FLOARE ALBASTRA - - Poezie de Mihai Eminescu publicata in "Convorbiri literare" , VII, 1, 1 aprilie 1873.
Intrunind atributele capodoperei, "una din cele mai perfecte, in delicata lor putere evocatoare, dintre creatiunile liricei eminesciene" , cum se exprimase Perpessicius in 1939 in primul volum al editiei sale critice, poezia Floare albastra a constituit de-a lungul acestui secol obiectul unor continue cautari si controverse generate fie de hermeneutica, fie de filologia textului si a deschis un amplu capitol al com-paratismului romanesc.
Tot Perpessicius a anticipat travaliul critic din ultimele decenii, scriind ca Floare albastra "face parte dintre cele mai putin intelese din poeziile lui Eminescu, in orice caz din poeziile cele mai expuse neintelegerii, si inca din cauza desavarsitei lor gratii".
In spatiul unui scenariu dramatic saturat de lirism este evocata ca amintire idila proiectata intr-un trecut aflat in opozitie cu un prezent incert si angoasant in care se situea/a constiinta eroului liric. Suava chemare la iubire a tinerei fete, cu intreaga ei retorica amoroasa, spre naturala implinire a impulsului tot atat de natural al erosului, se adreseaza unui tanar pierdut in reverie, detasat de realitatea imediata si situat intr-o lume a gandirii care-l face sa transceanda timpul si spatiul finite si-l instraineaza, hamletic, de actiune. Poetul potenteaza contrastul intre exuberanta erotica a fetei si i-mobilitatea contemplativ-reflexiva a tanarului ("Ca un stalp cu stam in luna!"). Gandirea lui isi asuma un cosmos intreg, lumile de sus ("stele" , "nori" si "ceruri nalte" ) si lumile de jos ("rauri in soare" , "campiile Asire" , "intunecata mare", "piramidele-nvcchite"), departe-le, sub forma departarii interioare ca transgresare a spatiului, si aproapele (notiuni introduse si comentate de Edgar Papu).
Amintirea ratarii in eros il face sa contemple in prezent lumea din perspectiva unui sceptic sau a unui metafizic de nuanta schopenhaueriana. Prezentul expunerii (in care constiinta eroului sta sub semnul acestui pesimism) face prin urmare posibila doar amintirea neimplinitei, ipoteticei idile, si imposibila transformarea ei acum in realitate. Daca in trecui nimic nu se interpune in calea ei, afara doar de non-participarea barbatului, in prezent exista un dat obiectiv, pe care cititorul il subintelege poate sau il ignora, dar care nu mai permite revenirea. O noua lectura a poemei, lipsita de orice prejudecati, intreprinde Roxana Sorescu, remarcand ca "Modelul psihologic si retoric al obstacolului se realizeaza prin doua antiteze: trecut - al posibilitatii oferite, dar refuzate/ prezent - al anularii oricarei posibilitati; pentru trecut -obstacol real inexistent, dar inhibitie psihica de nedepasit, in prezenta iubitei/ pentru prezent -obstacol real de netrecut, eliberarea de inhibitie in absenta iubitei, instaurarea regretului" . Admitand ca sensul trebuie cautat in relatia discursului fetei cu reactia negativa a barbatului, constituita din pasivitate, tacere si incapacitate subiectiva de reeditare a iubirii, acelasi critic punea "sub semnul irealitatii" antinomiile fundamentale ale poemei: ,floare albastra devine astfel poemul a doua imposibilitati de a anula, prin iubire, negatia fundamentala care intemeiaza lumea: cand sentimentele celor doi, aflati in praesentia, converg, se instaleaza la barbat o inhibitie - determinata poate de intensitatea trairii, dar poate si de cauze mai adanci - inhibitie care impinge prezentul spre un viitor ipotetic; cand sentimentele se manifesta in absentia, iubirea devine elan fara obiect, semn al unei tristeti constitutive a universului" . Termenul de inhibitie risca la un moment dat sa descalifice explicatia intelectuala a non-participarii barbatului demiurg, daca admitem ca ar putea exista una ("cauze mai adanci").
Incat poate sa fie vorba, deocamdata, de o eludare sau de o amanare a iubirii in profitul situarii pe prim plan a constiintei metafizice a eroului liric. Fara sa se imunizeze la glasul iubirii, el vrea doar sa o deplaseze in timp. Perspectiva iubirii o deschide fata, care are aici initiativa si care, plamada de puritate si senzualitate, cauta sa-l atraga spre erosul teluric pe carc-l evoca in invitatia plina de patos adresata iubitului caruia-i revela, ca loc al iubirii, o lume edenica. Cadrul cosmic in care se cufunda gandirea barbatului, pe dimensiunea verticalitatii, este transgresat de cadrul natural-terestru in care isi inchipuie iubirea fata, pe o dimensiune a orizontalitatii.
Elementele care compun visul edenic ("Codru cu verdeata" , izvoarele, stanca si prapastia amenintatoare, un "ochi de padure" etc.) constituie un univers in care iubirea este imaginata ca iubire a inceputurilor primordiale, a umanitatii adamice, a puritatii originare. Scenariul erotic este construit imaginar, de vreme ce nu se stie daca iubirea a fost si nici daca ar putea sa fie, incat intregul poem sta sub semnul indeciziei intre posibil si non-posibil, real si ireal. Disparitia necunoscuta a iubitei in final si perspectiva creata declanseaza exclamatia admirativa ("Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!"). Identificarea cu floarea albastra presupune inaltarea iubitei la valoarea de simbol. Dimensiunea temporalitatii a permis sau a dus, ca si la Dante bunaoara, la aceasta generalizare si s-a constituit simbolul, incat abia acum este posibil sa fie exprimat, de catre cel care-si spune "eu" in poem si pe care l-am identificat cu eroul liric, dublul regret ("Si le-ai dus, dulce minune/ Si-a murit iubirea noastra") - al fetei, ale carei contururi individuale s-au estompat, si al iubirii ca sansa unica, ratata de barbatul care, acum, are toate motivele sa postuleze adevarul trist al lumii. Nu numai initiativa ci si intierea in eros o preia fata ca o opozitie la starea de contemplativitate a barbatului pe care ea o resimte, cum s-a observai, cu un sentiment de rivalitate.
Ea vrea sa sustraga uitarii autenticitatea iubirii. Primejdia cufundarii in stele, nori si ceruri inalte (metafora eminesciana a gandirii cosmogonice), care explica non-participarea lui la iubirea deschisa de "dulcea minune" din padure, ea o resimte totodata ca pe o forta misterioasa si inaccesibila, aproape de neinlaturat. Optand pentru "principiul cunoasterii afective" , Eminescu cuprinde lumea "intr-un urias elan simpatetic" (Edgar Papu), asumandu-si atat erosul uman, imediat si real, cat si dimensiunea sa erotomorfa. Ataraxia barbatului nu arc numai explicatii psiho-inhibitorii, ci poate fi pusa in relatie cu ultimele doua (celebre) versuri din Faust II: "Etern - femininul/ Ne-nalta-n tarii" , trad. Lucian Blaga). Mai apropiata de natura si viata, femeia are intuitia infinitului in finit. Ea deschide perspectiva iubirii si frumusetii, a armoniei cu sine si cu lumea, pe cand barbatul sesizeaza mai degraba disonantele existentei, caracterul problematic al vietii. Epocile moderne carora le apartin cei doi mari poeti au postulat ideea dupa care fericirea ca ratiune a existentei omului isi gaseste justificarea in infinitul inaltei sale aspiratii. Daca el, prin cunoastere si ratiune, percepe mai dramatic complexitatea existentului, ea are constiinta ca-l poate salva, ca o Margareta ideala, printr-o iubire ideala, de acest tragism existential spre care-l poarta reflexia. Gandirea treneaza si devine obstacol in calea fericirii ("misei pe toti ne face gandul" , exclamase Hamlet).
Este aici si atitudinea sacrificiala, anume sacrificarea iubirii pentru adevarul metafizic. Din intregul complex motivic al Florii albastre se poate intrevedea una din cele dintai ipostazieri eminesciene ale" geniului condamnat prin destin la singuratate si pentru care iubirea nu-si mai justifica vocatia consolatoare. Pe parcursul secolului XX, apropierea lui Eminescu de romantismul german, in general, si de poetul Novalis, in special, a constituit obiectul unor dezbateri pasionante. Motivul fundamental care traverseaza si unifica in sens simbolic partile romanului Heinrich von Ofterdingen este Floarea albastra, amintita atat de des la pronuntarea numelui Novalis. La el Floarea albastra a devenit simbol al cunoasterii intuitive - simbol al poeziei, iubirii si religiei naturii. inrudirea au remarcat-o mai intai Tudor Vianu si G. Bogdan Duica. Profuziunea de articole si studii succedate in anii 60 viza in special ultimul vers al "enigmaticei" Flori albastre, "Totul" sau "Totusi este trist in lume!" , cele mai multe dintr-un unghi de vedere filologic, pana cand G. C. Nicolescu a repus problema in termenii exegezei literare: la Novalis simbolizeaza "albastrul himeric al idealulri transcendental" , la Eminescu este simbolul romantic al aspiratiei nostalgice dupa un ideal necunoscut, a carui cucerire compenseaza dezamagirea din lume sub toate formele ei" . Dupa Zoe Dumitrescu-Busulenga, floarea albastra ar simboliza, metaforic, iubita, pe de o parte, si ar fi, pe de alta, recele simbol filosofic, in orice caz un "motiv imprumutat de poetul roman de la romantica germana" si eminescianizat. Alte contributii au adus Michael Markel, Ion Constantinescu, Stefan Cazimir, Al. Philippide, Viorica Niscov, Vasile Voia. Viorica Niscov, traducatoarea romanului lui Novalis in limba romana, delimiteaza cu perspicacitate "trei momente" in masura sa reveleze afinitatile dintre cei doi poeti. Convergentele tin de structurile de suprafata, iar divergentele de structurile de 'adancime ale sensului imbogatit cu semnificatii. Apropierile i se par de ordinul structurii ("functia simbolului este, la amandoi, cea de mediator al cunoasterii"), pe cand Weltanschauung-ul lor difera. Consecinta pierderii iubitei difera de asemeni: recuperarea sacrificiala la Novalis (Mathilde Klingsohr, identificata cu Floarea, se ineaca intr-un rau), luciditatea amara la Eminescu
Si fericirea prin cunoastere difera prin modul de realizare. Unul dintre poeti opteaza pentru iubire, celalalt postuleaza adevarul trist al lumii. Dar in ambele cazuri discursul poetic se exprima sub auspiciul viziunii filosofice.
Numai cand este evocata la singular, si asta se intampla o singura data in opera eminesciana, in mult discutatul poem, floarea albastra este investita cu valoare de simbol.
In rest, Eminescu , utilizand consecvent pluralul "flori albastre", se indeparteaza de simbol, chiar daca acestea apar intr-un cadru magic, plin de vraja si poezie. Avand o valoare ornamentala, fiind simple podoabe, de extractie folclorica sau nu, utilizate la plural, ele nu pot dobandi statutul de simbol. Dincolo de acest motiv, atat de controversat, se pot semnala inrudiri cu poetul german Novalis pe alte coordonate, din perspectiva poeticii moderne.
