In vreme de razboi
(fragment)
"Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lasat gol intr-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri. Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte, apoi incet-incet se rotira din ce in ce mai domol si tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse-n fine asa de larg incat constiintii ii era peste putinta din centru sa-l mai urmareasca din ce se tot indeparta - omului i se pare c-aude afara un cantec de trambite Militari, desigur.
Hangiul asculta mai bine; cantecul straluceste din ce in ce mai tare. Se apropie.
D. Stavrache iese afara pe prispa carciumii.
0 zi luminoasa de primavara.
In adevar sunt niste militari, o companie care urca la deal in mars de parada. Tot satul; oameni, femei, copii, caini fac alai dupa militari.
Au ajuns in fata hanului. Capitanul comanda oprirea pe loc.
Hangiul ramane trasnit: Capitanul!
Capitanul baga sabia-n teaca si-nainteaza catra d. Stavrache; acesta se da pas cu pas mereu inapoi pana in carciuma, inchide repede usa si-ncearca s-o incuie; dar pana sa clipeasca, usa sare din tatani si capitanul s-arata-n prag si, razand cu hohot, striga:
- Gandeai c-am murit, neica?
Stavrache trece-n tinda - capitanul dupa el; fuge in odaita - degeaba, nesuferita aratare il urmareste de aproape.
Nemaiputand rabda prigonirea, hangiul se repede salbatic si apuca de gat pe capitan; acesta se lasa fara a face o miscare.
Hangiul se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare; si simte cum degetele-i patrund in muschii grumazului strivindu-i, afundand beregata, sfaramand incheietura cerbicii. Dar cu cat strange mai tare, cu atat chipul capitanului se lumineaza; cu cat el scrasneste, cu atat militarul rade mai zgomotos si mai vesel. Si cand d. Stavrache isi des-clesteaza degetele amortite si cade pe o lavita, capitanul il intreaba: - Gandeai c-am murit, neica?
Si ramase multa vreme in picioare, cu mainile-ncrucisate si cu privirea tinta asupra lui Stavrache. Apoi ii facu un semn poruncitor, la care hangiul se supuse. Iesira amandoi pe prispa din drum. Capitanul dete comanda plecarii, trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si urmata de obstea satului compania pleca, in frunte cu capitanul, al carui ras acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii.
Dis-de-dimineata, d. Stavrache, tremurand de friguri, era la popa satului rugandu-l sa vie negresit pana seara sa-i faca sfestanie acasa." intr-o clasificare primara, pe criterii pur exterioare, nuvelele si povestirile lui Caragiale pot fi impartite in texte cu elemente realiste (Doua loturi, Inspectiune). fantastice (La banul lui Manjoala, Kir Ianulea, Abu Hasan) sau realist-psihologice cu elemente naturaliste (O faclie de Paste, Pacat, In vreme de razboi). |
In ceea ce priveste nuvela In vreme de razboi (1898), retinem doua opinii aparent opuse, semn al deschiderii textului caragialian spre diverse interpretari. Pentru Paul Zarifopol, tema este "istoria bucuriilor, grijilor si spaimelor treptate ale unui carciumar, pana la innebunirea deplina pentru o pricina de mare avere", iar pentru Serban Cioculescu "tema acestei nuvele () este obsesia".
De fapt, in nuvela sunt urmarite efectele anormalitatii produse de instinctul excesiv al avaritiei. Teama hangiului Stavrache ca ar pierde mostenirea fratelui ii provoaca eroului fobii halucinatorii. Avaritia personajului are efecte tragice asupra celor din jur si a lui insusi. Comportamentul si sondajul psihic conlucreaza la realizarea unei figuri memorabile, de un pregnant realism.
In aceasta zona a epicului se afla fragmentul supus discutiei. Suntem in capitolul al II-lea, in care acumularile de tensiune trebuie sa izbucneasca, violenta devine neobisnuita si tasneste in doua secvente: imaginea ocnasului, apoi cea a capitanului; observam personaje profund contrastante, ceea ce ar fi putut fi popa lancu (ocnas) si ceea ce, probabil, este (ofiter). Proiectiile onirice dezvaluie nazuintele tainuite ale eroului: il "vede" pe popa lancu in haine de ocnas fiindca el ar fi dorit sa-l stie inchis pe viata, iar apoi, si-l inchipuie in fruntea companiei de soldati, pe front, cu speranta nemarturisita ca ar putea fi ucis cu usurinta.
Scena debuteaza in spirit simbolist printr-un peisaj autumnal in care accentul cade pe sonoritate: "Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit" (Pentru simetrie aratam ca si capitolul al IlI-lea debuteaza in acelasi ton: "Era o zloata nemaipomenita; ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas").
Picaturile ritmate pe fundul unui butoi dogit irita la maxim nervii intinsi ai lui Stavrache.
Similitudinea dintre "miscarea sunetelor" si "gandurile omului" tinde sa incumbe cititorului starea deosebita a hangiului Stavrache. Gandurile incep "sa sfaraie iute", intai in cercuri stramte, apoi din ce in ce mai largi si domoale pana in momentul in care un sunet de afara sparge imaginea. Cantecul de trambita anunta, desigur, sosirea unor militari. Cititorul devine atent pentru a sesiza daca se afla intr-un plan al realitatii sau al irealitatii (obsesia lui Stavrache), scriitorul nefacand nici un efort narativ pentru a-l dumiri. Totusi metafora despre propagarea gandurilor, asemuite unor cercuri, devine un reper pentru alunecarea de la luciditate la halucinatie.
Registrul epic se schimba. Dupa un text cu accente evident poetice, notatiile sunt scurte, seci. In timpul cosmarului cantecul se aude tot mai puternic, ziua devine "luminoasa de primavara" in contrast cu vremea reala de toamna tarzie si ploioasa, dar in ton cu sunetele melodioase ale muzicii. Atmosfera este solemna: " Tot satul; oameni, femei, copii, caini fac alai dupa militari." Era o companie in mars de parada in frunte cu un capitan. Miscarile ofiterului apar in gradatie ascendenta - baga sabia in teaca, inainteaza spre Stavrache, scoate din tatani usa pe care, ingrozit, hangiul o inchisese, rade in hohote - pana la obsedanta intrebare: "Gandeai c-am murit, neica?" (Stavrache era fratele mai mare al preotului, iar acesta ii spunea "neica").
Scena violenta care urmeaza anticipeaza episodul final, fiind o necesara repetitie: "hangiul se repede salbatic si apuca de gat pe capitan; acesta se lasa fara a face o miscare" (cap. II).
