Volumul 11 elegii are, in ansamblu, statutul unor fise - ample si fidele -ale starilor pe care le presupune asa-numita trezire a subiectului liric si, respectiv, efortul spiritual al accederii la un nou regim ontologic. Dramatica lepadare de situarea profana in lume si, implicit, anevoiosul proces de transformare launtrica, de realcatuire a sinelui la nivelele superioare, pana la acela unde are loc unirea constienta cu Absolutul induc, intr-o ordine aleatorie, oscilatii, ezitari, renuntari, insuportabile stari de sila fata de trup si de existenta laica, efemere sperante in mistica lepadare de bucuriile lumesti proprii "omului exterior", dar si tentatia si chiar optiunea - ca expresie a elanului vital - pentru asemenea bucurii, fulgurante revelatii si repetate recaderi in lume etc.
In a cincea elegie a volumului, poetul textualizeaza interzicerea accesului la intelesurile indescifrabile ale realului. Textul acestei elegii este organizat dupa schema de desfasurare a unui proces absurd in care acuzatiile si sentintele sunt exprimate in limbaje pe care "inculpatul" nu le intelege. Convocat la tribunalul ,frunzelor, umbrelor, merelor, pasarilor", pentru o serie de culpe involuntare (ignoranta, nemiscare, plictiseala), subiectul asteapta, fara sa se poata apara, neintelesele sentinte. Anumite acte de acuzare sunt parafate cu maruntaie de pasare", dupa cum unele dintre sentinte sunt scrise in limba samburilor". in timpul judecarii, vinovatul incearca, zadarnic, sa aproximeze motivele si, respectiv, pedepsele la care va fi condamnat. Mirarea initiala a subiectului se transforma, gradat, in perplexitate - simtindu-se invinuit pe nedrept - si, apoi, intr-o ambigua si amara resemnare. intr-o ambigua si amara acceptare a vinovatiei. in mod surprinzator, propria stare de spirit trece de partea acuzatorilor, a realului "inchizitorial", se supara pe el, condamnandu-l, "indescifrabil, / la o perpetua asteptare, / la o incordare a intelesurilor in ele insele I pana iau forma merelor, frunzelor, / umbrelor, / pasarilor". insesi intelesurile lumii, luand forma merelor si a frunzelor (etc), se raliaza "instantei" care emite indescifrabile sentinte.
Mesajul acestei elegii se constituie in punctul de interferenta al mai multor perspective asupra existentei umane.
. Perspectiva orfica. Teologia orfica are la baza ideea pacatului originar. intrucat au fost facuti din cenusa titanilor care l-au ucis pe Dionysos Zagreus si i-au mancat camea, oamenii au o dubla natura: una titanica, obscura, instinctuala si alta luminoasa, divina "transmisa prin trupul lui Zagreus" inghitit de stramosii oamenilor. Purtand vina uciderii lui Dionysos, omul este condamnat la suferinta, spre a ispasi, astfel, pacatul mostenit de la "stramosii" sai;
. Perspectiva biblica. in doctrina crestina, pacatul originar (vina ancestrala) se datoreaza greselii savarsite de perechea initiala - Adam si Eva - care a incalcat interdictia de a gusta din Pomul cunoasterii;
. Perspectiva socratica potrivit careia a fi nu implica si accesul la cunoasterea adevarata ("tot ce stiu este ca nu stiu nimic" a spus, intr-o anumita imprejurare, Socrate);
. Perspectiva kqfkiana. Culpa -subconstienta - a subiectului liric din aceasta elegie este identica celei traite de personajul lui Kafka (din romanul Procesul)- in absenta marelui "reper' (Dumnezeu), existenta domnului K. este un labirint fara iesire. Drama acestui sonaj devenit, treptat, victima propriilor angoase generate de inconstienta "culpa" a situarii sale de tip pozitivist in lume - o lume care si-a pierdut sensul, o data cu "izgonirea" lui Dumnezeu din centrul ei - ilustreaza, parabolic, conditia omului modern si, in genere, a omului profan;
. Perspectiva care incumba intelesul ca omul, prin inzestrarea sa cu inteligenta (ratiune) s-a rupt de universul din care face parte si de elementele sale care "se multumesc" cu faptul de a exista pur si simplu, fara sa aiba obsesia efemeritatii lor, a mortii si a limitelor cognitive etc;
. Perspectiva paradoxala. in pofida dezideratelor cognitive ale omului, lumea nu numai ca refuza sa se lase cunoscuta, "pe cale rationala", "dar si condamna neputinta de a cunoaste" (Daniel Dimitriu, op. cit.) si, respectiv, orgoliul omului pozitivist (modern) care exalta propriile-i facultati de cunoastere si care, renuntand la cuvenita si ancestrala umilinta ontologica, "l-a pierdut" pe Dumnezeu.
Acest evantai de perspective beneficiaza de reactia lirica a poetului in fata asa-numitului sambure irational (absurd) din inima lumii (realului). Obsesiva reactie generata, asadar, de "irationalitatea" fondului tragic al lumii - si care consta, in primul rand, in legea inexorabila a mortii - se releva si, in acelasi timp, se ascunde in planul figurai al discursului. Aceasta revelatie - a factorului irational din inima lumii - este corporalizata liric prin intermediu] unei parabole care se desfasoara in termenii unui proces: un proces, pe de o parte, absurd, in care subiectul este acuzat pentru o vina pe care nu si-o asuma si pe care nu o intelege, iar pe de alta, un proces intru totul justificat. Tehnica ambiguitatii optimizeaza profunzimea mesajului.
