Ion Barbu, poet si matematician, pseudonimul lui Dan Barbilian, s-a nascut la 19 martie 1895 la Gampulung-Museel si a murit la 11 august 1961, la Bucuresti. Asistent al celebrului matematician Gheorghe Titeica, Barbu a devenit poet din ambitia de a-i demonstra colegului si prietenului sau, Tudor anu, ca poate scrie si literatura.
Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria marturisire, relatia dintre matematica si poezie: "Ca in geometrie inteleg prin poezie o anumita simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta, intrucat exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia". A debutat cu poezia "Fiinta" in revista "Literatorul" a lui AlMacedonski si se formeaza ca poet modern prin colaborarea cu cenaclul "Sburatorul", Eugen Lovinescu apreciindu-l ca "poet mare". Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de conceptia unor poeti moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton Pann. Creatia barbiana exprima comunicarea poetului cu Universul prin contemplarea lumii in totalitatea ei, confirmand starea de intelectualitate, izvorata din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei".
Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat intr-un limbaj incifrat, in care concizia este formula cea mai aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza, propozitii eliptice, asocieri de cuvinte deseori socante. Versul lui Ion Barbu nu se supune niciunei reguli de logica intre cuvinte, facand ca limbajul sau sa fie criptic si ermetic.
Tudor anu desprinde, in creatia lirica barbiana, trei etape esentiale, pe care le evidentiaza in lucrarea "Introducere in poezia lui Ion Barbu" (1935):
1. Etapa parnasiana cuprinde creatia publicata intre 1919 - 1920 in revista "Sburatorul" a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: "Lava", "Muntii", "Copacul", "Banchizele", "Panteism", "Arca", "Pytagora", "Raul", "Umanizare" etc. si care exprima puternice trasaturi parnasiene. [Curentul literar numit parnasianism, aparut in Franta la mijlocul secolului al XlX-lea, cultiva o poezie impersonala, obiectiva, glaciala, un joc al formei si al imaginii, manifestandu-se ca reactie ferma impotriva romantismului, care suprasaturase lumea literara prin exces de sentimentalism si fantezie.]In acest registru se inscrie poezia "Panteism", in care poetul face un legamant al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte a naturii in favoarea trairii profunde a vietii in constiinta: "Vom merge spre fierbintea, frenetica viata,/ Spre sanul ei puternic cioplit in dur bazalt,/ Uitat sa fie visul si zborul lui inalt,/ Uitata plasmuirea cu aripe de ceata!". in alte creatii, Barbu transfera trairile sale interioare, aspiratiile sufletului sau asupra unor simboluri "obiective" cum ar fi copacul, muntii, raurile ce pot aduna in ele nazuintele si elanurile care mistuie omul: "Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina/ A boltilor destinse deasupra Iui, ar vrea/ Sa sfarame zenitul si-nnebunit sa bea/ Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina"("Copacul").
Conflictul dramatic al fiintei umane intre intelectual si senzual, intre contemplatia "apolinica" si trairea "dionisiaca" {"Umanizare") este rezolvat de Ion Barbu prin armonizarea lor intr-un proces unic, in care Gandirea ia forme concrete de "sunet, linie, culoare", iar Ideea devine "muzica a formei in zbor". Spre deosebire de parnasianismul francez, Barbu cultiva formula poetica a unui "lirism omogen" pe care-I desavarseste in urmatoarele etape ale creatiei.
2. Etapa baladica si orientala (1921-l925) se caracterizeaza printr-o poezie epica, "baladica", ce evoca o lume pitoreasca, de inspiratie balcanica sau autohtona, asemanatoare conceptiei lui Anton Pann. Poezia "Nastratin Hogea la Isarlak" este o meditatie si o satira in acelasi timp asupra starii de solitudine, in care cetatea alba Isarlak este simbol al unei lumi mai drepte, asezate "la mijloc de Rau si Bun" si al echilibrului vietii aflate "intr-o slava statatoare".
Sub raportul limbajului modern, una dintre cele mai remarcabile poezii este "Domnisoara Hus", povestea unei iubiri patimase si a unei tragicomice domnisoare care-si cheama de pe cealalta lume iubitul "uituc", printr-o incantatie a descantecului: "Buhuhu la luna suie,/ Pe gutuie sa mi-l suie,/ Ori de-o fi pe rodie:/ Buhuhu la Zodie;/ Uhu Scorpiei surate,/ Sa-l intoarca d-a-ndarate,/ Sa nu-i rupa vrun picior/ Caine ori Sagetator!".In poemul "Dupa melci" Ion Barbu stilizeaza motive folclorice incarcate de magie, pentru a ilustra o experienta initiatica in tainele naturii, o adevarata filozofie a dramei de cunoastere. in aceasta etapa se inscrie si poezia "Riga Crypto si lapona Enigel".
3. Etapa ermetica (1925 - 1926) este marcata de un limbaj criptic, incifrat, o exprimare abreviata, uneori in cuvinte inventate,, definind in esenta modernismul liric. [Conceptul "ermetic" inseamna abscons, incifrat, la care accesul se face prin revelatie si initiere, amintind de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice].
"Oul dogmatic"'metaforizeaza ideea "nuntii" ca miracol al creatiei, universale, un simbol al misterului dinaintea nuntirii, de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esentei Universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al unor lumi marunte ce "pastreaza dogma", al repeilitatii macrocosmosului la nivel de microcosmos. Oul este obiect de contemplatie: "E dat acestui trist norod/ Si oul sters ca de mancare,/Dar viul ou, la varf cu plod,/Facut e sa-l privim la soare!".In "Ritmuri pentru nuntile necesare", Ion Barbu exprima ideea de cunoastere prin trei cai esentiale: prin eros (senzuala), prin ratiune si prin contemplatie poetica. Fiecare dintre cele trei cai este simbolizata printr-o "nunta", ca simbol al comuniunii cu esenta lumii, erosul fiind dominat astral de ?Venus, ratiunea de Mercur, iar contemplatia pdetica de Soare. Poezia "Uvedenrode" exprima aceeasi tema a "nuntii", iar titlul - un cuvant inventat de poet - defineste un spatiu de cosmar, "o rapa a gasteropodelor", ca simbol al vietii pure vegetative.
Volumul de poezii "Joc secund" (1930) releva conceptia lui Ion Barbu despre lume si viata asemanatoare cu aceea a lui Platon si anume ca arta, ca si lumea, este o copie a ideilor.
Arta poetica a lui Barbu, ilustrata in poeziile "Joc secund" si. "Timbru", este dezvaluita in marturisirea poetului: "Versul caruia ne inchinam se dovedeste a fi o dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat ura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pura directie, Un semn al mintii". Creatia "Joc secund" exprima aceste trei idei: a lumii purificate in oglinda, ideea autocunoasteri si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica. in poezia "Timbru", poetul este fascinat de lucruri, de piatra, de huma, de unda marii, atribuindu-le suflet, de aceea el simte o comuniune desavarsita a spiritului sau cu plasmuirea cosmica, iar poezia care cuprinde toate acestea la un loc este "un cantec incapator": "Ar trebui un cantec incapator, precum/ Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;/ Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare/ Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum".
Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si tulburator, un poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte putine si la care "concizia este virtutea capitala a stilului sau" (Tudor anu).
