Setea de absolut atat de caracteristica personajelor lui Camil Petrescu s-a intrupat mai sintetic si mai reprezentativ decat oriunde in figura lui Gelu Ruscanu, protagonistul dramei Jocul ielelor, cea dintai inspiratie scenica a scriitorului, detinand totodata recordul celei mai indelungate gestatii artistice din cariera lui (1916-l946). Departe de a fi singura constructie caracterologica solida a piesei, caci Penciulcscu sau Saru-Sinesti sunt deopotriva impresionanti, directorul cotidianului Dreptatea sociala poarta pe umerii sai o dubla responsabilitate, generata de imperativul unitatii de care vorbea Camil Petrescu intre concretitudine si esenta: aceea de a fi un personaj autentic sub raport uman si aceea nu mai putin importanta de a ilustra prin destinul sau conflictul fundamental al dramei. Gelu Ruscanu reprezinta astfel miezul fierbinte al problematicii, el nefimd un personaj printre celelalte, ci in fond unica finalitate a piesei.
Imprejurarile dramei sale sunt binecunoscute si n-ar avea sens sa le repetam. .Esentialul consta in a incerca sa intram in tainele functionalitatii dramatice, Jocul ielelor demonstrand pe langa alte multiple calitati o admirabila coerenta artistica, nu scutita fireste de orice repros, dar care mentine treaz interesul conflictului pana la sfarsit. Imposibilitatea aspiratiei absolutiste de a se valida prin realitate este izvorul nefericirilor si mortii lui Gelu Ruscanu, convertit mai tarziu prin reflectie si experienta sumara la ideea ca singurul scop pentru care merita sa traiesti nu poate fi decat o implinire integrala intr-o directie sau alta. Cum idealul dragostei absolute e cel dintai care se prabuseste, nu pentru ca Maria Sinesti apartine legal sotului ei si nici pentru ca se lasa curtata de Gaian. ci doar pentru a se fi instrainat de Gelu, fie si pentru o clipa, acestuia nu-i ramane decat sa-si indrepte sperantele spre altceva, anume spre posibilitatea intronarii unui ideal de justitie in viata sociala. Evenimentele se vor insarcina insa a infirma inca o data convingerile absolutiste ale tanarului devenit gazetar militant Mintea lui Gelu Ruscanu refuza cu incapatanare subtilitatile de orice fel, fie chiar ale dialecticii, apli-cand vietii tiparele unei logici formale, inflexibile si acuzand-o pe aceasta cand Ic respinge, iar nu propriul sau mod de gandire. Drama lui este de fpat drama gandirii nedialectice, drama rupturii de viata, de istorie, de social. Lui Gelu Ruscanu, mutatiile continui ale realitatii nu i se impun si nu il determina, caci el judeca totul in sfera constiintei pure, singurul mod de a conferi lucrurilor autenticitate. Este aici o vizibila legatura cu ideile fenomenologici lui 1 lusserl, desi, la data primei redactari a piesei, Camil Petrescu nu-l cunoscuse inca pe filosoful german, incat se poate crede ca l-a presimtit prin afinitate spirituala. E posibil ca versiunile ulterioare sa fi accentuat apropierile, intr-un moment in care teoria dramei absolute fusese deja elaborata.
Jocul ielelor este o asemenea drama absoluta, in care con flictul apartine sferelor constiintei pure. "Fata de cea mai mare tensiune, eterna nevoie de absolut, in Ioc sa fie deci orientata in afara, spre certitudini si explicatii teomorfe, este intoarsa spre sferele cele mai adanci ale constiintei pure insasi, sprijinul absolutului fiind solicitat in interior, si imposibilitatea de a gasi certitudini aci, provoaca drama". Nu e greu de constatat ca scriitorul nostru este in fond un romantic trecut prin fenomenolo-[gie, a carui originalitate vine din faptul de a nu pune luciditatea in functie de pasiune pentru a o diminua, ci, invers, pasiunea in functie de luciditate pentru a amplifica si aprofunda drama. "Cata luciditate atata existenta si deci atata drama", va observa Gelu Ruscanu si va repeta mai tarziu Camil Petrescu insusi, explicitand formula: "Cata constiinta atata pasiune, deci atata drama". {Addenda la Falsul tratai).
Caderea Iui Gelu Ruscanu nu se explica asadar prin faptele ca atare, al caror efect putea fi cu totul altul in conditii schimbate, ci prin constiinta stirbirii si chiar a imposibilitatii idealului de dreptate absoluta. Existenta eroului se sprijina pe o ipoteza ce se dovedeste in ultima instanta falsa: ceea ce nu-l conduce insa pe acesta la o acomodare si la o adaptare superioara printr-o reexaminare a modului sau de a intelege lumea, ci la refuzul de a accepta ca realitatea sa i-l infirme. imprejurarea aduce aminte pana la un punct de maxima lui Rivarol: "intre mine si realitate, eu am dreptate. Daca realitatea se opune, cu atat mai rau pentru realitate". Diferenta e limpede: dintr-un atare conflict, Gelu Ruscanu este cel care cedeaza, cum e dealtfel si inevitabil. Dar felul sau de a ceda e numai exterior, caci in adancul constiintei ranite el isi pastreaza demnitatea neacceptand constrangerile realului. intelegem astfel de ce Praida va conchide in fata cadavrului sau: "Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi L-a pierdui orgoliul lui nemasurat.,." (s.n.)
Ne-am deosebi totusi de una din aprecierile lui Praida. Ruscanu manifesta intr-adevar o carenta de inteligenta, dar nu in raport cu "ceea ce voia el". Aici inginerul mitizeaza desigur, caci in realitate insuficienta personajului apare numai in perspectiva dialecticii si a realismului concret. Luciditatea lui Gelu Ruscanu functioneaza numai in sfera principiilor, a constiinteijjure, eliberate de determinismele realitatii prin punerea lor in paranteza. Pentru a folosi conceptele lui Camil Petrescu am zice ca, absorbit de esenta, el tradeaza de fapt concretul, incat idealurile sale nu suni extrase din posibilitati reale, ci din necesitatile intrinseci ale constiintei, ceea ce duce in mod firesc la o prapastie dintre cele mai grave pe care Gelu Ruscanu nu poate, dar mai ales nu vrea s-o umple prin solidaritate umana, cum il indeamna Praida: "Tovarase Ruscanu, ia seama dezmeticeste-te nu te lasa dus de suvoiul intrebarilor si al raspunsurilor fara sens B aci o mentalitate individualista Delirul acesta ideologic este foarte periculos.. Nu parasi terenul solid al camaraderiei Nu te aventura pe apele tulburi ale intrebarilor fara raspuns Ai vanitatea de a pricepe si de a hotari E grav, tovarase Nu e scapare decat in gandirea laolalta Te pierzi daca te departezi de organizatie in mocirla asta a indoielii, cu cat te zbati mai mult, cu atat te duci mai afund.. Simte umarul, tovarase, si vei vedea cum se limpezesc toate Adevarul si dreptatea sunt acolo unde sunt in bloc cei asemeni dumintale"
Avertismentul lui Praida e legitim, caci pentru Gelu Ruscanu individualismul ramane implicat in insusi absolutismul sau steril si orgolios. Desi declara ca "dreptatea individuala nu poate trece inaintea dreptatii tuturor", afirmatia ramane abstracta si ineficace. Pus in fata hotararii partidului de a nu mai publica scrisoarea compromitatoare pentru Sinesti in schimbul eliberarii fruntasului socialist Petre Boruga, Gelu Ruscanu are sentimentul abandonarii idealului sau de justitie, concluzie falsa in raport cu declaratia lui principiala, ceea ce ne indica ruptura din gandirea sa intre conceptii si realitati. Conjunctul dintre concretitudine si esenta, cum ar zice Camil Petrescu, este asadar deficitar, daca nu chiar absent. in figura eroului sau, autorul polemizeaza evident cu o anume intelectualitate, ce nu se poate emancipa de jocul pur al ideilor pentru a trai cu adevarat in planul istoriei si al realitatii sociale. De aici neincrederea miscarii socialiste in intelectuali, exprimata de mai multe ori in textul piesei. Sinuciderea lui Ruscanu simbolizeaza deci esecul individualismului, al intelectualismului si al absolutismului antidialectic, carora li se opune o alta viziune a lumii.
Conflictul dramatic fundamental fiind in Jocul ielelor unul interior, Ia nivelul constiintei personajului principal, relatiile acestuia cu celelalte personaje sunt un reflex direct al absolutismului sau structural. Distingem astfel o relatie erotica (Maria Sinesti), una morala (Saru-Sinesti), una de principii (Praida) si alta de familie (amintirea tatalui sau). Daca in cazul celor doua dintai ruptura este definitiva, Ruscanu repetand fata de Maria atitudinea lui Pietro Gralla fata de Alta si adoptand fata de ministru o pozitie cu desavarsire intratabila, celelalte doua relatii reprezinta implicatii active in procesul de transformare sufleteasca ce-l conduce la actul final, Praida impicdicandu-l de fapt sa publice scrisoarea compromitatoare, iar tatal sau (care a iubit si el ca Ladima o femeie din specia Emiliei, pe Nora, si a sfarsit la fel) oferindu-i prin propriul sau exemplu solutia sinuciderii. Maria Sinesti, ministrul, Praida si Grigore Ruscanu apar astfel in constructia dramei ca elemente constitutive ale structurii conflictului interior al eroului, ca agenti ai realului care compromit in ultima analiza aspiratiile idcal-utopice ale lui Gelu. Restul personajelor, dintre care unele extrem de pitoresti ca de exemplu Penciulescu sau Kiriac, contribuie la realizarea tabloului veridic al epocii, functionalitatea lor fiind numai una plastic-dramatica si nu conflictuala. Realismul scenelor de fundal poate fi desigur ilustrai pe larg si pe drept cuvant admirat. Camil Petrescu reconstituie in spiritul, dar si in imaginile ei reprezentative o lume, dar esenta viziunii sale artistice transcende cu mult o atare reconstituire in directia ce-i este specifica a ridicarii unei problematici concrete extrem de acute la nivelul asimilarii ei in constiinta. Iata de ce, dincolo de acrul de veridicitate al imaginii dramatice care ne pastreaza intr-o anume atmosfera vitala, incepe aerul tare al stratosferei problemelor si conflictelor constiintei mai mult sau mai putin pure. Si zicem "mai mult sau mai putin pure", pentru ca, intr-adevar, sensul tragic al intregii actiuni dramatice atesta tocmai imposibilitatea asigurarii oricarei puritati in contactul inevitabil cu lumea. Ceea ce Gelu Ruscanu cauta sa evite din rasputeri este orice forma de complicitate: "Suntem complici din lipsa de imaginatie, exclama el. Ah! viata nu merita sa fie traita cu astfel de pret." Cand Praida ii comunica parerea comitetului de a-l elibera pe Boruga nemaipublicand scrisoarea, Gelu Ruscanu ii spune: "Ia seama, tovarase Praida. (Cu un fel de solemnitate) in clipa asta suntem (irevocabil) definitiv complicii lui Sinesti. Eu, dumneata, cei care au luat cunostinta de aceasta scrisoare. Prin urmare sa fim bine intelesi: am devenit complicii lui Sinesti!"
Incercarile lui Praida de a-i cultiva directorului Dreptatii sociale fie si o minima constiinta dialectica dau gres. Pentru acest Saint-Just, cum il numeste Penciulescu, dreptatea pare a fi un mecanism dincolo de orice umanitate. Intransigenta lui e aceea a spiritului iacobin, de care Camil Petrescu a si amintit de altfel intr-un interviu. Excesul nu cunoaste nuante: ,.N-am spus niciodata ca suntem umani. Dreptatea este inumana." ,.Nu ma impac in totul cu felul dumitale de a concepe dreptatea, ii precizeaza categoric Praida. Vorbesti despre aceasta dreptate intr-un mod foarte neasteptat, nu stiu cum sa-ti spun in sfarsit O dreptate inumana? Dreptatea dumitale este cel putin prea abstracta" Cum Gelu Ruscanu pare a nu mai intelege la interlocutorul sau care ar putea fi criteriul dreptatii daca nu caracterul ei absolut, acesta ii raspunde: "Criteriul este totdeauna o cauza Este drept numai si tot ceea ce slujeste cauza pentru care luptamcauza muncitoreasca.
Numai cauza e mare"
Incapacitatea Iui Gelu Ruscanu de a patrunde ratiunea dialectica a unor astfel de afirmatii se dovedeste iremediabila. Praida ii opune o noua forma a umanismului, de care principiile celuilalt se izbesc si se sfarama intr-o neputinta integrala de a intelege si de a accepta. Relatia dintre Ruscanu si Praida dobandeste astfel in ansamblul dramei ponderea cea mai insemnata propunandu-ne o antiteza de mari semnificatii istorice si sociale. Preocupat - e limpede - de problematica intelectualitatii si a relatiilor ei cu miscarea socialista, problematica atat de acut actuala in imprejurarile primului razboi mondial si dupa aceea, Camil Petrescu n-a scris o piesa de evocare obiectiva, ci a facut procesul patetic al propriilor sale framantari privind optiunea si integrarea politica a categoriei pe care o reprezenta.
Frumusetea tragica a lui Gelu Ruscanu nu poate escamota proportiile esecului sau, ceea ce ne dezvaluie faptul ca autorul a intentionat aici nu numai, o simpla caracterologie dilematica, ci o proiectie polemica a propriilor sale utopii. intrupare a seriozitatii si gravitatii intelectuale, Camil Petrescu nu se desparte de trecut razand precum Caragiale, ci polemizand. El nu e un resemnat intelept si cinic, ci un agitator, iar intreaga lui opera - un strigat al revoltei, al nemultumirii, al protestului. insasi evolutia destinului sau ideologic si social s-a desfasurat din perspectiva acestor doua puncte de reper pe care le intruchipeaza Ruscanu si Praida, incat nu e exagerat sa vedem in ele insesi ipostazele contradictorii ale gandirii lui Camil Petrescu. Replica peste timp a lui Gelu Ruscanu devine astfel Balcescu din trilogia Un om intre oameni prin care nu se incheie numai periplul unei opere artistice impresionante, dar si acela al unei gandiri reprezentative, paradigmatice pentru avatarurile intelectualitatii epocii noastre. Complementul jocului cu ideile este deci umanitatea "omului intre oameni". Constiintei pure, insetate de absolut i-a luat in fine locul o viziune mai realista a istoriei. Procesul acestor semnificative mutatii reprezinta insasi esenta cea mai proprie a operei lui Camil Petrescu. Jocul ielelor nu este decat inceputul, dar el contine in insasi substanta lui premisele clarificarii viitoare, ale triumfului constiintei dialectice.
