Simplitatea expresiva a acestui text, considerat unanim a fi arta poetica a lui Blaga si, mai mult chiar, intuitia generatoare a intregului sau sistem filosofic, se impune de la prima lectura. Ceea ce se retine numaidecat este refuzul paradoxal al cunoasterii si dorinta conservarii tainelor, din iubire pentru ele. Ideea se valorifica printr-o comparatie dezvoltata in maniera mai generala din Poemele luminii, in fruntea carora e asezata in chip semnificativ si poezia pe care o supunem analizei.
Ca elementul care declanseaza emotia lirica e tocmai aceasta idee nu incape nici o indoiala. in Pietre pentru templul meu, volum publicat concomitent cu cel deja pomenit, citim urmatoarele: "Cateodata datoria noastra, in fata unui adevarat mister, nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare". Identitatea acestei afirmatii cu "ideea" poeziei dovedeste limpede ca ne aflam in fata unei obsesii a autorului, care exprima o credinta mai adanca si o atitudine cu implicatii dintre cele mai importante.
Dar prezenta ideii printre aforismele lui Blaga pune in discutie in mod automat regimul ei poetic. Nu cumva Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este versificarea unei simple observatii cu caracter teoretic? Sta frumusetea, incontestabila, a poeziei numai in haina ei de imagini?
Pentru a depasi dificultatea, va trebui sa cadem de acord mai curand ca ideea in sine e prin propria ei esenta mai aproape de conditia poeziei decat de aceea a gandirii logice. Caci paradoxul e intotdeauna mai mult sau mai putin poetic, prin rasturnarea pe care o impune viziunii normale a bunului simt. in cazul nostru, el se indeparteaza cu atat mai mult de regimul unei simple aberatii logice cu cat absurditatea pe care o implica si care consta in insasi anularea scopului definitoriu al cunoasterii e mai marc si mai inadmisibila. Nu rezulta nicidecum de aici ca paradoxul si-ar pierde in intregime functia de adevar. Vrem sa spunem doar ca el devine ceea ce se poate numi cu bune argumente o metafora intelectuala. Adevarul ei a fost formulat inca de multa vreme in cele mai variate moduri: dupa cum citind si invatand, sentimentul ignorantei nu se diminueaza obligatoriu pentru ca orizonturile se deschid mai mult si fac posibile perspective de-a dreptul nebanuite, tot astfel cunoasterea inseamna prin caracterul ei productiv si problematizam un mod de a genera noi mistere, incat se poate zice foarte bine ca nu e numai un izvor de raspunsuri, ci si unul de nesfarsite intrebari. De aici insa si pana la a conchide ca prin cunoastere ne. adancim intr-un mister si mai mare fara a fi izbutit sa ne lamurim cu privire la nimic este o cale prea lunga, pe care o gandire stiintifica nu o poate niciodata strabate. Caci daca e sigur ca procesul cognitiv e un proces istoric infinit, el nu trebuie asimilat unui blestem metafizic al omului, ci inteles prin raportare la caracterul inepuizabil sub aspect gnoseologic al universului obiectiv in mijlocul caruia traim si ne exercitam functiile biologice, sociale si existentiale.
Judecat asadar ca o metafora intelectuala, paradoxul adancirii misterului prin cunoastere poate fi desigur primit, dar, hipostaziat, el devine rapid punctul de plecare al unei conceptii excesiv generalizate, la care Blaga avea sa si ajunga prin opera Iui filosofica de mai tarziu.
Legatura dintre poezia si filosofia viitorului autor al Trilogiei cunoasterii este indiscutabila. Poetul insusi o recunostea intr-un interviu din 1935, cel putin pentru perioada care ne intereseaza aici: "La incepulul creatiei mele literare planul poetic si cel filosofic interferau, insa pe masura ce am inaintat in viata ele s-au diferentiat incet, incet, si toi mai mult". Pe de alta parte, in acelasi an, 1935, referindu-se mai precis la intuitia din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Blaga marturisea intr-un arlicol ca din ea (fara sa banuiasca macar) s-a dezvoltai mai tarziu ..ideea despre dogma ca metoda creatoare. Acea atitudine metafizica a fost insa punctul de plecare, matca din care s-a nascut roiul multiplu articulat al sistemului meu epistemologic".
Incat, daca e sa stabilim exact sensul relatiei dintre poezie si filosofic la Blaga, va trebui neaparat sa afirmam ca opera ganditorului este produsul, desigur amplificat, al unor intuitii lirice initiale si nu invers, cum o presupune operatia destul de raspandita de a interpreta poezia prin prisma conceptelor din Trilogii. Iata din ce cauza constructiile teoretice ale lui Blaga se caracterizeaza prin frumusete si armonie interioara, adica prin virtuti estetice, dincolo de orice valoare de adevar, in vreme ce poezia e intuitie lirica de cea mai pura speta si de cea mai buna calitate. Pe de alta parte, asa cum tot Blaga a.marturisit singur, filosofia si poezia lui sunt gemene, pentru ca sunt produsele, diferentiate prin limbaj, ale unei aceleiasi sensibilitati metafizice.
Din considerente ca acestea, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii reprezinta o realitate de-sine-statatoare care nu trebuie privita si judecata dintr-o perspectiva exterioara, intrucat ea nu este punctul de ajungere sau de concretizare plastica a unei idei filosofice, ci tocmai dimpotriva punciul de plecare al acesteia din urma. Implicatiile teoretice ce s-au dezvoltat de aici nu intereseaza asadar decat atunci cand urmarim dialectica intregii opere si nu analiza poeziei considerate in sine.
Textul se organizeaza in doua mari secvente aflate intr-o opozitie elementara: de la negatie la afirmatie. Poetul nu spulbera tainele, ci dimpotriva, le amplifica. Fiecare secventa contine la randul ei doua momente care in prima se afla in antiteza, iar in a doua se asociaza prin comparatie. Sa reluam, exemplificand, aceasta schema.
Iata prima secventa cu cele doua momente ale ei:
I. |
I. |
