Nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani, Mihai Eminescu este poet, prozator si publicist. Este al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani din nordul Moldovei, si al Ralucai, din familia micilor boieri Jurascu. Copilaria si-o petrece la Ipotesti; inscris la "Nazional Hauptschule" din Cernauti, in clasa a treia (1858), absolva scoala primara in 1860; urmeaza apoi "K.K. Ober Gymnasium" din Cernauti. Nesuportand rigorile disciplinei scolare, fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti; revine la gimnaziu - ca privatist -, dar este tentat mereu de noi evadari. In 1864 este copist la Tribunalul din Botosani, dupa ce in primavara parasise Cernautii urmand trupa Fanny Tardini-Vladicescu. Fascinatia pe care o va exercita asupra sa lumea teatrului ramane constanta. incearca, intermitent si fara succes, sa recupereze examenele pierdute. Moartea, in 1866, a profesorului sau Aron Pumnul ii prilejuieste debutul cu poezia La mormantul lui Aron Pumnul (in brosura). In 25 februarie 1866 debuteaza la "Familia" cu poezia De-as avea, primita cu entuziasm de Iosif Vulcan, directorul revistei, care ii si schimba numele din Eminovici in Eminescu. Parasind Bucovina, peregrineaza prin Transilvania (Sibiu, Blaj), incercand sa-si completeze studiile liceale; este interesat sa culeaga material etnografic si sa vada locuri legate de evenimente cruciale din istoria romanilor.
Jurnalul lui Toma Nour - personajul din Geniu pustiu - pastreaza ecoul acestor preocupari. In toamna lui 1866 ajunge in Muntenia, unde e sufleor si copist in trupele lui Iorgu Caragiale (1866-l868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti, pana cand tatal sau il trimite pentru studii la Viena, desi situatia studiilor gimnaziale este neclarificata.
La Viena (1869-l872) audiaza cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste filosofie, se initiaza in stiinte (matematica, fizica), este membru activ al Societatii "Romania Juna" si leaga cateva prietenii de durata (cu Ioan Slavici si Veronica Miele). Dupa o perioada de colaborare la "Familia", adera la "Junimea" din Iasi si incepe colaborarea la revista "Convorbiri literare" (primele poezii trimise sunt Venere si Madona, Epigonii, Mortua est! - 1870-l871). Titu Maiorescu il va numi "poet in toata puterea cuvantului" - incepe o noua etapa in activitatea literara a lui Eminescu si deopotriva in istoria poeziei romanesti: poetica pasoptista este asimilata si inlocuita cu un registru liric structural diferit, care poarta, de pe acum, semnele constitutive ale "eminescianismului". in 1872, poetul se intoarce in tara. Dorind pentru el o cariera universitara, Titu Maiorescu il determina sa-si continue studiile Ia Berlin, cu o bursa acordata de "Junimea". intre anii 1872 si 1874 urmeaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filo-sofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus), istorie (Lepsius), limba sanscrita si mitologie comparata. Nu-si finalizeaza studiile si nu-si ia doctoratul. Reintors la Iasi, este numit director al Bibliotecii Centrale (1874). Functioneaza apoi ca profesor la Institutul Academic fondat de "Junimea" si ca revizor scolar (1875-l876 - perioada cand il cunoaste pe Ion Creanga, cu care leaga o prietenie trainica). Anii petrecuti in Iasi stau sub semnul participarii la sedintele "Junimii", al prieteniei cu Creanga si al iubirii pentru Veronica Miele. Din 1877 se stabileste la Bucuresti si lucreaza ca redactor la ziarul "Timpul" (alaturi de Ioan Slavici si I.L. Caragiale). Sunt sase ani de epuizanta activitate jurnalistica, la capatul careia se declanseaza boala (1883) ce pare sa fi marcat destinul tragic al Eminovicilor. in 1883 Titu Maiorescu ingrijeste editia princeps a Poeziilor autorului si dezvaluie culturii romanesti fenomenul Eminescu si totodata posibila perspectiva a influentei modelatoare pe care o va exercita asupra limbajului liricii romanesti a secolului XX. Mihai Eminescu se stinge din viata la 15 iunie 1889, la Bucuresti, dupa o perioada de lunga agonie, cu rastimpuri de luciditate si de constiinta dureroasa a bolii.
Scrisa in 1878, dar publicata postum, poezia Fiind baiet paduri cutreieram surprinde un episod din perioada adolescentei eului poetic.
Discursul la persoana I, marca a subiectivitatii, este construit cu verbe la timpuri trecute, semn al unor intamplari terminate. Tineretea este o varsta magica, identificata (ca si copilaria) cu varsta mitica a umanitatii, in care ruptura dintre om si univers nu s-a produs.
Astfel, eul poetic se identifica cu spiritul padurii: ,fiind baiet paduri cutreieram/Si ma culcam ades langa izvor, /Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneamJS-aud cum apa suna-nceti-sor.VUn freamat lin trecea din ram in ram/Si un miros venea adormitor./Astfel ades eu nopti intregi am mas/Bland inganat de-al valurilor glas". Tabloul vizual si auditiv este realizat printr-o acumulare a detaliilor care accentueaza lentoarea miscarilor, intr-o natura paradiziaca, lipsit de griji, ocrotit de luna, divinitate astrala nocturna, adolescentul se lasa cuprins de magia cantecului padurii si intra in lumea visului si a basmului: ,Jtasare luna-mi bate drept in fata. / Un roi din basme vad printre pleoapeJPe campi un val, de argintie ceata./Sclipiri pe cer, vapaie preste ape/ Un bucium canta tainic cu dulceata/Sunand din ce in ce tot mai aproape/Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii/Parea c-aud venind in cete cerbii" in felul acesta evenimentele poetice se preschimba intr-o poveste, tipic romantica, in care timpul real isi pierde taria, facand loc fantasticului.
Din tei iese o nimfa a padurii, o faptura de vraja al carei portret este surprins cu o acuratete halucinanta: "A/aturi teiul vechi mi se deschise./Din el iesi o tanara cra-iasa./Pluteau in lacrimi ochii-i plini de vise./Cu fruntea ei intr-o marama deasa./Cu ochii mari, cu gura-abia inchisa;/Ca-n somn incet-incet pe frunze pasa/Calcand pe varful micului picior,/Veni alaturi, ma privi cu dor".
Frumusetea zanei este una tipica femeii eminesciene, fiind realizata printr-o condensare de epitete si comparatii: "ochii mari "micul picior", ,paru-i blond si moale ca matasa", grumaz alb", "trupul ei cel alb".
In ultima strofa, cititorul atent poate sesiza faptul ca eul poetic insista asupra unicitatii experientei si asupra timpului evenimentului: "Si ah, era atata de frumoasa/Cum numa-n vis o data-n viata ta/Un inger bland cu fata radioasa/Venind din cer se poate arata; // Iar paru-i blond si moale ca matasa/Grumazul alb si umerii-i vadea./Prin hainele de tort subtire, fin./Se vede trupul ei cel alb deplin".
Interjectia "ah" marcheaza regretul dupa o astfel de lume, dar, mai ales, este constientizat momentul de ruptura, deoarece padurea, nimfa, varsta minunata a adolescentei, toate apartin unui trecut unic, fascinant, care poate reinvia numai prin poezie.
BIBLIOGRAFIE:
Negoitescu, Ion - Poezia lui Eminescu, EPL, Bucuresti, 1964; Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva, Bucuresti, 1971; Streinu, Vladimir -Eminescu, Arghezi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1976.
