Debutat in plina miscare samanatorista, la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar intr-o revista macedonskiana, Arghezi e modernist prin sinteza pe care poetica sa o realizeaza. Ea conserva ecouri eminesciene (in unele Creioane si in erotica elegiaca), influente simboliste (Agate negre. Flori de mucigai), anuntand, prin anumite aspecte ale creatiei sale (cerebralitatea, sensibilitatea zbuciumata cu mari elanuri seismice, amploarea teritoriilor sale lirice, voluptatea metamorfozei) avangarda care va vedea in el un precursor. Chiar teme lirice adjudecate de traditionalisti (lirica mistica, paradisul naturii rustice, cu gazele si buruienile sale, poezia sociala) primesc expresie moderna, in esentiala renovare a expresiei lirice si a viziunii poetice argheziene. indeosebi prin interesul acordat lexicului extras din toate registrele limbii - arhaic, bisericesc, cotidian, rural, mahalagesc, argotic, filosofic -, prin vocatia sa de poeta artifex, reflex artistic al unei constiinte zbuciumate de contradictii, prin exploatarea resurselor "esteticii uratului", ca si prin extraordinara eliberare a liricului de prejudecati, clisee si constrangeri, poezia argheziana depaseste epigonismul eminescian si se afirma ca fundamental modernista.
Contemporan cu O. Goga si cu Ion Minulescu, dar si cu mai tinerii Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Arghezi debuteaza editorial in 1927 cu un volum care surprinde, Cuvinte potrivite, in ciuda faptului ca majoritatea poeziilor erau cunoscute din periodicele in care fusesera risipite, timp de doua decenii. Reactiile criticii, unele elogioase, altele violent contestatare, par sa exprime deruta in fata unui poet nonconformist. Calinescu il declara pe autor "cel mai mare contemporan al nostru", remarcand ca "nimeni nu poate fi mai trivial cu atata suavitate si mai elevat cu mijloace atat de materiale". Ion Barbu va ataca, din pozitie opusa, aceeasi dimensiune a poeziei argheziene, opinand ca tocmai "plasticitatea masei ei verbale" este cea care respinge "mesagiul" si refuza "Ideea". Nicolae Balota va sublinia, ulterior, dimensiunea ontologica a legaturii dintre fiinta si cuvant in poetica argheziana ("o indoita aventura: a Fiintei si a Cuvantului. Poetul e angajat in aceasta aventura ca un cuvantator care nazuieste spre un surplus de fiinta in cuvantul sau"), intentia cuvantului poetic de a substitui fiinta, dar si "descoperirea golului in cuvant".
Mare inovator al lexicului, de o materialitate masiva sau, alteori, de o eterata suavitate, ca si al sintaxei poetice care devine una de virtuozitate, Arghezi este un poet proteic: desi extinsa pe mai bine de sase decenii, lirica sa nu evolueaza in etape, nu se incadreaza marginilor unei singure ideologii literare, nu prezinta atitudini unitare care sa configureze compact temele lirice. in plus, surprinde varietatea paletei tematice: poezia pentru copii se alatura celei filosofice, universul "boabei si al faramei" sta langa cel al poeziei programatice, universul temnitei, alaturi de Psalmi, sentimentul elegiac minor, alaturi de cel abisal, metafizic.
Tudor Arghezi: Flori de mucigai |
Reprezentativ, prin asumarea creatoare a "esteticii uratului, volumul Flori de mucigai este publicat in 1931, la un an dupa cel de proze intitulat Poarta neagra. Ambele opere circumscriu aceeasi experienta-limita, privarea de libertate a fiintei umane, acelasi univers - pgnitenciarul. Si una, si cealalta sunt reflexe artistice ale unui fapt de viata: lunile de detentie traite de poet la inchisoarea Vacaresti, in urma procesului intentat ziaristilor "colaborationisti", filo-germani, in 1918 (poetul avandu-l ca tovaras pe aceeasi banca a acuzatilor pe loan Slavici).
Unitar-stub-aspect ternatic, ciclul Florilor de mucigai transfigureaza lumea intunecata, trivial-pitoreasca a puscariei, creioneaza galeria de figuri barbare care o populeaza, scrie cronica intamplarilor ei halucinante. Destine umane eronate, fapturi mutilate fizic si moral invadeaza, "pentru prima oara in literatura romana, spatiul liric. Dincolo de orice considerente etice, toata aceasta lume decazuta emotioneaza prin cutremuratoarea suferinta traita si prin palpairea de omenesc ce, chiar in absenta oricarei sperante, refuza sa moara. O procesiune de figuri rocambolesti - talhari la drumul mare, amorezi barbart de mahala, marunti hoti de gaini si de buzunare, estropiati, deviati genetic, dementi, criminali, tiganci prostituate - creioneaza in aqua-forte scene din viata de penitenciar, "fermecatoare stampe diabolice" (Perpessicius). Toate ilustreaza fata bolnava, moral sau biologic, a fiintei umane. E cu adevarat emotionanta figura unui psihopat, maniac religios, in Candori: "E de lege crestina. / Se inchina. / E smerit, bate metanii, / Da acatiste, face sfestanii, / Liturghii si sarindare. / Plange la icoana mare. / Stie tipicul pe-de-rost, / Zilele de harti si de post, / [] Ar putea fi staret / Nepizmataret / Si arhimandrit / Neprihanit. / E numai credincios / Al Domnului Nostru Isus Hristos. // Talcuie Sfintele Scripturi / Cu soapte si tremuraturi / Si-i nevinovat ca un trandafir / in odajdii de serasir // Are patru spargeri la dosare. / Noua furturi de buzunare, / Si un pacat neiertat: / Un asasinat." De un tragism sublimat pana la esente e povestea tanarului taran Ion Ion, incarcerat pentru nesupunere fata de "boieri" si mort in asteptarea eliberarii: "in beciul cu mortii, Ion e frumos, / intins gol pe piatra, c-un fraged suras. / Trei nopti sobolanii l-au ros / Si gura-i baloasa ca de sacas. // Cand cioclu-l ridica-n spinare, / Ion parc-ar fi de pamant. / De-I pui poate sta in picioare, / Dar bratul e moale si frant. // in ochii-i deschisi o lumina, / A satului unde-i nascut, / A-ncremenit acolo straina. // Departe de vatra si prins de boieri, / Departe de jalea mamuchii, / Pe trupu-i cu pete si peri, / in carduri sunt morti si paduchii." {Ion ion) Poezia Mortii surprinde imaginea evacuarii cadavrelor din incinta inchisorii, halucinanta procesiune ce, in regimul penitenciar, apare ca fapt divers: "Ies mortii / Sub bolta cu clopot a portii, / Sunt zece la numar / Si, umar la umar, / Se duc, cate doi, in cosciuge, / Fara muma, fara popa, fara cruce. / [] Flamanzi, ei nu stiu de foame / Si, tepeni, uitat-au de ger, / Rani vinete, senine infame, / Vor fi vindecate la cer. // Portarul in drum i-a oprit / Si-i numara-n bolta cu batul. / Mort pare si calu-nletnnit / Si omul ce manuie hatul. // Drum bun! Catre groapa comuna. / Tarana va fie mai buna / Ca domnii ce v-au osandit / Ca preotii care nu v-au citit."
In acest spatiu infernal, asemenea Casei mortilor a lui Dostoievski (roman tradus de Arghezi), condamnatii traiesc laolalta cu viermii, sobolii, paduchii, in intunericul care-i acopera si-i reprezinta. Locul "poarta stigmatele raului" (N. Balota), iar fapturile, temniceri sau intemnitati, sunt desprinse de conditia umana si retrase inspre formele primare, animalice, de existenta. Tarati ereditar - ceea ce le pune sub seninul intrebarii vinovatia -, bestii amorale (Pui de gai) sau nefericiti oprimati si marginali, puscariasii sunt figuri primitive si, tocmai de aceea, de un patetism rascolitor. inchisoarea le intipareste pe chip cea mai cutremuratoare expresie a durerii. Doborat de pacat, viciu, boala sau moarte, omul din subterana pare ca isi incearca chiar limitele suferintei si ale puterii de a indura.
Surprinde, cateodata, in lumea intunecata a puscariei o neasteptata si pasagera raza de lumina. Asa e, de pilda, viziunea mistica a unui muribund, transpusa in versuri eterate, suave: "La patul vecinului meu / A venit az-noapte Dumnezeu. / Cu toiag, cu ingeri si sfinti. /[] Doi ingeri au adus o carte / Cu copcile sparte / Doi o icoana, doi o carja, doi o coroana. / Diaconi in stihare / Veneau de sus, din departare / Calcand pe calcaie / Cu fum de smirna si tamaie. // Lumanari de ceara / Se incrucisara, / Scara din cereas-ca-mparatie / Scobora in infirmerie, / Pe trepte de clestar, / Langa patul lui de talhar. / Cei de fata vorbeau pe deste / Cu el, si bisericeste. / in tinda, / Cresteau plopi de oglinda / Si o luna cat o cobza de argint. / L-am auzit soptind. / Si toata noaptea a vorbit cu ei, / Si cu icoana Dumneaei / A de-a pururea fecioare, / De Dumnezeu Nascatoare. // - «Lasati-l; nu poate sa v-ascultc, / Nu vedeti? Azi are vizite multe, / Domnule grefier.» / Zabrele s-au indopat cu faguri de cer / Si atarnau candele de stele / Printre ele. / Ferestrele inchise / S-au acoperit cu ripide si antimise. / Si odaia cu mucegai / A mirosit toata noaptea a rai. // L-am gasit / Zgarcit. / El sta acum in pal. / Unde-i sufletul lui? Nu stiu. A plecat." (Cantec mut). Unica in cadrul ciclului, pentru ca prezinta rascumpararea infaptuita, poezia Cantec mut si-ar putea gasi un loc mai potrivit in Psalmi, caci. in ciuda sfortarilor mereu reluate, psalmistul arghezian n-a avut parte de o epifanie ca cea petrecuta in odaia in care mirosul mucegaiului este sters, facand loc sacrului ce transfigureaza locul si faptura umana. E surprinzator cum tocmai in acest spatiu, ce pare proprietate a diavolului, gratia divina coboara pentru a mantui o faptura mutilata. intregul panoptic al carcerei, tutelat de intuneric, descompunere si moarte, nu e, daca e privit prin prisma acestui poem, decat o imagine inversa a mantuirii, prin trairea pana Ia limitele inumanului a suferintei, a calvarului. Cand sufletul, trupul si mintea incarceratului par sonde ce exploreaza ultimele fruntarii ale suferintei, epuizandu-i sensurile, calvarul trait nu-si poate decat revela cealalta fata, mantuirea. Ispasind condamnarea omeneasca a vinei lor pe pamant, nenorocitii temnitei vor pleca mantuiti spre o lume mai buna. Acelasi e, in definitiv, si sensul demersului poetic arghezian: prin poezie, universul care, al caderii si al descompunerii umanului intra in mantuit azur - cum ar/pune Ion Barbu - pentru a se sublima in arta.
Ciclul arghezian al Florilor de mucigai numara douazeci si cinci de poeme in editiile definitive, aparute sub directa ingrijire a autorului, unele dintre ele adevarate bijuterii lirice: Pui de gai, Fatalaul, Tinca, Rada, Ion Ion, Cina, Streche, Cantec mut s.a. in ansamblu, aceste poeme independente alcatuiesc catastiful-jurnal in care se consemneaza, adesea in registru burlesc, faptele si portretele sumbre ale temnitei, intamplarile ei in ordinea bestialitatii sau a comicului buf. Poeziile sunt, fara exceptie, narative, dar prozaismul lor intentionat e doar aparent, el sustinand cu finete ideea unei umanitati ce-si traieste indiferent, fara emotie, pana si propria suferinta. Pompiliu Constantinescu- remarca "intentionata lor candoare narativa", tocmai pentru ca ele spun cu un aer firesc si detasat, istorii atroce, intamplari de o marc cruzime: "in regimul de inchisoare nimic nu mai poate fi infricosator; crima consumata si pedepsita, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conversatie". Oroarea apare, in acest spatiu, ca fapt divers si, probabil, aceasta atitudine lirica a fost considerata scandaloasa, socanta, la aparitia volumului. Poezia isi repudiaza lirismul nu numai prin tonul impersonal, lipsit de emotie in notarea universului si a figurilor ce-l locuiesc, ci mai ales prin "urzeala epica" (Mircca Muthu). Narativizarca, dialogul, anecdota, poanta finala sunt intretesute lirismului. Iata cum apare prezentata istoria picanta a unui amor consumat in mahala, istorie convertita, prin poanta, in elogiu funebru: ,,[] Fa, Tinco, fa! Papucii de matase, / Margelele, cerceii nu ti i-a dat Nastase - / Si-n fiecare desti cate-un inel / Nu ti l-a pus cu mainile lui, el? // Cine ti-a baut oftatul mincinos? / Cui i-ai dat, fa, sa ti-o cunoasca / Faptura ta imparateasca? // [] Tu n-ai voit sa spui / Nimanui / Unde innoptai, / Curva dulce, cu margaritarel de mai! // Vezi. Nastase osanditul / Nu te-a patruns decat o data; / Si-atuncea toata, / Cu tot cutitul".
Poezia care ocupa locul artei poetice in volum si-i imprumuta titlul, Flori de mucigai, difera de restul poeziilor din ciclu prin asumarea persoanei intai, care mediaza vocea eului liric - masca a poetului insusi. Textul poeziei este o reflectie asupra actului de creatie, in acest caz, damnare lipsita de atribute romantice, si asupra conditiei degradate a poetului, intemnitat impartasind soarta proscrisilor. Poezia temnitei, floare palida de mucegai nascuta in intunericul sufocant, e rod al fiintei vulnerate, jelanie a singuratatii exasperate.
Versurile rezultate sunt produse ale "mainii stangi", instrument lipsit de. precizie si de finete. Produsul ei e stangace, brutal, ca si poezia zgariata pe tencuiala - imperfecta prozodic, rudimentara, ca lexic, primitiva din punct de vedere stilistic, iar in sens mitologic-crestin, demoniaca. Neputinta si durerea, efecte ale alterarii sufletesti si trupesti a eului liric, devin circumstante ale actului creator: "Si ma durea mana ca o ghiara / Neputincioasa sa se stranga". Metamorfoza cosmaresca a mainii in ghiara desemneaza retragerea umanitatii inspre zonele bestial-monstruoase ale firii, premonitie a unei involutii pe care poetul o inregistreaza cu disperare si oroare.
Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o marturie despre con-ditia-limita a poetului si a poeziei, ci si un avertisment asezat la intrarea intr-un infem liric, un semnal ce are rolul de a atenua socul resimtit la lectura poeziilor urmatoare ale ciclului.
Asa cum observa George Calinescu, Florile de mucigai sunt "opera de rafinament, de subtilitate artistica, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele si le crede vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor ca si ale operei lui Rabelais." Niciunde nu apare mai pregnant ca in aceasta suita lirica vocatia de mestesugar de cuvine a lui Arghezi. El se joaca demiurgic - adica din placere si fara a simti oboseala muncii, la fel ca zeii - pentru a substitui lumea reala prin lumea cuvintelor. intr-o tableta aparuta in "Adevarul literar si artistic" din 1927, poetul isi explica cele doua coordonate ale demersului poetic: jocul si artizanatul de cuvinte: "M-a nemultumit, in ciasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei, si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase. imi venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul careia sa basculeze fix, ca figurile de celuloid Sa ma pazeasca Dumnezeu, nu am cautat sa fac literatura, dar am cautat cuvintele care sar si frazele care umbla, de sine statatoare insa cautand cuvintele saritoare si gasind putine, am inlocuit natura lor printr-o natura de adaos si m-am apucat sa fac resorturi pentru cuvinte, ca sa poata sari N-am facut altceva nimic, m-am jucat. [] Apoi, evident, am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie; le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele complet; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau stravezii si am silit sa intre in lumina lor eterogenul, ca intr-o vitrina de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroasa, altele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal." Cu siguranta. Florile de mucigai fac dovada acestor idei estetice.
Lumea candid-pitoreasca a temnitei, viziunea tragic-grotesca asupra omului si vietii, amestecul de senzual si morbid fac din aceasta carte tulburatoare - cruda si rafinata, suava si brutala, proaspata si artificiala - cel mai original si cel mai fermecator ciclu liric arghezian. Dovedindu-se, prin acest volum un spirit afin cu Francois Villon - poetul-haimana, boemul proscris din secolul al XV-lea francez - sau cu mai modernul Charles Baudelaire, Tudor Arghezi deschide, in lirica romaneasca, un drum ce va fi ulterior strabatut, pe alte cai si cu alte mijloace expresive de poeti precum Miron Radu Paraschivescu sau Emil Brumaru.
