IN DULCELE STIL CLASIC - Volum de poezii de Nichita Stanescu. Publicat la Bucuresti, Editura Eminescu, . O selectie severa din acest volum (se retin doar 37 de texte din 137) este prezenta in antologia Starea poeziei , publicata in colectia "Biblioteca pentru toti' a Editurii Minerva (1975).
Editia ingrijita, "cu acordul autorului", de Alexandru Condeescu (Ordinea cuvintelor, vol.II, Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, 1985) retine, la randul ei, doar 64 de titluri ale sumarului originar. In ambele antologii, sunt eliminate titlurile celor doua cicluri - Unsprezece feluri de a-fi pierde lumea si in dulcele stil clasic.
In legatura cu "dulcele stil", s-a vorbit ca despre un "interludiu «clasicist»" intre doua momente de "criza a logosului si/sau a lumii" (Cristian Moraru) pe care le-ar marca Necuvintele (1969) si etapa ultima a creatiei lui Nichita Stănescu , inaugurata de Epica Magna (1978). S-a observat insa si ca titlul volumului nu este "intrutolul adecvat" continutului sau, discursul liric Gind mai degraba "ultramodern" iar "clasicitatea" reducandu-se la mentinerea unor "scheme prozodice" - ritm, rima, organizare strofica - "pastisandu-i", de pilda, pe Arghezi sau Blaga (D. Micu).
Sectiunea cea mai ampla a volumului, asezata sub titlul in dulcele stil clasic, corespunde, de fapt, acestei formule doar in masura in care sugereaza o anumita stare destinsa, senina, lipsita de crispari, prin excelenta lirica, cu accente ludice, si o atmosfera de ceremonial gratios-teatral (in versurile de dragoste), cu note, chiar, de "frivolitate" si o anumita neglijenta mimata a structurarii poemului. Lucian Raicu retine aici "latura sa «munteneasca», firea expusa spectaculos la vedere, preferand «vorbirea» in consecinta, colorat-distantata, teatral-cenzurata, complice si volubila". Cartea se deschide insa cu ciclul mult diferit, totusi, ca factura, Unsprezece feluri de a-ti pierde lumea, care continua mai curand stilul poemelor din 11 elegii sau Laus Ptolemaei, adica un discurs puternic intelectualizat, racordat organic la reflectia "sistematica" inchegata pana acum, legata de "fenomenologia" subiectului liric si de relatiile dintre cuvant si univers.
Cateva dintre temele deja familiare ale viziunii poetului se regasesc aici: cea a "privirii in actiune" ea energie dinam ic-transfiguratoare
"In mine e un ochi
inlauntrul meu
El este vederea in actiune.
Nu are trup decat de jur
imprejurul lui.
Actioneaza inlauntru, mai ales
inlauntrul sau insusi" |
cea a exterioritatii lumii vazuta ca ruptura/degradare a eului-origine ("Noi, eu adica, / suntem si sunt/ cel mai vechi// Tot ceea ce ne insoteste, / totul/ e decazut din noi"); tema "sinelui bolnav" izgonit din raiul "fa-ra-de-greutatii absolute", ca reprezentare a alte-ritatii alienante (trecerea, de sursa filosofica hegeliana, de la "in sine" la "pentru sine"), interpretate, in termeni "arghezieni", drept cadere in materialitatea impura ori metamorfoza in alte ipostaze ale substantei
"Piramida
pe «I» este precum omida.
Cristalul de cuart
e numai o ploaie de marti
Fierul
e ca norul.
Bolovanul
suav ca ora, ca luna, anul" |
si, in ultima instanta, drept cristalizare in semn, in cuvantul conferind imperfectiunii si perisabilului sansa permanentei:
"Din prea marea greutate in curand
sinele curgand peste sine
se transforma-n cuvant.
El este desavarsit.
Se poate trai in el". |
Tot aici, tanjirea spre "necunoscut" si tandra comunicare, prin reverie, cu misterul sunt reprezentate intr-o delicata inscenare fantezista, ca intalnire cu un personaj astral, melancolic, misterios si singuratic, la care poetul vine inconjurat cu "turma (lui) de lei stravezii!' (v. Pierderea cunostintei prin cunoastere); foamea de absolut a fiintei cunoaste o reprezentare simbolica ce va reveni pana in ultimul volum, Noduri si semne (1983), in figura "lupului singuratic", "visator si trimbulind" (.Lupul singuratic merge/ doamne, numai peste lege, / numai peste cea zapada/ ce va fi candva sa cada./ A-ntalnit un ingere/ dormitand in plangere./ Creierul i l-a mancat/ lupul cel infometat"); o "certare" ludic-umo-ristica a fiintei marginite, inapte de o reala comunicare cu sacrul e inscenata in antologicul poem Al meu suflet, Psyhee, unde incapacitatea de constientizare a "vinei" e sugerata in termeni pitoresc-familiari, contrastand cu nobletea si puritatea ingerului dojenitor:
"A venit ingerul si mi-a zis:
- Esti un porc de caine,
o jigodie si un rat.
Pute iarba sub umbra ta care-o apasa;
mocirla se numeste respiratia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fara pricina!
Apoi ingerul, ah, ingerul, ah, ingerul., ah, ingerul
a plecat cu aripi de aur zburand
intr-un aer de aur.
Fluturi de aur
falfaiau in aura ingerului de aur"); |
si nu mai putin remarcabila este Moartea pasarilor, unde ingerul apare acum el insusi intr-o ipostaza degradata, caricatura a "heruvimului bolnav" al lui Arghezi ("fumeaza/ tiga-re de la tigare", "aura lui afumata/ i-a cazut in jurul gatului/ ca un streang", aripile i se blocheaza in ziduri si crengi), intr-un peisaj apocaliptic in care ploaia cu oua de pasari e un semn al sfarsitului (al carui spectacol, mult amplificat, va putea fi regasit in ultimele volume ale lui Nichita Stănescu): "Se-ngroasa norul de pasari/ peste orasu-ngropat, lipicios;/ ploua cu oua torential/ peste caruta si peste cal, / peste motor si peste canal.// ingerul isi duce mana la gat, / tigara-ncleiata ii curge pe jugulara./ Miroase-a avort si a hoit nenascut, / a ora barbara". Fata de acest preludiu in tonuri grave, spatiul "dulcelui stil clasic" aduce o nota de seninatate si prospetime vitala. Poezia ce da titlul volumului nu e straina de latura suava a eroticii din Florile de mucigai: "Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara./ Dintr-o frunza verde, pala, / pasul tau de domnisoara" ; altundeva, limbajul sublimat al "mahalalei" c exploatat cu expresive efecte de contrast: "Ei i se face rau de singuratate/ ea sta si spala tot timpul podeaua/ pana o face de paisprezece carate/ si tocmai sa calce pe dansa licheaua"; nu lipseste nici "romanta" cu vagi trimiteri eminesciene, ca in Scurta balada: "Numai fereastra ta nu se stinge, nu./ Singura sus, langa cer, orbitoare, / ca un ochi ma fixeaza cand trec/ bolnav de vini imaginare" Legea insasi suporta un particular proces de "indulcire", intr-un titlu precum
Dulciferarea legii. Licentele fata de disciplina clasica sunt numeroase si la nivelul "gramaticii" discursului liric, unde libertatile combinatorii ale materiei verbale au rezultate estetice calitativ diferite. Schimbarea categoriei gramaticale, efectele contaminarilor sonore, asocierile insolite in spatiul scriptural si cel al concretului existential continua, de altfel, experiente manifestate si in cartile precedente: "N-ai sa vii si n-ai sa morti, / N-ai sa sapte intre sorti, / N-ai sa iarna, primavara, / N-ai sa doamna, domnisoara", "Langa tine, langa langa, / arme sunt si numai arme', "A il va manca pe il si pe al', "Este/ a fost mancat/ de catre nu este". Astfel de jocuri sunt de altfel, legate de tematica, dominanta in universul imaginar al acestei carti, a cuvantului, semn sau echivalent al realului si chiar substitut al lui. insusi eul liric se defineste, la un moment dat, drept "pamantul vorbirii cuiva", materie prima din care-si trage substanta cuvantul, nu fara o anumita agresivitate generatoare de spaima instrainarii de sine in verbul pur:
"Si asa ma musca litera «E».
Sarat cum sunt ma musca.
Si ce gura are doamne, de pusca.
Si-a pus-o pe inima mea.
Litera «I» adica, litera «1».
Doamne a rasarit o stea,
o stea scrisa: «A FI»". |
Altadata, cuvantul apare ca solutie provizorie a unui deficit vital ori "marturie' a trecerii fiintei prin lumea perisabila:
"Ma carpesc cu vorbe, cu substantive,
imi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Caci trebuie sa dam si marturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
in dulce scriere tarzie
tinand alaturi morti si vii" (Testament); |
sau, ca in poemul Din cand in cand, preschimbarea in cuvinte (care va fi tema si a altor poeme, mai tarzii, concepute ca dialoguri cu Daimonul), apare drept nazuinta a depasirii statutului precar al fapturii in ceea ce eseistica poetului numeste "partea cea mai rezistenta a biologiei umane': "Din cand in cand nu mai vor sa fie ceea ce sunt/ lucrurile si fiintele ce au fost, / ci ele vor sa fie numai si numai/ erand". Limbajul continua sa fie pentru Nichita Stănescu o substanta multiplu stratificata si germinativa, asteptand gestul eliberator: "Fiecare litera are fiinte/ in ea/ si nefiinte.// Sa-l omoram cat mai repede pe A. / sa-i eliberam pe inchisii lui".
In ansamblul sau, acest volum sta sub semnul unei vointe de eliberare a imaginatiei de sub orice constrangere, de atingere a ceea ce poetul numeste "un fel de vaz cam sunet si neclar, / un fel de stare demiurga" .
Cateva dintre reveriile sale cele mai semnificative sugereaza iesirea din vechea "carcasa" limitativa ("Din aceasta carcasa de cal imbatranit/ inainte de vreme, / un suflet de licorn ametit/ isi scoate-o potcoava-n poiene"), din "privirea gravida contempland nemarginirea" se naste o pasare maiastra, care zboara "pana dincolo de moarte", subiectul liric se viseaza, altadata, iarba pe cerul pascut de meteorii trimisi de Dumnezeu, ori "taure inhamat la reci lumine". Parerea de rau de a nu fi grec (v. poemul Iar nu barbar) intr-o lume a plenitudinii vitale a carei armonie sa intre in rezonanta cu propriul echilibru launtric se inscrie in aceeasi ordine a unei viziuni preponderent senine, ce lasa fiinta disponibila pentru cele mai neasteptate revelatii.
Numind cateva "extreme, intim si surprinzator de inedit asociate" in acest volum, D. Micu vorbea despre o "nazuinta catre pur, catre idealitate, catre un absolut conceput ca stare precosmica", o "nazuinta - la alt nivel de experienta interioara - catre copilarie", "tentative de a iesi din cuvant si fascinatia cuvantului", "ascensiuni in zonele abstractiilor reci si ancorari in prozaic, in cotidian, filosofie si joc infantil". Ele pot fi regasite, intr-adevar, toate, intr-o sinteza originala, de factura "postmoderna", in aceasta carte cu foarte multe poeme de referinta, nu lipsita insa, mai ales in partea ei secunda, nici de texte de pura dexteritate asociativa, eliminate pe buna dreptate din "editia definitiva" mentionata, aparuta postum.
