INTRUSUL - Roman de Marin Preda.
A aparut in 1968 la Editura pentru Literatura, fiind reeditat in 1970 de Editura Eminescu (editie revazuta) si in 1974 de Editura Minerva, in colectia "Biblioteca pentru toti" (cu o prefata de M. Ungheanu); aceeasi editura publica in 1982 o versiune in limba franceza a romanului (in traducerea Mariei Ivanescu, cu o prefata de Cezar Ivanescu).
In 1983, romanul a fost ecranizat de regizorul Constantin Vaeni, sub titlul Imposibila iubire. Pentru Intrusul, Marin Preda a primit Premiul pentru proza al revistei Viata romaneasca si Premiul Uniunii Scriitorilor.
Roman "citadin", Intrusul ocupa un loc de sine statator in ansamblul operei lui Marin Preda, aparent nefiind legat in nici un fel de ciclul Morometilor, putand fi racordat indirect, prin problematica si stil, altor romane ale autorului, in primul rand Risipitorilor. Intrusul este rodul unui moment de plenitudine si echilibru din evolutia lui Marin Preda, cand, prin scrierea si rescrierea repetata a romanului Risipitorii (1962, 1965, 1969), scriitorul si-a depasit impasul in care creatia sa intrase imediat dupa aparitia primului volum din Morometii (1955); "tacerea" dintre 1955 si 1962, punctata doar de aparitia nuvelelor Ferestre intunecate (1959) si Indrazneala (1959), ascunde o cautare de sine nu lipsita de dileme si impasuri, pe parcursul careia romancierul si-a elaborat ceea ce el numeste un "stil direct" sau "stilul scriitorului":
"Aveam sentimentul ca am biruit ceva, ca am capatat un stil al meu, al gandirii mele directe, si nu cum era cel din Morometii, in care gandirea mea se exprima indirect, prin aceea a taranilor. [] Simtind in mana un instrument din ce in ce mai aproape de scopul sau, format in aceste nesfarsite refaceri ale Risipitorilor, si curajul manuitorului lui se schimba. Intrusul a fost scris intr-o vara, Martin Bormann si Friguri in doua luni, Morometii voi. II in doi ani . ,Jntrusul a fost scris in vara anului 1967, imediat dupa Morometii, voi. II, si fara sa se fi nascut din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a intamplat intotdeauna. L-am scris zi de zi intr-o progresie constanta si foarte sigura, ca si cum as fi redactat o lucrare indelung gandita inainte. E o carte scrisa cu un sentiment acut, si in cele din urma inexplicabil pentru mine insumi, cu atat mai mult cu cat venea imediat dupa efortul considerabil depus pentru Morometii, volumul II."
Dupa indicii existente in text, "actiunea" romanului Intrusul ar putea fi plasata in timp aproximativ la rascrucea anilor '50 - '60, datare confirmata si de Ion Baiesu, care face publica si existenta unui "prototip" real al "cazului" din roman:,J)aca nu ma insala memoria, pe Marin Preda l-am cunoscut in anul 1961, cand lucram ca redactor-sef adjunct la ziarul Scanteia tineretului. [] Mi-a explicat de ce nu scrie reportaje in presa: genul i se pare superficial si lipsit de orice valoare, literaturizarea faptului autentic de viata e o stupizenie si un fals. Ziarul nu trebuie sa dea decat informatii exacte despre un fapt sau altul. Ziaristul nu e obligat sa fie si scriitor. Eu venisem, insa, pregatit cu o capcana: cu cateva zile inainte sosise la redactie scrisoarea teribila a unui tanar din Savinesti care intrase intr-o cisterna pentru a-si salva un coleg. Dupa ce l-a scos pe acesta pe gura cisternei, gazele dinauntru au luat foc, iar el a ars ca o torta. A fost salvat ca prin minune.
Am scos scrisoarea respectiva din buzunar si l-am rugat pe Marin Preda s-o citeasca. Acesta a citit-o si m-a rugat sa i-o mai las cateva zile. Peste o saptamana, cand l-am sunat din nou, m-a intrebat daca pot sa-i fac rost de o masina cu care sa faca un drum la Savinesti. [] Peste cateva zile, Marin Preda a plecat in Moldova pentru o saptamana.
La cateva zile dupa ce s-a intors, ne-am vazut. [] «Dom'Preda, cand imi dati reportajul ?» «Mon cher, imi pare rau, dar nu pot sa-ti dau nici un reportaj. Nu se poate scrie nimic despre individul respectiv. Dintr-un erou a ajuns un nenorocit.
Fata lui e arsa in intregime si arata ca un monstru. Nevasta l-a parasit, iar copilul, cand il vede, urla de spaima. I s-a dat o pensie amarata, toata lumea l-a uitat, vai de mamaliga lui. Ce vrei sa spun in reportaj?» Preda avea dreptate: ce nevoie avea ziarul sa popularizeze un tanar care, salvand viata altuia, isi distrusese propria viata? In plus, a mai adaugat Marin Preda, tipul care lesinase in cisterna era beat. [] Marin Preda nu mi-a spus ca scrie un roman despre nefericitul erou de la Savinesti decat cand acesta a fost gata." "Cand intalnesc un scriitor" - spunea Marin Preda
In Imposibila intoarcere -"cititorii il intreba invariabil ce e adevar si ce e inchipuire in ceea ce a scris el. Dupa ce primesc raspunsul raman dezamagiti. Ei ar vrea, poate, sa afle cu ocazia asta daca exista sau nu un mister al creatiei si daca scriitorul le raspunde ca nimic nu e inventat din tot ce -a scris, aha, ar zice ei atunci, va sa zica a auzit si el cutare si cutare intamplare si s-a apucat de scris, asta nu e asa greu, sau daca totul e imaginai, aha, va sa zica scorneli. Eu insa am complicat putin lucrurile, dandu-le urmatorul raspuns: adevarate sunt sentimentele, fictiuni sunt imprejurarile." "Descriptia vietii zilnice daca nu e impinsa undeva n-are sens in literatura."
"Un om care nu reuseste sa-si realizeze planurile Iui in viata poate aparea drept un invins. Eroul meu vrea sa actioneze sa ajunga inginer electrician, dar esecul vine din alta parte si il antreneaza si pe acest plan spre nereusita. Cu toate astea, eu nu-l consider nici invins si nici victima. Este un om care face o experienta tragica pentru timpul sau, si il consider in afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. Nu numai ca nu e inadaptabil, ci e un constructor al unei noi lumi. intr-un cuvant, este un erou al timpurilor noastre moderne, in care notiunile invingator si invins nu mai exprima exact o realitate de la cauza la efect, ci, adesea, una rasturnata. Eroul meu e un senin, care e silit sa devina sumbru.
Pastreaza in el aceasta stare, dar redevine in cele din urma senin. Cu ce pret? Iata subiectul cartii. [] Accidentul lui nu are o valoare existentiala, ci una simbolica. Am imaginat un accident care in existenta inseamna neprevazutul sau irationalul, insa are darul sa impinga la limita existenta zilnica si sa evidentieze adevarata ei valoare." Iruptia neprevazuta a irationalului in lume este o constanta si ireductibila aprehensiune a lui Marin Preda, este de fapt factorul ultim, integrator, ce unifica din adanc intreaga lui creatie. Nu mai putin decat "lumea" din Moromefii ori din Risipitorii, din Marele singuratic ori din Delirul, "lumea" din Intrusul este, si ea, o lume "traind in orbire si nepasare" (Imposibila intoarcere), o lume aflata intr-o "bezmetica" devenire ce i-a surpat temeliile vechii stabilitati, i-a ingropat traditiile, i-a dezagregat vechile-i tipare si structuri, apte, pana la un punct, de autoconservare si de autoreglare, fara a fi pus inca in loc altele noi, mai eficace. Edificarea unui nou echilibru este, si in Intrusul, problema vitala pentru o lume abia iesita din convulsiile pierderii celui vechi, ineficient. Semnificativa simetrie compozitionala - romanul se deschide si se incheie (fara a se "inchide", dimpotriva) cu fraze ce exprima aversiunea si ruptura cu o astfel de lume in care acest nou echilibru inca n-a ajuns sa se decanteze: "Deocamdata m-am hotarat sa parasesc acest oras, in care nu sunt nici batrani si nici amintiri, cum ii spun toti pe-aici fara sa-si dea seama ce le iese din gura' - citim pe prima pagina a cartii.
Fraza apartine lui Calin Surupaceanu - protagonist si personaj-narator al romanului (Intrusul fiind scris, de la un capat la altul, in tiparele naratiunii la persoana I). "Neasezarea" lumii face din Calin Surupaceanu un "intrus" indezirabil in chiar orasul la a carui ridicare din temelii luase parte din prima clipa.
Inconsistenta este insa si a propriilor lui "temelii", a propriilor fundamente si repere morale, "vina tragica" pentru care "eroul" va plati cu propria-i tinerete irosita fara sens. Regenerarea prin suferinta, regasirea tarzie de sine cu pretul .risipirii" unei parti irecuperabile din propria fiinta sunt solutia - dureroasa, dar singura cu putinta - pe care, la fel cu Risipitorii, o propune si Intrusul. "Si la urma urmei unui om ii e cateodata necesara «o imensa experienta dureroasa» ca sa inteleaga cat de cat ce rost are viata lui si ar fi o greseala sa ne arogam noi dreptul de a feri pe cineva sa nu se duca intr-acolo unde il trage ata" - spune, la un moment dat, unul dintre personajele memorabile ale cartii, doamna Sorana.
In ce-l priveste, scriitorul este departe de a cadea in aceasta greseala, lasandu-si personajul principal sa-si parcurga neprevenit calvarul propriei vieti, calvar atroce, dar spiritualiceste regenerator. Calin Surupaceanu este lasat sa cada prins in capcana propriului temperament "senin" si nepasator de "baiat bun", in capcana innascutei sale euforii vitale ce refuza la inceput cu obstinatie instinctiva sa ia act de nenorocirile altora si de "semnele" ce i le vestesc pe-ale lui proprii de mai tarziu, atunci cand pleaca, de exemplu, plin de entuziasm si de optimism, spre "noul oras", "in timp ce rotile trenului imi intareau acest gand prin pacanitul lor ritmic si ma impiedicau astfel sa traiesc pana la capat prima mea durere cu toate intelesurile ei si, cine stie, sa-mi schimbe poate, aceasta traire, propria mea soarta! Acuma stiu ca mi-ar fi schimbat-o."
Abia acest "acum' al propriului dezastru ireversibil il invata, cathartic, sa-si asume suferinta si sa iasa chiar in intampinarea ei, iesind astfel in intampinarea unei dureroase, dar necesare regenerari spirituale, a carei complexa si prin definitie contradictorie dialectica scriitorul o stie absorbi la perfectie in materia concreta a cartii. "Eram tot linistit," monologheaza personajul narator spre sfarsitul romanului - "dar ceva imi spunea ca acum voi primi o noua lovitura, aceste semne pe care le intalnisem o si anuntau. Si atunci imi dadui seama ca toata fuga mea din ultimele saptamani nu fusese decat tot un semn, nevoia instinctiva, inconstienta, de a sta deoparte de dusman sa prind puteri ca sa suport ceea ce mi se pregatea. intr-adevar, simteam ca am in mine aceasta putere.
Dar o data cu ea imi dadeam seama ca aparuse in sufletul meu sub efectul ca de fulger al presentimentului si ceva care simtii imediat cum imi decoloreaza vederea si micsoreaza pentru mine lumina in care se scaldase pana atunci lumea. Culorile se schimbau. Pentru nimeni nu mai vedeam ce rost mai are intelegerea si crutarea." Regasim aici, inconfundabila, "acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat si care loveste si arde pana la os credinta in pacea si armonia lumii" - inzestrare pe care, in finalul primelor editii din Morometii I , scriitorul o menea personajului preferat, Ilie Moromete, inzestrare pe care scriitorul si-a menit-o, de buna seama, siesi mai intai.
Pentru ca, dezbinarea intre eroii lui Marin Preda si "lumea lor bezmetica", "traind in orbire si nepasare", nu este, in ultima analiza, altceva decat proiectia in plan fictional a dezbinarii intre eul creator si "lume" - predispozitie temperamentala paradigmatica, ce probeaza autenticitatea vocatiei scriitoricesti a lui Marin Preda inainte de-a regasi in ultimul sau roman, Cel mai iubit dintre pamanteni (1980), "acea gandire necrutatoare care duce intelegerea pana la capat" - "forta gandirii mele", exercitata prin procura auctoriala de Victor Petrini, protagonist si personaj-narator al cartii, - o vom regasi si aici, in Intrusul, exercitata in virtutea unei similare procuri auctoriale de Calin Surupaceanu: "Adio, baieti! Traiti si muncipl in noul vostru oras pana o sa-i dati batranii care ii lipsesc si apoi mortii care sa asculte in tacerea mormintelor lor viata urmasilor. Pe mine m-ati gonit si, atat cat asta poate sa va mai pese, nu puteti avea iertarea mea.
Sunteti flamanzi de viata, dar nu de fericire, si singura voastra sansa e ca nu sunteti eterni si ca altii, mai buni poate, va vor lua locul. Nu sperati ca va vor menaja!"
