LA CUMPANA APELOR - O placheta de 25 de poeme reprezentand cel de-al cincilea volum de versuri al lui Lucian Blaga.
A aparut in martie 1933 la Institutul de arte grafice "Dacia Traiana" din Sibiu.
In corespondenta poetul l-a numit "un volumas de versuri" datand din acelasi an cu un "volum de filosofie" (Cunoasterea luciferica). in etapa compunerii poemelor din La cumpana apelor, Blaga se afla, in calitate de diplomat, la Berna si Viena.
La aparitia volumului, in 1933, Serban Cioculescu isi modifica opinia negativa cu privire la poezia lui Blaga si remarca intr-o recenzie "autenticitatea fiorului liric", spiritualitatea metaforelor, calitatea ideii blagiene care "suscita un univers de semne si de simboluri sensibile si emotive, o cosmologie incarcata de semnificatii", fixandu-se la concluzia ca "La cumpana apelor e o carte care onoreaza lirica noastra".
Acelasi critic va afirma peste un an ca Blaga "este un adevarat poet, un mare poet". Perpessicius il vedea pe autor "un peregrin al cunoasterii, un amant predestinat ai metafizicii si al istoriei civilizatiei". Ion Breazu fixa momentul aparitiei volumului ca incheiere a celei de a doua etape a creatiei lui Blaga si deschidere a alteia noi, etapa poetului "ajuns la cumpana vietii, unde trebuie sa aleaga". Si: "Ceea ce stapaneste volumul nu este bucuria regasirii, ci dureroasa resemnare cu soarta de a nu fi gasit marea revelatie.
Sentimentul unitar al acestor poezii este acela al convalescentului dupa "febra eternitatii/ / intregul volum e un efort spre simplitate, spre clasicitate. Uneori efortul acesta atinge forma baladelor, a colindelor, alteori scoate din cuvinte sonoritati pe care numai la Eminescu le mai gasim".
In fine, La cumpana apelor reprezeinta, dupa Tudor Vianu, "poate volumul cel mai artistic pe care l-a scris Blaga", avand "o insemnatate inca mai mare pentru evolutia interioara" a poetului. Doua permanente se adauga liricii de pana la acest volum, "continuitatea prin procreatie si prin pamant, al carui simbol se regaseste in acest detaliu caracteristic al peisajului nostru, cumpana apelor". "O adiere de mari nelinisti sufla prin toate operele sale", continua Vianu, opere animate de cele "mai inalte nelinisti din cate pot atinge sufletul omenesc".
Asadar, volumul La cumpana apelor trecea la aparitie in 1933 drept semnul unui salt valoric si al unei schimbari in lirica lui Blaga Odata cu acest volum, Blaga inaugureaza, in opinia Jui Marin Mincu, dupa "structura strigatului" si "structura tacerii" cea de a treia etapa a discursului liric, "structura spunerii", care va fi si ultima si care va ingloba productia poetica ulterioara si postumele.
In deosebire de volumele de poezie anterioare, La cumpana apelor recupereaza mai intai elementele prozodice traditionale, rima si ritmul, mai apoi apelul la creatia populara autohtonizeaza inspiratia si diminueaza fiorul metafizic. Cu asta se poate vorbi de ceea ce sesizase Ion Breazu si acelasi critic, Marin Mincu, numise "clasicizarea blagianismului" inteleasa "ca o potolire a combustiei expresioniste prin pactarea vizibil pragmatica si, de aceea, aproape didactica, cu sistemul liricii traditionale. Asa se explica faptul ca aceasta etapa nu reprezinta, dupa Mincu, decat o reusita partiala a poetului" datorita tendintei "spre erotizarea facila si ancorarea in formele folclorizante". Prin urmare, fazei expresiniste a inceputurilor continuate de disparitia acestei tendinte, careia i se substituie "modernizarea spatiala metafizica", ii urmeaza acum etapa clasicizarii definita in functie de tendintele folclorizante. Poetica din acest volum a si fost numita o poetica a auzului, trasatura ce tine tocmai de oralitatea creatiei folclorice. Reflexul transpare si in simbolul fabulosului unicorn, proiectare a eului poetic inzestrat acum cu ascultarea, cu auzirea cantarii si nu cu emiterea ei (Septemvrie). Evolutia interna a acestei lirici reflecta experienta caracteristica fiecarui volum si le anticipeaza pe cele viitoare. "Fiecare volum se caracterizeaza printr-o dominanta semnificativa, scrie Ion Balu, ai carei termeni constituenti se ordoneaza in jurul unei serii tematice, dar in acelasi timp, fiecare tema isi trimite reflexele sinonimice sau antinomice in toate celelalte volume". "Cumpana apelor" este cumpana vietii la care a ajuns eul liric, ipostaza noua ce tine de viata, de existent. Eul care presupune acum un "tu" porneste indarat, "in jos" pe scara timpului, "pana-n vale", cu melancolia si cu regretele care-l transcend, cu nostalgia "dupa naluca de vara", dupa un alt timp si dupa ,jertfa ce nu s-a primit" (La cumpana apelor).
Erotica poemului vorbeste in fond de "acest sentiment al neimplinirii si alienarii" cuplului, "nou Adam si noua Eva ce se gasesc dezorientati, in miez de viata, in fata unor orizonturi nesigure", "subt albastrul neimplinit", nazuind zadarnic catre "un cer chemator si necucerit" (Ion Pop). Din energiile vechi se nasc acum alte cai poetice ale eului liric atras din nou catre acest cer. Decizia pentru poezie si viata, numita si decizie ontologica, este semnul perenitatii prin vers si al asumarii cuvantului magic al poeziei care exprima acum cunoasterea directa, materiala, nonmetafizica, o ancorare in lumea concreta a umanului pe care, de aci inainte, o vor revela "nebanuitele trepte" ce le are de parcurs, la capatul carora poetul va trebui sa gaseasca inseninarea. Din vitalismul panic dezlantuit al inceputurilor se mai percepe acum un ecou senin al dramei metafizice a cunoasterii. Caci ,JLa cumpana apelor, simbolic intitulat ca ciclu pentru "rascrucea" cunoasterii ce se "inchide" si se "deschide" totodata, este "cumpana" gandului, care ii apare poetului in acelasi simbol al "muntelui" vrajit, cu "inaltul" si "adancul" lui (Rune)" (Eugen Todoran). Este punctul terminus al sciziunii fiintei blagiene prin asumarea materialitatii si pozitivitatii lumii. Spatiul mitic al satului autohton transpare in Lumina din lumina. Constiintei vinovatiei celui demult plecat si instrainat de universul satului ardelean i se substituie acum constiinta eternitatii si transformarea acestei lumi din perspectiva vocatiei creatoare (Sat natal). Fara sa-l abandoneze, poetul si filosoful il vor sublima in mari proiecte care-i vor purta amprenta, pentru ca "Lamura duhului nu s-a ales" inca, nici "ceasul cel mai fericit/ inca nu a batut" si de aceea vor astepta ora fasta a "cladirii" altor "ceruri", a altor "pietre pentru templul" operei blagiene (Simboluri spatiale, Elogiu satului romanesc. Spatiul mioritic). Contactul fecund cu creatia populara va marca mai pregnant opera poetului.
Numeroase piese lirice din volum se vor resimti de aceasta contaminare: Boala, Vraja si blestem. Sta in codru fara slava, Colinda, Ursul cu crin. Haiducul s a. Eul este acum situat antinomic intre "vraja " si "blestem", intre magia impenetrabila a lumii si imposibilitatea revelarii misterelor acesteia. In peisajul expresionist din Vraja si blestem obiectele propulsate de energii interne transfigureaza spatiul limitat: "moara seaca/ macina lumina-n gol", "Razboiul dupa usa pus/ tese singur", lantanile cu cumpana "galeti coboara si ridica", "Cuiburi din copaci s-aprind", ,Ard cu flacari" incat "Auzi ouale pocnind". In acest univers halucinant "Duhul raului" instituit peste lume vine "sa pasca/ iarba mortilor de bine". Luat in totalitate, peisajul expresionist defineste satul ancestral, "nelocuit", "de langa luna". Expresionismul poemului, sesizabil prin urmare si in aceasta etapa a maturitatii operei lui Blaga creeaza in acest poem senzatia de tensiune, de ardere interna, de lume haotica in care lucrurile si-au iesit din matca lor originara ca sa porneasca intr-o degringolada stranie si angoasanta. Strofele alcatuite din tertine organizate simetric descriu miscari exprimate prin antinomii ("Lopeti se-nalta si s-apleaca", fantanile "galeti coboara si ridica", "usi se-nchid, usi se deschid"). Miscarile contrarii alternand pe orizontala si verticala, puse in scena de o mana nevazuta si nestiuta, se anuleaza una pe alta intr-o totala absenta a directiei.
Un "peisaj transcendent", suprareal, in care elementele dobandesc sensuri modificate, situeaza eul liric intr-un moment de cumpana ontologica. Miscarile par sa nu mai duca nicaieri si sa nu aiba finalitate, se absorb reciproc suspendate intr-o absenta de sens sau intr-un gol metafizic in care "Poetul percepe, in acest punct al dramei sale expresioniste, blestemul lipsei totale de sens si al inutilitatii actului poetic intr-o lume autarhica, care-i respinge interventia, autosemnificandu-se pe cont propriu fara nici un profit pentru obiectul cunoscator" (Marin Mincu).
In acest univers al zadarniciei si suspendarii sensurilor, eul poetic se afla la capatul posibilitatilor sale. Zidul ("Umbra mea cade pe zid") este semnul limitei cunoasterii si totodata al incomunicabilului, ca la Holderlin in Jumatatea vietii, superbul poem pe care-l va talmaci Blaga peste un deceniu. Un alt poem antologic, Lumina de ieri, dobandeste in ansamblul volumului valoare emblematica de materializare a momentului de "cumpana" traversat de poet. Face parte din seria poemelor programatice, referindu-se la finalitatea creatiei umane intr-un sens general. Poezia devine modalitatea de expresie a cautarii (verbul caut repetat la pers. I sg. timpul prezent la inceputul fiecareia din cele patru tertine). Strofele se constituie din complemente si completive directe la acest verb, care devin echivalente lirice de definire a nedefinitului.
Aceste complemente sunt la randul lor determinate de atribute sau atributive care le proiecteaza intr-un trecut indefinit si opus prezentului. Opozitia temporala o marcheaza adverbele de timp: altadata, azi, ieri. Principiul opozitiei binare devine principiul de organizare sintactica a poemului. Asadar, Lumina de ieri se centreaza pe contrastul trecut/ prezent.
In trecut totul a fost, s-a petrecut aievea, in prezent totul este altfel, alterat. Poetului nu-i mai ramane decat sa caute reminescentele trecutului pe ruinele prezentului. Sentimentul inspirat de poem este de jale "sublimata metafizic" (Sorin Alexandrescu), deoarece obiectul cautarii a devenit inaccesibil. Relatia fiintei cu existentul a ramas intotdeauna aceeasi, aceeasi si situatia metafizica a fiintei, solutia numai s-a putut modifica. Densitatea lirica este marcata de tipul metaforelor in lant si de o mare forta de iradiere lirica. Miscarea este si aici suspendata, lucrurile si oamenii si-au pierdut intelesul. Obiectele cautarii - "un cer trecut", "aurore ce-au fost", "aprinse fantani", "o ora mare", toate converg spre metafora din versul final: "Lumina stinsa" ca obiect si tel al cautarii, care este aceeasi cu "lumina de ieri" si care devine metafora-simbol a poemului.
"Lumina stinsa" s-a ascuns privirii, dar nu a disparut. Absenta, vidul, vacuum-ul comporta in poem, ca la Mallarme, o semnificatie mai inalta decat prezenta. Lumina de ieri este poemul vacuitatii si vidului metafizic, al fiintei condamnate la cautare. Versul refren "Caut, nu stiu ce caut" defineste fiinta sub specia perpetuei cautari indefinite. Impalpabil, obiectul cautarii este intotdeauna lumina imateriala pe care, daca o echivalam cu absolutul cunoasterii, insemneaza ca cunoasterea acestui absolut va fi intotdeauna ingradita de cenzura transcendenta a Marelui Anonim.
Si astfel lumina devine inca o data in opera blagiana simbolul liric sau obiectul cunoasterii. Celebrata ca obiect al cautarii si substanta metafizica, lumina, careia fiinta nu-i mai poate zari licarul, se transforma in tragism al cautarii - "lumina de ieri", "lumina stinsa", lumina paradisului - si tensiune spre absolutul cunoasterii. Dincolo de tema folclorica, in poemele din La cumpana apelor transpare Iaitmotivic lumina. Blaga isi diversifica o data in plus, cu acest volum, universul imagistic, metaforic si ideatic si-si defineste orizontul gnoseologic care va fi exprimat in Autopor-tret-ul din Nebanuitele trepte:
| "Sufletul lui e in cautare, in muta, seculara cautare de totdeauna, si pana la cele din urma hotare. El cauta apa din care bea curcubeul. El cauta apa din care curcubeul isi bea frumusetea si nefiinta". |
