EPICA MAGNA - Volum de versuri de Nichita Stanescu, Iasi, Junimea, 1978, avand pe pagina de garda urmatorul text: "Aici se incepe Epica Magna o iliada de Nichita Stanescu insotita de mai multe semne de Sorin Dumitrescu".
Intitulandu-si un volum de poeme lirice Epica Magna si subintitulandu-l "o iliada de", Nichita Stănescu subliniaza dominanta conflictuala, agonica, a viziunii sale, centrata in jurul motivului "luptei"; o "lupta pentru descifrarea semnelor lumii si structurarea lor intr-un alfabet coerent si lizibil" s-a spus (Ion Pop), asadar o lupta cu miza gnoseologica, prezentata in cateva dintre piesele de rezistenta ale volumului {Descrierea lui A. Clipa cea repede etc).
Acestei dimensiuni, gnoseologice, a "luptei" (al carei erou este constiinta infometata de sens, opunandu-se existentei haotice) ii putem adauga o a doua dimensiune, de natura ontologica, axata pe o imagine fundamentala din lexicul poetic eminescian; imaginea fiintei umane ca "soldat" sau "luptator". Daca in primele volume imaginea nu comporta valori simbolice si pare, mai degraba, un ecou al biografiei reale a poetului (marcata, in inceputuri, de razboi), ea castiga o incarcatura semantica demna de atentie incepand cu cele 11 elegii.
Dupa imaginea fiintei inchise in sine, lipsita de orice predicalie in afara verbului existentei, adica dupa imaginea increatului ca pura (si densa) potentialitate din Elegia intaia, imaginea luptatorului, emblema a umanitatii vulnerabile, apare in Elegia a doua. getica, o theogonie profana, revers simetric -al cosmogoniilor indice: nu lumile sunt cele ce se nasc prin sacrificiul zeului, prin despartirea zeului de sine insusi, ci, dimpotriva, ranile cosmosului, brese de vid prin care nefiinta patrunde jn inima fiintei, amenintand-o, sunt "umplute" prin imagini ale divinului. Rana, punctul critic ai despartirii sinelui de sine, e bresa, dureroasa si sacra, prin care identitatea compacta a fiintei se sfarma, instituind, compensatoriu, imaginea straina, a divinului:
"Ai grija, luptatorule, nu-ti pierde
ochiul,
pentru ca vor aduce si-ti vor aseza in orbita un zeu
si el va sta acolo impietrit, iar noi
ne vom misca sufletele slavindu-l
Si chiar si tu iti vei urni sufletul
slavindu-l ca pe straini". |
Ochiul pierdut ramane pat al unei alle vederi, in rana orbitei goale se naste - deviata, instrainata - imaginea de sine; constiinta e rana sangeranda a existentei ce se desparte de sine, iar luptatorul -luptatorul ranit - este emblema ei.
In Epica Magna, motivul luptatorului trebuie corelat cu alte doua motive centrale: metamorfozele si foamea.
Primul da titlul unuia dintre marile poeme ale volumului, axat pe intuirea identitatii substantiale a existentei, in raport cu care multiplicitatea existentelor individuale, necomunicante, izolate in singularitatea (deci in singuratatea) lor, e iluzorie:
"Nu exista decat o singura viata mare
la care noi trebuie toti sa participam.
Nu exista decat o singura viata mare
restul, nu suntem"; sau: "Exista o singura viata mare
la care noi toti participam;
fiind tot timpul, unul - altul, -
Si altcineva fiind mereu
singuraticul care este". |
Ca verb al existentei, a ji nu poate avea decat un singur subiect: existenta in totalitatea ei; ceea ce "exista" este numai ("singura") "viata mare" - nediviza-ta traindu-se insa pe sine pe rand, prin "singuraticul" care este de fiecare data altcineva. Spatiul tragic in care fiinta se traieste nascand timpul este pamantul, "ochiul albastru" al cosmosului:
"Aici e singurul loc tragic
pentru ca domneste unu,
iar nu zero,
pentru ca domneste singuratatea,
iar nu nimicul,
pentru ca domneste moartea,
iar nu nefiinta" (Contemplarea hunii din afara ei). |
Matrice a tuturor existentelor (asa cum A este matricea literelor, deci a sensului), unu (simbol totodata al singuratatii de nevindecat a existentului) genereaza multiplicitatea infinita prin despartirea de sine, prin "alungarea sinelui bolnav" (ca-n Izgonirea din rai, piesa din voi. In dulcele stil clasic), prin "pierdere", deci, sau prin "scadere". Lumile lui Nichita Stănescu decad din originalul Unu conform unui silogism paradoxal, caci existenta nu poate fi, din perspectiva logicii, decat absurda; formula silogismului existential ar II Adunarea prin indepartare:
"Eroarea este indepartarea de este.
Eroarea este estele fara sa lie el.
Ea este primul altceva.
Ea fuge din unu, devenind cu unu. doi.
Este adunarea prin indepartare
Este ceea ce am putea zice: unu lara unu fac doi". |
Aspectul - ludic - de "rationament" pe care-l primeste textul e menit nu sa-l depoetizeze, ci sa faca frapanta, prin paradox, incompatibilitatea structurala a existentei cu ratiunea umana care, incercand sa o motiveze, nu poate decat sa opereze o reducere la absurd. In aceste indepartari de unu ale multiplicitatii nu exista forme privilegiate; singura diferenta intre formele existentei o da "viteza" (v. Cateva generalitati asupra vitezei, in voi. Laus Ptolemaei); "viteza" inseamna timpul prin care fiecare existent "singuratic" participa la "viata mare" a lumii, realizand-o. De aici, imaginea vanatorii (varianta a luptei) prin care vanatorul aspira sa incorporeze viteza de existenta a celui vanat, ca-n poemul final al voi.,
Sagetarea cerbului stretin si harponarea pestelui Vidros:
"Haideti, va zic, sa vanam cerbul stretin
schimbandu-ne timpul si rasu-cindu-ne secundele
Haideti, va zic, fara mila sa-l vanam
pe cerbul stretin, scurtandu-ne lunile
si micsorandu-ne cat punctul de nisip anul () Haideti, va zic, sa pescuim pestele
Vidros
indreptandu-ne timpul si intinzand secunda
ca apa varsata pe lespede
iar ziua s-o lungim peste noapte". |
Asimilarea unor forme de existenta aparent straine (care nu sunt insa decat metamorfoze ale existentei substantial identica siesi), vanatoarea conduce spre cel dc-al doilea motiv amintii: foamea, trimitand spre interpretarea hegeliana a aclului alimentar ca "disperare de real", "cina cea de taina" - cu varianta Cina generala - desemneaza, in poezia lui Nichita Stănescu, legea existentei intr-o interpretare (consonanta uneori, tragic-grotesca alteori) a riturilor alimentare si a sacralizarii actului alimentar ca act de sacrificiu in religiile vegetarianului (orfismul, religiile indice, eucharistia din riturile crestine etc). In Contemplarea lumii din afara ei, spatiul tragic al existentei e_definit printr-o unica lege, aceea a devorarii: "In jurul stomacului. / unora le-au crescut frunze, / altora le-au crescut aripi, / altora le-a crescut creier./ De la distanta insa/ nu exista aproape nici o deosebire/ intre ce a crescut/ in jurul unui stomac/ si ce a crescut in jurul alluia.//Toate aceste burti/ au aceeasi foame/ ca dovada ca se mananca unele pe altele, / ca dovada ca sunt () Desi totul nu este decat o nesfarsita cina, / desi departe, in cosmos, / toti la un loc au o singura viata, / desi de departe, de foarte departe/ nu strabate pana in cosmos decat un fin murmur de falci si de mandibule () totusi am putea spune lara sa ne inselam prea mult/ ca exista o oarecare ordine () Bunaoara intotdeauna cand cineva mananca/ altcineva este mancat". "O singura viata mare" traindu-se pe sine, prin metamorfoza, in infinita multiplicitate a "singuraticilor" care sunt si autodc-vorandu-se in aceste inlatisari tranzitorii ale sale spre a se multiplica intr-o perpetua "adunate prin indepartare" acesta este chipul "lumii" lui Nichita Stănescu, contemplata din afara ei.
In aceasta lume fiinta umana este vazuta in
Metamorfozele sub trei inlatisari: ea este, ca si celelalte forme ale existentei, calator prin intruchiparile etern calatoare ale vietii ("la care noi, calatorule, participam"); ea este insa, in mod exceptional, si un strain printre celelalte chipuri ale existentei:
"numai eu, strainul,
Cristolbr Columb prin iepuri
Magelan prin frunze
si Nansen prin pietre, I fiind toate acestea,
ca sa nu ma suprim de mirare
amintirea lor mi se daruie pentru totdeauna
ca si cum ar fi a mea"; |
cea de a treia infatisare a fiintei umane (prima in ordinea, decisiva, a aparitiei in text) este luptatorul: "Brutala stare de a fi!/ Somnul nu consoleaza luptatorul obosit, / Visul soldatului rupe aripile/ fluturelui". Luptator o-bosit de eterna insomnie a existentei, participand la ca ("fiind toate aceste") si, totusi, strain ei. iata infatisarea pe c_are spiritul uman o primeste in Metamorfozele. In Creionul plin de Vange, aceeasi fiinta umana, pe jumatate natura i..Nascut pentru jumatate de viata, / cea a barbarilor, cei pe jumatate nascuti"), pe jumatate spirit (asadar constiinta tragica a singuratatii, asadar Strain de inconstienta metamorfoza) se contempla "intronand singura mea existenta, -()/ drag de soldat al patriei/ lasat in frigul de dintre doua razboaie".
In sfarsit, in Oedip soldat, statutul de "soldat" al fiintei umane se asociaza, fatal, cu statutul tradatorului, al paricidului ("tu, / care tragi impotriva propriei tale tari, / chiar daca nu stii ca ea iti este mama"), blestemat de intreaga existenta, absolvit insa chiar de cel lovit (tatal), datorita statutului sau de erou condamnat la vina tragica: "Iar gingasia pe care ai paraginit-o/ sa te faca gingas si proaspat ca firul ierbii, / soldatul nefericit, al tatii/ scump si iubit/ al tatii soldat/ scump si tragic si iubit". Soldatul "tragic" al lui Nichita Stănescu , ..strainul" din "metamorfozele", condamnat la "brutala stare de a 11" a luptatorului obosit, il aminteste pe Arjuna, eroul razboinic din marea poema indiana Bhagavad-Gita, a carei influenta a marcat puternic literatura europeana din veacul nostru.
Obligat sa lupte pentru tron impotriva verilor sai, Arjuna se opreste, inaintea acestui razboi fratricid, in Campia legii (pamantul sacru dintre cele doua osti sau tara dintre cele doua razboaie) si incearca sa refuze lupta in numele legii morale, preferand destinului de invingator destinul de invins sau de martir. Dar zeul Krisna, sub infatisarea, de avatar, a vizitiului ce conduce carul de lupta al lui Arjuna, ii dezvaluie eroului atins de "slabiciunea milei" legea cosmica a sacrificiului, in numele careia il obliga sa savarseasca fapta pe care legea morala pare a o interzice. Din perspectiva lui Krisna, universul insusi in nasterea si devenirile sale nu e decat istoria sacrificiului de sine al divinului, care se autodistruge creand lumea, dar ramane, in acelasi timp, prin spirit, strain acestei deveniri care e Natura.
In raport cu Natura in perpetua devenire, spiritul (spiritul divin sau uman, spiritul universal in ultima instanta) este strainul neatins de eterna metamorfoza a existentului, lixistenta cosmica insa e realizata tocmai prin aceasta metamorfoza sacrifieiala a divinului, ale carui infatisari tranzitorii se distrug reciproc intr-o lupta perpetua. Lupta invariabil fratricida datorita identitatii de substanta a lumii , lupta interzisa de legea morala este asadar impusa de legea divina a existentei cosmice, iar conditia de "razboinic" a fiintei umane o plaseaza in spatiul tragic al optiunii intre doua legi antinomice. invataturile lui Krisna catre Arjuna par sa defineasca si conditia luptatorului lui Nichita Stănescu Strain prin spirit lumii perpetuei metamorfoze, careia ii apartine insa prin legea naturii sale, luptatorul lui Nichita Stănescu, asemenea "barbarilor pe jumatate nascuti" din Creionul plin de sange, se descopera mereu "lasat in frigul de dintre cele doua razboaie". condamnat - ca Oedip soldat - la o lupta pe care constiinta morala o interzice, dar pe care legea existentei cosmice o impune fara putinta de scapare.
In inconstienta, inocenta "foame universala", luptatorul aduce sentimentul conflictului tragic intre ratiune, intre constiinta morala (straina existentei) pe de o parte si, pe de alta parte, legea cosmica a "adunarii prin indepartare". Conflictul intre existenta si intelegere, intre fiinta si nefiinta semnului abstract e tema poemului care deschide volumul. Descrierea lui A, unde A, matrice a sensului, defineste nefiinta gandului, iar 1, matrice a multiplului, defineste multiplicitatea existentelor: "II opun pe A lui 1 ()// il opun pe A, mie./ Sufletului meu il opun pe A./ Lupta care naste inteles ()// Tu care nu esti, -/A, / cine o sa te gandeasca, cine ()//Sub piramida ta, A/ voi depune marturie/ de faptul ca m-am nascut/ si de faptul ca am murit". Tragic "martor", luptatorul "iliadei" stanesciene este in spatiul con-flictual dintre mutenia existentei si nonexistenta logosului, ca in celebrul Autoportret: "Eu nu sunt altceva decat/ o pata de sange/ care vorbeste".
Atunci cand "vorbirea" se schimba in "lacrima", ia nastere poezia sau "cantecul", sublimare in logos a suferintei de a fi, ca in an-te-penultima secventa a poemei Contemplarea lumii din afara ei, intitulata chiar Cantecul: "El intrerupe cu sinea sa/ orice alta miscare.// Fii face sa nu mai fie/ ceea ce este/ si sa apara in fiinta/ ceea ce inca nu s-a nascut.// El schimba lotul in vedere/ infometand lumina.// El leagana moartea/ pana cand rasar din ea cuvinte/ si impodobeste cu lacrimi/ legea stelelor fixe./ El este numit, uneori, sufletul, / dar cel mai exact ar fi sa-i spunem, totusi, cantecul". In miezul luptei universale din Epica magna, ca in centrul scutului Iui Ahile din lliada, se afla cantaretul, purtator al iacrimei universale: "nimeni n-are nevoie de el, / dar tara el nu se poate.// Spune-ne cum ne mancam unii pe altii, / i se spune: - si fa-nc sa plangem.// El stie plansul altora/ si lacrima care li se cuvine.// Pe pamant, din neamul oamenilor, / se nasc cantareti, / De asemeni, din neamul ierburilor./ Si din neamul animalelor, / pietrelor, / pestilor, / apei, / aerului, / focului, / se nasc cantareti.// Pe pamant tot ce exista/ Are nevoie din cand in cand sa planga" (Cantaretul, in Contemplarea lumii din afara ei).
