ISTORIA UNUI GALBAN - Povestire de Vasile Alecsandri, publicata mai intai in "Foaie stiintifica si literara" ("Propasirea"), 1844, 9 apr. - 15 oct.
In aceasta versiune purta titlul de Istoria unui galban si a unei parale si a ramas neterminata, din cauza suspendarii revistei.
Titlul definitiv, mai corespunzator continutului, l-a primit o data cu republicarea in volumul Salba literara. Iasi, 1857.
Povestirea, caracterizata de autorul insusi drept "une histoire burlesque", se foloseste de o formula narativa interesanta. Autorul - martor si narator - care la miezul noptii asista Ia discutia dintre doua obiecte neinsufletite, un galben olandez si o para turceasca, introduce intr-un prim moment in povestire elementul fantastic; in cele din urma insa, situatia este acceptata ca una similara mai curand cu conventia fabulei, iar autorul insista asupra valentelor ei educative. Cele doua monede capata, o data cu graiul, si personalitate umana distincta, fiind naturi contrastante si creand o mare miscare in cadrul povestirii.
Galbenul, reprezentand elementul "masculin", e volubil si chiar putin fanfaron, istorisindu-si cu faconda numeroasele aventuri: mai intai anii copilariei, pe urma periplul prin diferite medii sociale, asemanator cu acela al personajului romanului picaresc. Paraua isi asuma atitudinea "feminina", caracterizata prin curiozitate, admiratie, dar si detasare umoristica fata de intamplarile narate. Venirea diminetii il impiedica pe autorul-narator sa asculte si destainuirile ei. Dincolo de aceasta schema, pe care o foloseste cu mult talent si in unele momente foarte liber, Alecsandri realizeaza o naratiune plina de substanta epica, ancorata in realitatile sociale romanesti ale timpului. Cei doi eroi sunt plasmuiti intr-o vreme in care Alecsandri si Kogal-niceanu erau implicati intr-o campanie de eliberare a robilor tigani, ceea ce se reflecta in lext. Simpatia cu care ii zugraveste autorul pe Zamfira si pe Nedelcu ne aminteste de cunoscuta sa epistola catre Ion Ghica, Vasile Porojan.
Dialogurile, de cele mai multe ori inchipuite intr-o nota hazlie, il tradeaza pe dramaturg, contribuind in acelasi timp la caracterizarea personajelor si la evolutia naratiunii. La un moment dat cei doi interlocutori descopera ca se mai aflasera odata la un loc, cu multi ani in urma, in buzunarul "faimosului capitan Costita", iar revederea este infatisata mucalit.
Schimbarea pe care au suferit-o in cursul anilor ii umple de melancolie, repede convertita, totusi, in gluma. Fiecare episod al povestirii, marcat de naratiunea galbenului, care schimba numerosi stapani (capitanul Costita, negustorul de grau, directorul de tribunal, zaraful, capitanul de hoti, ispravnicul, tanarul amorez al sotiei acestuia, Zamfira, poetul romantic) este bine construit, iar scriitorul schimba mereu registrul, trecand cu dezinvoltura de la satira la patetism sau la romantiozitate, revenind in final din nou la satira si ironizand lipsa de concordanta intre trairile poetului si continutul, cu totul diferit, al poeziei pe care o compune.
Toate aceste episoade sunt foarte bine construite, fiecare cu coloritul specific, reclamat de continut, si dovedind, alaturi de luciditate si umor (care ia si forma autoironiei), inzestrarea lui Alecsandri pentru un gen de literatura pe care nu l-a practicat, din pacate, decat intamplator.
