HANU ANCUTEI - Volum de povestiri de Mihail Sadoveanu. Editia princeps a aparut in 1928, la Bucuresti, la Ed. Cartea Romaneasca, in notele la volumul 8 al editiei de Opere (v. infra), Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, da urmatoarea versiune asupra genezei textului: unele elemente ale povestilor pornesc de la fapte reale (Hanu Ancutei ar fi existat cu adevarat si autorul a vizitat ruinele acestuia, undeva - spre Roman, dincolo de Timisesti, povestirea Iapa lui Voda reia o anecdota auzita de la un prieten, iar Balaurul porneste de la experienta efectiva a unei tornade). Cu exceptia Celeilalte Ancufe, toate povestirile au fost publicate, pe masura ce au fost scrise, in presa literara a vremii: Iapa lui Voda, in "Adevarul literar si artistic", nr. 53/1921 (sub titlul Povesti de la Hanu Ancutei); Fantana dintre plopi, in "Viata Romaneasca", nr. 11/1922, si apoi, la intervale neregulate, in aceeasi revista, Balaurul (nr. 10/1924), Haralambie (nr. 1/1924), Judet al sarmanilor (nr. 1l-l2/1924), Negustor lipscan (nr. 1/1926), Orb sarac (nr. 1/1927), Istorisirea Mariei Fantanarii (nr. 10-l2/1927).
Conceput ca un ciclu de noua povestiri, Hanu Ancutei concentreaza in cel mai inalt grad -alaturi, poate, doar de Baltagul, Fratii Jderi, Creanga de aur sau Tara de dincolo de negura - particularitatile tematice si scripturalc ale operei sadoveniene. Intriga are previzibilitatea si ritmul unui ceremonial: intr-o seara, la Hanul Ancutei, drumetii se indeamna la povestit, bu-curandu-se de deliciile mancarii, ale vinului si ale rostirii. Ceea ce se povesteste (intr-o competitie ad-hoc, bine regizata de autor, unde cea mai minunata istorisire ramane mereu nespusa), anecdotica propriu-zisa a naratiunilor graviteaza (cu un ironic apel la complicitatea lectorului) intre real si miraculos, intre verosimil (aratarea diabolica a balaurului, spre pilda) si incredibil (descrierea tarilor europene, in Negustor lipscan), intre surasul nostalgiei ideali/ante, paseiste, si lacrima revoltei, inabusite, impotriva destinului tragic. Totdeauna, "inventia isi are pretextul si sursa in istorie, dar este subordonata ceremonialului povestirii, intre eveniment si cititor se strecoara cu abilitate naratorul. Povestirea sadoveniana este puternic mediatizata.
Evenimentul nu are autonomie temporala, nu este autosuficient si capabil sa isi alimenteze singur miscarea, fiindca dinamica sa este ingradita de statutul special ce se acorda in text protocolului prezentarii" (M. Spiridon). Sub aspectul morfologiei narative, povestirile apeleaza la scheme consacrate, usor recognoscibile:
.
In drum spre scaunul domnesc, unde vrea sa isi caute dreptatea, comisul Ionita intalneste un boier necunoscut caruia ii marturiseste necazurile, dar si planurile sale, pentru ca - ajuns la domnie - sa descopere in necunoscutul acela pe insusi voda, care ii face dreptate {Iapa lui Voda);
. calugarul Harambic ispaseste pacatele unui tata-haiduc, a carui istorie o spune drumetilor de la han - si ea ilustreaza motivul arhaic al fratilor dusmani (Haralambie);
. cucoana Irinuta ("un demon", precum majoritatea personajelor feminine, diabolice, tentatoare, ale ciclului) ii vine de hac sotului sau, boierul Nastasa Bolomir, cu ajutorul unui zodier, al "celeilalte Ancute" (adevarat "ajutor nazdravan" al eroilor povestirilor) si al unei tornade, plecand apoi, libera, sa isi traiasca dragostea (Balaurul); . capitanul de mazali Neculai Isac se lasa ispitit de erosul tulbure, reprezentat de tiganca Marga, e atras intr-o cursa de ceilalti tigani si iese din lupta insemnat pe viata: el pierde un ochi, iar Marga e aruncata in fantana, ca pedeapsa pentru a fi ascultat de glasul iubirii iar nu de legea neamului sau (Fantana dintre plopi); . mesterul Ienache, coropcarul, o evoca pe cealalta Ancuta, spunand povestea iubirii dintre razasul Todirita Catana si duduca Varvara, sora vornicului Bobeica, in implinirea careia (dupa invingerea traditionalelor piedici) un rol important avusese hangita dintai (Cealalta Ancuta); G. Ciobanul Costandin Motoc povesteste istoria unui taran tradat de sotie, chinuit pe nedrept de boier, si care se alatura hotului Vasile cel Mare spre a-si face dreptate (Judet al sarmanilor); . intors de la Lipsea, jupan Demian, negustorul, povesteste despre drumuri, targuri apusene, ca si despre minunatiile civilizatiei moderne (descrierea trenului e o pagina antologica de ironie sadoveniana), prilej de a construi apoi intelepte comparatii cu starea Moldovei si de a con-frunta, in subsidiar, doua lumi - se sugereaza -noncomunicante (Negustor lipscan); . orbul sarac le canta drumetilor balada Mioritei, isto-risindu-le apoi initierea sa in tagma orbilor, minunea Sfintei Paraschiva si o legenda a sfarsitului domniei Iui Duca voda cel vandut diavolului (Orb sarac este, sub aspectul anecdoticii, povestirea cea mai cteroclita a ciclului); .
In sfarsit. Istorisirea Zahariei Fantanaru este nu numai povestirea construirii unei fantani ci si - intr-o congruenta simbolica - a "victoriei iubirii imposibile", dintre fiica unui boier si un razas din partea locului. Ciclul se incheie, astfel, reunind, ca intr-o constructie muzicala, temele care au subintins intreaga desfasurare narativa: triumful (iata, de nestavilit) al vietii (al iubirii, al dreptatii), amanarea celei mai minunate povesti si nostalgia fundamentala (a personajelor, a Hanului, a lumii evocate, dar si a vocii narative) care cufunda in final Hanul in noapte, iar realitatea lui tot mai inefabila - in vis
Asa cum o arata lista referintelor critice, Hanu Ancutei este unul dintre cele mai analizate texte nu doar ale operei sadoveniene, ci ale ansamblului literaturii romane a secolului XX.
In esenta, judecata de valoare ramane insa neschimbata, de la aceea cu care Perpessicius intampinase prima editie a cartii: ,Jianu Ancutei este mai mult decat o insailare de basme, este un tot organic, o atmosfera // de feerie autentica epica, zona fermecata in care cuvantul traieste si desteapta ecouri de dincolo de invelisul lui de sonuri, in care oamenii se misca, faptuiesc si cuvanta intr-un ritm ireal, mai mult proiectati, lipsiti de precizia tuturor dimensiunilor, nedespartiti de placenta de vis ce-i genereaza si le amplifica misterul". Mai mult, Perpessicius intuise corect nivelul de maxim interes ai textului: el nu este acela al anecdoticului, cat acela al modului/modurilor povestirii, al "artei povestirii" ca formula de intoarcere a scriitorului modern spre arhaicita-tea lumilor apuse si spre intelepciunea originara, in acest punct rezida - aprecia si N. Manolescu - "toata importanta acestei opere, prin care se bifurca spiritul povestirilor de tinerete, ca printr-un macaz, spre marile romane istorice si, totodata, spre povestirile filosofice, spre universul taranesc, edenic, al varstei de aur si spre moralismul retoric si pretios, spre estetismul Divanului persian".
Printr-o suma de semne discrete, subtil orchestrate in ansamblul scriiturii, Hanu Ancutei isi invita, efectiv, cititorul sa acorde prioritate, in configurarea sensului, acestui nivel, unde opera sadoveniana "capteaza toate sonurile prozelor anterioare, concepute in structura predilecta a povestirii, structura ce se defineste prin prezenta si alternanta naratorilor, intemeindu-se pe efectul ascultarii si pe reactia auditoriului, pe valoarea si pe semnificatiile pilduitoare ale evenimentelor narate" (I. Vlad). Comparatia cu epopeea si istorisirea mitica, apoi cu Halima, Sindipa ori cu Decameronul -adesea uzitata de exegeza - situeaza in mod concludent acest text al lui Mihail Sadoveanu intr-un filon major al literaturii europene. Departe de a privilegia astfel un baroc livresc, al "sfarsitului modernitatii", Hanu Ancutei "este cea mai elocventa ilustrare a proprietatilor si posibilitatilor povestirii, forma cea mai riguroasa si mai pura a mecanismului narativitatii' (I. Vlad).
