GORILA - Roman de Liviu Rebreanu.
A fost publicat, in doua volume, in 1938, la numai patru ani de la instaurarea dictaturii regale si dupa o gestatie indelungata, consemnata de seismograful Jurnalului.
Cele mai vechi insemnari dateaza insa din perioada 1912-l916, cand schitase figura ziaristului si a politicianului veros. Ea prolifereaza onomastic si tipologic in proiectul de "roman total", care in jurul lui 1931 aduna documente fructificate mai tarziu in Rascoala (1932), Jar (1934) si Gorila (1938). Modelele reale din lumea politica romaneasca - un Scarlat Calimachi, Pamfil Seicaru sau Nichifor Crainic - vor cunoaste un lent si sinuos proces de transfigurare epica. Gandit, la inceput, ca un roman-pamflet sau ca un roman-satira, Gorila va deveni, treptat, "un roman social urban roman" (Jurnal, 1937), in spiritul cunoscutei obiectivari a prozatorului.
Fragmente au fost publicate in 1937 - an ce dateaza si prima versiune, incompleta, a operei - in "Revista Fundatiilor Regale" si apoi in 1938 in "Viata Romaneasca" si "Decembrie". intre versiunea autografa si forma finala a Gorilei exista numeroase diferente stilistice, asa cum demonstreaza Niculae Gheran in "prima reconstituire postuma, in cadrul editiei critice a operei lui Liviu Rebreanu" din . Aceasta editie din seria monumentala de Opere (voi. 10), precum si reeditarile din 1985, 1986 si 1991 au reaprins discutiile critice in jurul controversatului roman, alaturai tardiv sirului de capodopere ale lui Liviu Rebreanu
"Am incepui sa scriu romanul Gorila acum cinci ani, marturisea Liviu Rebreanu
In Jurnalul din 14 iunie . Cartea are un subiecl ingrat. Gorila nu este un personagiu propriu-z.is, ci simbolizeaza pacostea care a fost pentru tara noastra politica. E adevarat, urmeaza prozatorul, ca evenimentele m-au ajuns din urma inlr-atata, incat s-ar putea spune ca e vorba de un roman de actualitate, de un roman cu «cheie»" Finalul acestei pagini jurnaliere se refera la "concretizarea Gorilei (respectiv Politica)", anume "nationalismul cu pumnii in piept si falsa democratie". Liviu Rebreanu isi fixa in acest mod algoritmul romanului, excedai probabil de suspiciunile venite din partea dictaturii carliste, dar si din aceea a miscarii legionare. intre "falanga" politicienilor de profesie precum Rotam sau Belcineanu si noii arivisti, ca Dolinescu, din "fratiile de cruce", Liviu Rebreanu il plaseaza pe Toma Pahontu, cu ezitarile, pasiunile politice si optiunile ce, in conexiune cu mitul reactivat de scriitor, al cuplului etern, conduc la previzibilul deznodamant tragic. Monomania politica il inscrie pe "echivalentul urban al Iui Ion" (Pompiliu Constantinescu) in seria tipologica a parvenitilor stendhalieni din literatura noastra, precum Andrei Pietraru (Carnii Petrescu).
In acelasi timp, atractia obsesiva pentru Cristina Belcineanu, sotia viitorului sau adversar politic, rotunjeste un conflict reileral in proza lui Rebreanu , dar acum pe un all portativ, acela - cum ii va marturisi scriitorul lui M. Rebreanu Paraschivescu - dintre "pasiunea politica intalnind intr-un individ o alta pasiune o-meneasca, iubirea". Bibliografia anti-eroului Toma Pahontu (schitat deja in Jar sub numele de Racani) este proiectata pe un veritabil ecran de fresca sociala, unde jocul duplicitar, demagogia nationalista, santajul gazetaresc si crima politica se amalgameaza intr-o opera in care ideologicul ia un serios avans fata de evenimentul epic propriu zis, Rebreanu introducand cu adevarat la noi formula romanului politic, indepartand tentatia literaturii cu cheie, autorul alegorizeaza, in schimb, materialul de viata contemporan.
De aici, pe de o parte, impresia de roman documentar si de intruziune a stilului gazetaresc si, pe de alta, preferinta pentru transari aforistice sau numai asertorice: "Romania nu c tara revolutiilor, ci a aranjamentelor"; "liberalismul parlamentar nu poate reprezenta sfarsitul oricarei evolutii dincolo de care sa nu mai existe decat prapastia neantului"; "orice roman cu o anumita situatie sociala trebuie sa aiba si un rost politic"; "romanul considera intarzaierea ca pe un semn de noblete, de aceea o primeste cu resemnare de la altii" etc. Atfel, regasim si aici "o adevarata arta a dispunerii personajelor in amfiteatru" (Perpessicius), prezenta unui personaj familiar din alte romane (Titu Herdelea) si, in general, desenul caracterologic apasat in linia realismului magistral ilustrat in Ion si Rascoala. In raport cu romanele amintite.
Gorila fictionalizeaza conceptele de om nou si lumea de maine, ce revin obsesiv in meditatia lui Rebreanu incepand cu anii 1930/. Desenul destul de nebulos al "omului nou" constituie obiectul Gorilei, ce ar certifica, dupa autor, "lumea veche in fata careia se ridica frumoasa lumea noua"; in Toma Pahontu il vede, cel putin intentional, "pe omul nou, romanul nou", fara sa-si poata reprima totusi ezitarea: "Pe omul vechi il voi face desigur, pe omul nou va fi mai greu - il simt numai un pachet de nervi, de fanatism, de misticism". Or, daca randurile din Jurnal, din care am citat, "nu conteaza - cum prevedea scriitorul - decat ca o convorbire cu viitorul", romanul se opreste la reprezentarea manifestarilor deosebite ale aceleiasi "gorile" politice. Gorila e un exemplu simptomatic de plasare a sensibilitatii artistice rebreniene pe aceeasi lungime de unda cu istoria in actu. La inceput, Pahontu respira din plin sentimentul umanitarist, ambitiona la o "glorie alba, imaculata" si asta intr-o vreme cand, imediat dupa primul razboi, "se ravnea fanatic la o lume noua, pura". Evolutia talentatului ziarist se desfasoara pe un cu totul alt palier decat cel dorit initial: parvenitismul politic il absoarbe in complicata sa tesatura, reificandu-l si prefacandu-l intr-o alta ipostaza tragica a "lumii vechi". Pana si legatura cu Cristina Belcineanu este, pana la un punct, o cale de acces intr-o alta ierarhie sociala, desi personajul isi gaseste salvarea, partial desigur, gratie iubirii sale adevarate.
Mai mult decat oriunde, Rebreanu ramane, in Gorila, un martor activ al lumii contemporane: inregistrandu-i tensiunile, urmarindu-le efortul destructiv - Pahontu va fi asasinat de "fratii de cruce" - si interzicandu-si, tocmai de aceea, proiectarea lor ca semne reprezentative intr-o presupusa "lume noua". Naratiunea contrazice, de-a lungul intregii desfasurari, dezideratul edulcorat in Jurnal sau Spovedanii; finalul suspendat ("Seara tarziu juratii se retrageau sa delibereze") si, in general, compozitia deschisa, descentralizata in raport cu bucla ("corpul sferoidal") din romanele anterioare marturisesc despre dramatismul si pana la urma esecul cautarii si in care gandul unui ultim capitol, Zorile, figureaza doar in documentarul laborios al Gorilei.
La o privire de ansamblu, clivajul dintre perioada de creatie finalizata cu Rascoala (1932) si cea care graviteaza in jurul Gorilei (1938) semnifica nu atat istovirea capacitatii creatoare a lui Rebreanu cat starea de criza intrinseca prozei de factura realista din primele decenii ale veacului XX. Romanul lui Rebreanu - si Gorila e o dovada! -ilustreaza paradoxul organicului resimtit si dorit ca peren (de unde etanseizarea constructiei in bucla in Ion, Padurea spanzuratilor si Rascoala), insa minat de o drama care este aceea a societatii moderne insasi. Astfel spus, Rebreanu incearca sa mentina coeziunea, in plan estetic, a ceea ce el percepe foarte bine ca destramare.
El decupeaza dintr-un vast proiect, Mojarul iluziilor, cateva "felii" organizate mai tarziu in Jar (1934) si Gorila (1938). Si in cazul ultimului roman a existat, la inceput, intentia de a-l inchide in compozitia uzuala, "sferoidala".
Cel mai vechi plan din Gorila o atesta: "inceputul - ceai ele, vorbindu-se cu admiratie despre Franta etc. Sfarsitul - acelasi ceai despre Germania". O versiune ulterioara conserva si ea obisnuitul simetrism: "Receptie la D-na Valjean in preajma unei crize latente de guvern.
Se vorbeste: cinematograf, democratie, barfeli, politica interna, partide, umanitarism, Franta In capitolul final - alta receptie la D-na Rotam, acum sotia sefului de partid. Vin diverse d-ne, multe mici partide care vor sa fuzioneze pentru putere. Se vorbeste cu entuziasm despre Germania", in redactarea finala, Rebreanu renunta la forma aceasta, restrictiva pentru vremurile "de mare colcaiala si turburare ', pe care le reflecta. Agresat parca de realitatea imediata, in special politica, si aceasta perturband ingrijorator ordinea stabilita, romancierului ii vine tot mai greu sa confere Gorilei amintitul sens estetic in acceptie traditionala. Romanul debuteaza in medias res, cu replica rostita de un personaj feminin la o serata mondena ("Nu, zau, m-ati ametit cu atata politica!"), care va deveni laitmotivul intregii naratiuni, si se termina ambiguu, cu retragerea juratilor care urmau sa delibereze asupra crimei comisa de "fratii de cruce". Atmosfera in care se misca aceasta lume pana la urma vermiculara este una sumbra; de altfel, iminenta unui alt razboi, amaraciunea cauzata de viata politica din anii dictaturii regale confirma intuitiile lui Rebreanu Nici nu se putea o mai amara premonitie ca aceea enuntata in Gorila, la finele unui destin literar, suspendat de fapt de boala si apoi de moarte. Cu Gorila - opera de prima linie in creatia lui Rebreanu - omul nou se reduce la aspiratia catre viitorul prefacut in posteritate rebreniana.
