru de mare varietate, imaginea caleidos-copica a unei colectivitati solidare cu marele ,joc al lumii" reglat de mecanisme stravechi si oferind ea insasi, in actele sale cotidiene, tot atatea spectacole in acest "teatru mare cat satul". De la parodia literaturii, din anii debutului, Marin Sorescu ajunge astfel, in ampla serie de volume La Lilieci, sa descopere, jocul lumii" in insusi spatiul sau originar, adica acolo unde, chiar in forme desacralizate, aduse la scara umanului, mai dainuie cateva repere stabile, ca si mitice, asigurand o anumita ordine existentiala.
Poemele, ca variatiuni carnavalesti pe teme fundamentale ale vietii comunitare, nu-i tradeaza, totusi, esentiala ritualitate. La acest nivel de profunzime se conserva si lirismul lor, - aliaj de nostalgie a unei lumi pe cale de a fi inmormantata, de mirare proaspata in fata inepuizabilei varietati a umanitatii care o populeaza, de melancolie "filosofica" a spectatorului la un vast theatrum mundi in care se infrunta destine si masti a caror metamorfoza perpetua nu ascunde tiparele perene. Ciclul La Lilieci este un moment de referinta si in peisajul mai larg al literaturii romane din ultimele decenii, datorita sintezei originale realizate de Marin Sorescu intre modalitati discursive diverse, ce apartin genurilor epic, dramatic si liric, de natura sa deplaseze, in spirit foarte modern, granitele poeticului, conservand totodata sentimentul viu al unor traditii specifice.
