GENIU PUSTIU - Roman de Mihai Eminescu, redactat probabil in doua etape, in 1868-l870, 187l-. Semnalat de II. Chendi, care publica fragmente in M. Eminescu, Opere complete, I, Literatura populara, Bucuresti, Minerva, 1902, e publicat integral, cu o introducere critica si note de . Scurtu: M. Eminescu, Geniu pustiu.
Roman postum, Bucuresti, Minerva, 1904.
In 1871, in corespondenta cu Iacob Negruzzi, Eminescu se arata preocupat de finisarea unui roman social, intitulat Naturi catilinare. Lucrarea era conceputa (marturisea autorul) ca "un studiu () asupra fenomenelor epocelor de tranzitiune in genere si asupra mizeriilor generatiunii prezente in parte" si se baza pe "impresiuni nemijlocite" din contactul poetului cu Bucurestii anului 1868, precum si pe un episod din revolutia de la 1848, povestit lui de un student transilvanean. Asadar, romanul - care avea sa se intituleze in cele din urma Geniu pustiu - se desfasoara pe doua nivele temporale, integrand intr-un cadru narativ plasat in perioada postrevolutionara, marcata de "mizeriile generatiunii" epocilor "de tranzitiune", tabloul apocaliptic al Transilvaniei in "anul durerei 48".
Un timp tragic, al luptei si jertfei romanilor ardeleni pentru supravietuire nationala, e rememorat, prin intermediul jurnalului lui Toma Nour, intr-un timp si spatiu diferit, in Bucurestiul postrevolutionar, blazat si sceptic, care "a rupt-o cu trecutul fie ca limba, fie ca idee, fie ca mod de-a privi si cugeta", fascinat de "fantasmagoriile" unei "false civilizatiuni".
Prin acest Bucuresti degradat, strain siesi, si mai apoi printr-o Europa dominata de spiritul reactiunii, prin statele micilor tirani germani sau prin inchisorile tariste si "raceala putreda" a Siberiei, rataceste Toma Nour, eroul cartii, cu aerul lui de "satan dumnezeiesc". Destinul acestui revolutionar cu infatisare de demon romantic e dublat de destinul prietenului sau Ioan, tribun in oastea lui lancu, ucis in revolutie. Portretul lui Ioan, pictat de Toma Nour cu mana de artist, perpetueaza in refugiul bucu-restean imaginea prietenului mort, iar jurnalul eroului ii rememoreaza destinul. Studenti la Cluj in preajma revolutiei, si Ioan si Toma sunt marcati de experienta dureroasa a unei iubiri pierdute: victima a mizeriei, Sofia, iubita lui Ioan, se stinge cu romantica suavitate, cantand pe patul de moarte un cantec de Palestrina; sora ei, Poesis, iubita lui Toma Nour, este constransa de mizerie sa-si sacrifice iubirea si sa se vanda spre a-si salva tatal, si sfarseste prin a se sinucide.
Atat Ioan (autor al unui superb portret al Sofiei), cat si Toma (autorul portretului lui Ioan) sunt structuri artistice, straine timpului istoric pe care-l traiesc si caruia ajung sa i se devoteze totusi pana la sacrificiu.
In insemnarile caracterologice care insotesc, in manuscris, romanul, Ioan apare marcat de constiinta faptului ca e "nenascut la punctul acela in timp care ar conveni caracterului lui; insa, satul si dezgustat de viata, el decide de-a se arunca intreg in curentul timpului
Pentru ca o tinta ideala nu e convenabila in timp, pentru ca el in timp nu e la locul sau, de aceea el isi alege o tinta secundara, contrapusa naturei lui interne, caci e fidel principiului ca in timpi mari, chiar daca acesti timpi nu i-ar apartine lui, e o lasitate de a nu fi de nici o partida".
In viziunea lui Eminescu, Ioan e asadar, ca si Toma Nour, un erou "nenascut in timpul sau" - aici, un contemplativ care-si asuma un destin eroic; el ilustreaza categoria mai larga a eroilor rataciti intr-un timp istoric strain lor, pe care i-am putea numi, pentru ansamblul operei eminesciene, "cei-cu-stea-moarta" si pe care Eminescu ii numeste deocamdata (in jurul anului 1870) "naturi catilinarc". "Naturi nobile", sfasiate insa de contradictii interioare si aflate in dezacord cu istoria (cu care nu se pot acorda pentru ca le lipseste vocatia pragmatica, pentru ca sunt sortite cugetarii "in proportii mari"), naturile catilinare (opiniaza Eminescu intr-o insemnare manuscrisa) "sfarsesc sau cu indiferentism, daca spiritul de conservatiune a invins, sau in nebunie, daca el n-a invins". O "natura sfasiata, neconstanta, catilinara" e in Geniu pustiu, in conformitate cu aceleasi insemnari caracterologice, si Poesis, actrita de mana a doua la un teatru de mana a doua, ingerul cu aripi de mucava. In cazul lui Toma Nour, natura "sfasiata, contradictorie", adica "natura catilinara" a personajului devine evidenta daca urmarim cele doua registre distincte - si antinomice - ale existentei sale: regimul diurn, al existentei "treze" (sau istorice) si registrul compensatoriu, al existentei onirice. Ca si Printul din Povestea magului calator in stele, Toma Nour e marcat de o puternica atractie a mortii (intr-una din ultimele scrisori adresate povestitorului, eroul pare atras magnetic de cantecul de sirena al mortii:
"Eu nu mai vad bine si urechile-mi vajaie mereu de cantecul umbrelor ce-o sa le vad peste putin pe cealalta lume"). Prima amintire consemnata in jurnal asociaza trezirea constiintei copilului cu moartea mamei. Evenimentul se desfasoara intr-un dublu registru: copilul asista la priveghi si la inmormantare cu un ochi strain, neintele-gand absurditatea miscarilor care se inlantuie confuz.
Noaptea, el se intoarce la cimitir si adoarme pe mormantul proaspat, intrand astfel intr-un alt registru al existentei, cel oniric. Aici, evenimentele absurde se reordoneaza compensatoriu, primind sens. Spatiul insusi se restructureaza conform unei scheme mitice. Lumea visului eminescian straluceste in verdele mirific pe care-l va avea mai tarziu in viziunea lui Ion Barbu (intr-un manuscris eminescian, "somnul isi juca colorile sale verzi albastre inaintea ochilor mei").
In visul copilului, o raza uneste lumea norilor cu pamantul, ca o coloana de lumina cu .functie de axis mundi. Sufletul, calauzit de imaginea reinviata a mamei, urca pe raza de aur intr-o gradina paradisiaca, "de miros si cantec", ale carei carari acoperite cu nisip de argint duc, toate, spre un punct central - o masa - altar cu lumanari stralucind "ca aurul" - , inconjurata de sfintii care canta cantece "de pe vremile cand nu era inca lume, nici oameni". Prima amintire a copilului e definitorie pentru intreaga existenta a lui Toma Nour. Experienta - dureroasa - a lumii prin care trece ramane dezorganizata, haotica, "un vis absurd". Ea poate lua infatisare de cosmar, ea poate aparea ca "visul aievea" al "unui nedormit de mai multe zile, cu creierii turburi de insomnie"; "Viata mea toata (marturiseste eroul) mi se parea un fantastic vis de nebun, tara inteles si fara tinta". A resimti propria viata ca pe un "vis de nebun" sau "vis absurd" marturiseste divortul, specific naturilor catilinare, intre lumea gandirii si existenta, intre spatiul interior si timpul istoric prin care personajul rataceste fara a-l intelege, dar incercand sa i se incadreze.
"Visului de nebun" al vietii i se opune insa, compensatoriu, universul oniric. Toate momentele cruciale ale existentei lui Toma Nour (moartea mamei,' descoperirea tradarii lui Poesis, urmata de incercarea ratata de sinucidere a eroului, sau, in timpul revolutiei, imaginea apocaliptica a orasului incendiat si moartea Mariei, fiica preotului ortodox) sunt urmate de un vis compensatoriu, in care fiinta pierduta sau moarta e regasita intr-un univers paradisiac. Paduri de smarald, strabatute de un rau de argint, in mijlocul caruia, pe o insula acoperita de paduri si gradini, se inalta o biserica inalta cu cupole de aur - oglinda captand imaginea soarelui - , aceasta e lumea visului, cu cerul ei de smarald deschis spre "oglinzile cele verzi 'si rcsaltande ale marilor". Legea de care asculta cele doua serii de "vise" - visul absurd al vietii si visul coerent din universul oniric compensatoriu - este legea opozitiei. Istoria haotica aspira zadarnic spre sens, caci sensul pare atributul exclusiv al oniricului.
A exista si a visa sunt asadar termeni antinomici, care aspira spre coincidenta in iubire, dar nu realizeaza aceasta coincidenta decat in registrul ipoteticului.
In scrisoarea pe care i-o lasa lui Toma inainte de moarte, Poesis marturiseste nostalgia acestei imposibile coincidente, nostalgia unei vieti desfasurate in codrii de smarald care sunt padurile din vis. Dar coincidenta intre a fi si a visa se realizeaza totusi, cel putin la nivel metaforic, intr-o nota fugara, aparent lipsita de insemnatate, o nota care nu se refera insa la existenta personajelor, ci pare a tine de un element de decor; in camera "nalta, spatioasa si goala" a lui Toma Nour "dormeau una peste alta vro cateva sute de carti, visand fiecare din ele ceea ce coprindea".
Cartile care-si viseaza cuprinsul amintesc de fericita, netulburata coincidenta intre gandire si existenta pe care o marturisesc si visele cuplului din Umbra mea. Transferul acestei coincidente existenta-vis (gandire) asupra universului "cartii" primeste un sens tulburator daca vom avea in vedere structura romanului si frecventa motivului "cartii" sau al "textului" de orice fel (roman, cronici vechi. Novele cu sase gravuri, scrisorile, jurnalul etc). Geniu pustiu incepe cu o meditatie asupra romanului ca metafora a vietii, asupra romanului etern asemenea vietii insesi ("Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii"). Paragraful secund introduce in scena povestitorul, ratacitor intr-o lume a cartilor vechi ("printr-o claie prafuita de carti vechi"), unde descopera, intr-un volum de Novele cu sase gravuri, portretul lui Tasso folosit ca ilustrare pentru povestea "unui rege al Scotiei, care era sa devina prada mortii din cauza unui cap imbalsamat". Strania coincidenta naste intrebarea: "Putea-s-ar oare intampla unui Tasso o istorie asemenea celeia pe care o citeam?". Daca avem in vedere ca in perioada redactarii romanului Eminescu incepuse traducerea piesei lui Goethe Torquato Tasso, obsesia motivului Tasso devine explicabila. Tasso e, in Geniu pustiu, arhetipul simbolic al seriei Toma Nour - Ioan - (naratorul). El e, in spirit goethean, artistul ratacit in (si zdrobit, adus la nebunie de) o lume a faptei (lumea goetheanu-lui Antonio). intalnindu-l pe Toma Nour, naratorul cauta in ci prototipul Tasso ("oare nu voi gasi in acest om un Tasso sa-l studiu mai indeaproape?"); coincidenta - simbolica - e subliniata in momentul cand portretul lui Toma Nour, ratacit in sertarul povestitorului, e descoperit lipit de portretul lui Tasso.
Intrebarea "ar fi posibil ca Tasso sa devina eroul unei actiuni aventuroase ca aceea din nuvela ilustrata abuziv cu portretul sau?" primeste in sectiunea introductiva a romanului un raspuns provizoriu: da, totul e posibil in lumea cartii, caci "tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in mintea noastra". Intr-o transcriere metaforica a vietii, coincidenta Tasso - regele Scotiei devine posibila. Prin substitutia Tasso - Toma Nour, coincidenta artist - rege aventuros sau artist - erou al revolutiei este experimentata ca tema a "cartii", a romanului - metafora a vietii - care e Geniu pustiu.
Intregul roman se construieste in continuare ca o succesiune de texte, multe dintre ele texte "vechi" sau, chiar, texte ^postume, care transcend sau anuleaza istoria. Intr-un volum de cronici vechi e gasita, dupa luni de zile, scrisoarea nedeschisa in care Toma Nour isi anunta sfarsitul apropiat. Jurnalul e un text postum, transmis povestitorului dupa ce executia autorului a avut loc.
In cuprinsul acestui jurnal, ultima voce care se aude e vocea moartei Poesis, caci jurnalul (si romanul) se incheie cu scrisoarea pe care eroina i-o adreseaza lui Toma inainte de a se sinucide si pe care Toma o descopera mult dupa moartea iubitei sale. Toate aceste voci ale celor "nenas-cuti in timpul lor" razbat, de dincolo de moarte in spatiul cartii, se intalnesc, in sfarsit, depasind contratimpul tragic al existentei lor. "Visul absurd" al vietii si visul compensativ, ordonator, din spatiul somnului si al gandirii se intalnesc, in sfarsit armonizate, in lumea cartii care nu se poate visa decat pe sine. Si poate de aici provine credinta povestitorului in functia mantuitoare a romanului: "Arata-mi un om care sa scrie romanul mizeriilor acestei generatiuni, si acel om va fi un semizeu pentru mine, - un mantuitor pentru tara lui". Pasajul reprezinta o re-scriere, in registru critic, a poeticii mesianice a romantismului, dar el poate primi, in perspectiva frecventei si semnificatiei motivului cartii, si o alta semnificatie: textul - cartea -e in sine "mantuitor", pentru ca reprezinta eliberarea de real in posibil, eliberarea de absurd in ordinea mitica reinstituita de vis si perpetuata de scriere. Nedefinitivat, cu numeroase contradictii, cu stangacii stilistice care tin de gustul stilului ornat (abuz de epitete, comparatii incapabile sa se sublimeze in metafora etc.),
Geniu pustiu ramane, totusi, o scriere extrem de interesanta, atat prin ceea ce, explicit, isi propune (sa fie roman social, roman al unei generatii, pe o linie de preocupari ulterior reactivate in publicistica eminesciana), cat si, mai ales, prin ceea ce prefigureaza: structura mitica a spatiului oniric, specifica intregii creatii de maturitate a poetului; tipologia ("naturile catilinare", arhetip al eroilor din categoria "celor-cu-stea-moarta"); in sfarsit, prezenta unor motive (in primul rand, motivul cartii) care vor deveni elemente centrale in lexicul poetic eminescian.
