Iapa lui Voda (fragment) Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Santilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au involburat pe furtuna, vaslind spre rasarit; si mos Leonte, cercetand in cartea lui de zodii si talmacind semnele lui Iraclie-imparat, a dovedit cum ca acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat ratacite din ostroavele de la marginea lumii si arata veste de razboi intre imparati si bielsug la vita de vie. Apoi intr-adevar, Imparatul-Alb si-a ridicat muscalii lui impotriva limbilor pagane, si, ca sa se implineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod in podgoriile din Tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul. S-au pornit din partile noastre carausii ca s-aduca vin spre munte, s-atuncea a fost la Hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor. Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. Cand cadeau unii, doborati de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului. Si-atatea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori parpaleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si-ncoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate; impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune. Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, -era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-au vazut de zilele mele. in cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor La vremea de care vorbesc, era insa pace in tara si intre oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile Statea stalp acolo, in acele zile groase si vesele, un razas strain, care mie imi era drag foarte. inchina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor si se lua la intrecere pana si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pejumea asta Era un om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata. in jurul mustatii tusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata in creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata tusinata parea ca rade cu tristeta. Il chema lonita comisul. Dumnealui lonita comisul avea o punga destul de grea in chimir, sub straiele de siac sur. Si venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu saua nalta pe dansul, neclintit intr-un dos de parete, cu manunchiul de ogrinji sub bot «Eu aici is trecator cuvanta, cu oala in mana, dumnealui lonita comisul; eu incalec si pornesc in lumea mea Roibu meu ii totdeauna gata, cu saua pe el Cal ca mine n-are nimeni incalic, imi plesnesc caciula pe-o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa». De dus insa nu se ducea. Statea cu noi. - intr-adevar ii raspunse intr-un rand mos Leonte; cal ca al dumitale nu se gaseste sa umbli noua ani, la toti imparatii pamantului! Numai pielea lui cate parale face! Cand ma gandesc, m-apuca groaza - Sa stii dumneata, prietene Leonte! Striga razasul zbarlindu-si mustata tusinata. Asemenea cal uscat si tare nu stie de nevoie nici de truda. La mancare se uita numai c-un ochi si nu se supara cand il las neadapat. Si saua parca-i crescuta dintr-insul. Aista-i cal dintr-o vita aleasa. Se trage dintr-o iapa tot pintenoaga, cu care m-am fudulit eu in tineretele mele si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria sa Voda Mihalache Sturza - Cum s-a uitat cu uimire, cucoane lonita? Era tot asa de slaba? - Se-ntelege. Asta-i o poveste pe care as putea sa v-o spun, daca m-ascultati - Cum sa n-ascultam, cucoane lonita? Mai ales o poveste din vremea lui Mihai Voda Sturza! - Si mai ales din vremea tineretelor mele raspunse razasul, serios. Pe vremea aceea, tot in acesta loc ne aflam, in preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus intr-o lume mai putin vesela. in vremea aceea stam eu nacajit foarte, intr-o zi, in usa hanului, cu oala in mana stanga si cu fraul iepei in dreapta Si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot in locul acela, rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu Ce voi fi spus atunci nu stiu, - au fost vorbe care au zburat ca si frunzele de toamna Comisul lonita zambi fara veselie, in mustata-i tusinata si aspra, pe cand noi toti cei de fata, gospodari si carausi din Tara-de-Sus, ne asezam in juru-i pe butuci si pe protapurile caralor, cu barbiile inaltate si cu ochii rotunzi. Ancuta cea tanara sta in prag, rezemata de usor; s-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz. in vale, aproape, sticlea Moldova printre zavoaie, si departe se prevedeau muntii, - talazuri de cremene sub pacle albastre."

Fragmentul reprezinta secventa introductiva a povestirii Iapa lui Voda, cea dintai naratiune din Hanu Ancutei (1928). Fragmentul propus pentru analiza fixeaza rama intregului text structurat sub forma a noua naratiuni cvasi-autonome, obtinandu-se astfel efectul de ceremonial specific acestei categorii epice.

Povestirea se deschide cu proiectarea faptelor in fabulosul folcloric. in mod voit autorul impinge istoria in legenda, sugerand pentru intalnirea de la Han un timp mitic. Indicatiile temporale din text sunt vagi, efect al folosirii sintagmelor nominale in care substantivul este articulat nedefinit ("intr-o toamna aurie", "intr-o departata vreme") ori al intrebuintarii adverbelor de timp si determinarilor atributive generice, cu un continut semantic abstract ("demult", "vremea de care vorbesc", "vremea aceea"). Proiectia in fabulos se realizeaza, in prima parte a fragmentului, si prin constructii hiperbolice asociate cu superlative stilistice avand structura gramaticala a subordonatei circumstantiale de mod ori a consecutivei: "Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Sant il ie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au involburat pe furtuna, vaslind spre rasarit"; "Apoi intr-adevar, Imparatul-Alb si-a ridicat muscalii Iui impotriva limbilor pagane, si, ca sa implineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod in podgoriile din Tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustuf; "Si-atatea oale aujarmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman"
Tendinta de arhaicizare a intamplarilor este sustinuta in stratul lingvistic al naratiunii prin consecventa utilizarii arhaismului, de la cel fonetic ("nouri") pana la cel gramatical ("cara" - forma de plural a substantivului) si semantic ("limbf = "popoare"). Ea este secondata de tendinta idilizarii "lucrurilor care s-au intamplat in vremea veche". " Vremea veche" dobandeste contextual conotatia de treapta paradisiaca a existentei, la care autorul si naratorii deopotriva se raporteaza cu nostalgie. Este timpul "petrecerilor si povestilor", al belsugului care stimuleaza fantezia fabulatorie si amintirile.
Mult mai semnificativa pentru efectul mitizarii faptelor relatate este insa tendinta contrara, a actualizarii intamplarilor prin sugerarea prezentei autorului la han, devenit astfel contemporan cu eroii sai povestitori (^Trebuie sa stiti dumneavoastra"), si prin asumarea de catre fiecare narator a rolului de protagonist sau de martor al istoriei narate care se transforma astfel in experienta traita. Relativizarea timpului, in discursul narativ, produsa concomitent cu subiectivizarea perspectivei (trasaturi caracteristice structurii povestirii ca specie epica) este rezultatul suprapunerii a trei axe temporale: timpul autorului, timpul evenimentelor narate si timpul naratorilor.

Confundarea celor trei planuri temporale intr-o durata nedeterminata (definitie a timpului mitic) este posibila prin unicitatea si continuitatea spatiului narativ. Pe de o parte, autorul isi semnaleaza prezenta printre oaspetii de la han, rolul sau fiind acela de a-l introduce in scena pe comisul lonita, maestrul de ceremonii - personajul care va initia si va conduce neobosit ceremonialul povestirilor, incitand si antrenand memoria si capacitatea fabulatorie a mesenilor deveniti pe rand povestitori si competitori. Pe de alta parte, naratorii se refera la han ca loc al povestilor, dar si al intamplarilor povestite.
Dupa cum remarca Nicolae Manolescu (Sadoveanu sau utopia cartii), "coincidenta locului favorizeaza coincidenta timpului, ca si cum Hanul Ancutei ar avea proprietatea conservarii trecutului". Circularitatea, reversibilitatea sunt atribute ale timpului mitic. Ele se impun in text prin identitatea voita a situatiilor presupunand corespondentele insistent subliniate dintre prezent si trecut. Spatializarea timpului se bazeaza pe echivalente si repetitii care anuleaza granitele dintre trecut si prezent unificandu-le intr-un continuum spatio-temporal. Convergenta coordonatelor spatio-temporale ambiguizeaza discursul narativ. La Hanul Ancutei totul este pastrat in formele initiale: au fost cu adevarat doua Ancute, mama si fiica, sau numai una singura, al carei destin se confunda cu istoria locului? Iapa comisului lonita nu este aceeasi cu iapa din povestea lui? Personajele insesi incremenesc in gesturi suspendate peste timp. Efectul de mit este creat acum prin valoarea stilistica a imperfectului si a demonstrativelor de apropiere si departare, cu functie deictica, folosite alternativ. Peste scurgerea ireversibila a timpului se suprapune existenta infinita a hanului, expresie a vechimii si a continuitatii. De aici -substanta melancolica a naratiunii - izvorul lirismului:

"Pe vremea aceea, tot in acesta loc ne aflam, in preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus intr-o lume mai putin vesela. In vremea aceea stam eu nacajit foarte, intr-o zi, in usa hanului, cu oala in mana stanga si cu fraul iepei in dreapta Si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot in locul acela, rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu Comisul lonita zambi fara veselie Ancuta cea tanara sta in prag rezemata de usor"

Iluzia statorniciei si a duratei nedefinite atenueaza sentimentul vremelniciei, dozand subtil melancolia in tonalitati discrete. Deschis ziua spre drumurile si destinele oamenilor, noaptea hanul se transforma in spatiu inchis - univers al povestilor, adapostind sarbatoarea fanteziei eroice.
Ambiguitatea spatiului (spatiu deschis si inchis, real si mitic deopotriva) corespunde relativizarii timpului in structura narativa:

"Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile"

Fraza sadoveniana este sinteza unica a oralitatii protocolare si a stilului scriptic al carui atribut esential ramane, aici, densitatea metaforica.

Teme de lucru:

. Comentati functia stilistica a alternarii perfectului compus si imperfectului in fragmentul reprodus mai sus.
. Identificati elementele ceremonialului epic din structura povestirii.
. Selectati, din fragmentul reprodus, exemple de oralitate a stilului. Comentati valoarea lor expresiva.

Scriitori romani