« Volumul de nuvele pe care-1 da dl. Agarbiceanu sub titlul De la tara () nu deschide numai sperante cu privire la talentul acelui care 1-a scris, ci afirma in chip netagaduit acest talent.
Pacatul cel mai mare al d-lui Agarbiceanu e stingacia. Cele mai multe povestiri n-au in ele chiag si nu-si afla singure granitele, ci ori nu ajung, ori intrec. in acest punct trebuie sa fie mai aspra critica de sine insusi a acestui
tinar.»
N. Iorga (1905)
«D. Agarbiceanu continua traditia scriitorilor ardeleni. Opera sa are cele doua note cu care ne-au deprins acesti scriitori: nota taraneasca si nota morala. Prin ele, d. Agarbiceanu e continuatorul lui I. Popovici-Banateanu si al d-lui Slavici.
Lumea in care se invirteste asadar scriitorul e lumea Ardealului, cu alte cuvinte e o lume taraneasca. Din aceste imprejurimi, d. Agarbiceanu ne ia figuri simpatice, pe care le pune in miscare, nu in vederea unei actiuni hotatite, cu un caracter dramatic, ci ni le face sa se miste in atmosfera lor naturala, fara vreun tel definit. D. Agarbiceanu a reusit astfel sa ne dea citeva figuri interesante, luate din viata sociala a Ardealului. Aceasta e partea cea mai izbutita a volumului sau.»
E. Lovinescu (1906)
« A aparut in editura tipografiei noastre inca un volum de povestiri de cel mai limpede, mai duios si mai adinc strabatator de suflete dintre prozatorii Ardealului. Poate ca va fi cetit cu acea simpatie care i se cuvine autorului, in larga masura, din multe motive: pentru talentul sau in a reda simplu, dar adeseori miscator pina la lacrimi adevarul unei vieti care pastreaza inca un caracter cu totul deosebit de caracterul vietii in mijlocul careia traim noi, cestia de aici, apoi pentru valoarea nationala a acestei vieti pe care sintem datori fata de noi insine s-o cunoastem altfel decit dupa inchipuiri inflorite, si, in sfirsit, pentru insemnatatea morala a acestei vieti, care poate si trebuie sa ne fie un indreptar, la aceia dintre romani pe care haosul de oras mare, farmecul luxului, tirania modelor si ispita politicei, cu toate urmarile ei de falsificare si pervertire a sufletelor ce stau in atingere cu dinsa, i-au indepartat de marile si fundamentalele virtuti a intelegerii intime a naturii, a inchinarii catre marele si sfintul rost al vietii, a iubirii si adincii, indreptatitei mile de oameni.»
N. Iorga (1910)
«Iata-ne iarasi in lumea romantica a d-lui Agarbiceanu. in fata noastra se ridica iarasi padurile de brazi de la poalele muntilor, cu cadrul lor cetos, cu aerul de misteruri, cu credintele primitive ale unui popor bun si nenorocit. Idile, frumoase fara seaman, cu toata naivitatea proprie unor suflete curate; conflicte tragice, luate din viata unui colt de tara; figuri poetizate, sau tipuri aspre si brutale; dar mai ales chinuitii si umilitii din patura cea mai batuta de soarta, - iata subiectele noului volum al d-lui Agar-biceanu. Si toate fapturile aceste minunate ale d-sale sint asa de adinc observate, asa de complet zugravite, cu toata imprejmuirea lor, incit te silesc sa le urmaresti cu incordare, leganat pururea de bogatia unei limbi mladioase si surprins mereu de farmecul originalitatii in amanunte.»
Ilarie Chendi (1910)
«Cu bucurie vedem astfel ca dl. Agarbiceanu nu are numai un talent descriptiv si cu multa putere de expresie in culorile atit de saturate, ci fondul d-sale mai este si adinc reflexiv. Afara de evlavia pentru lucrurile exterioare, d-sa stie sa analizeze suflete existente si stie sa observe stari sociale, caractere si probleme de la noi. Aici desfasoara chestiunea preotilor, colo educatia fetelor si aspiratiunile tinerei generatii mai cu carte. Aici persifleaza nationalismul rau inteles, colo ataca chestiuni practice de educatia poporului. Si glasul d-sale pururea sententios invaluit in pilde si simboluri biblice, incalzit in comoara limpede a intelepciunii batrinesti si voitoare de bine, strabate adeseori la suflet.»
Ilarie Chendi (1910)
« Cit priveste pe d. Agarbiceanu, acesta e desigur un scriitor fara artificii. Dar artificiile nu sunt arta. Ele se cauta si nu se gasesc totdeauna de intiia calitate; ea rezulta din actiunea fireasca, uneori fara constiinta chiar, a sufletului care cuprinde in ele acest minunat dar, alcatuit in mare parte din adevar si bunatate. La preotul de sat din Ardeal, al carui nume, laudat in Academia noastra astazi intiia oara, a mai fost auzit aici, nu e nici o expresie, nici o formula smulsa de dorinta de a face efect, nu e nici o fraza in care sa se simta multamirea de sine a omului care socoate ca a cistigat o placere mai mult pentru omenire. Scriitorul dispare cu totul: nu pentru ca n-ar putea sa fie vazut, ci pentru ca, sfios ca un taran si smerit ca un crestin, el se retrage, el nu se crede ca e de moda si i-ar parea rau sa fie chemat. Si atunci ca de la sine vin inaintea noastra batrinii care se iubesc in vechea casa a fericirii lor indelungate, vaduvele care pling pe urma vacii pierite ca pe urma unui prieten, si pina si cersitorii cari cad la un colt de drum, vagabonzii cari, primiti sub un acope-ramint, aduc cu ei binecuvintarea si lasa un loc mai gol in cercul lor decit un stapinitor care se duce.
N. Iorga (1911)
« E un contrast ciudat intre infatisarea blinda a scriitorului si intre eroii lui, cari sunt purtati parca de furtuna patimilor grele ce dorm in adincurile tainuite ale multimii, pe care nimeni nu o cunoaste si nimeni nu o crede. . .
Pina la Agarbiceanu nimeni nu a rascolit intunerecul si suferintele fara numar ce apasa viata milioanelor de muncitori ce se pierd in negura uitarii si a tacerii. Pina la el, scriitorii se margineau la suprafata idilica si amagitoare a vietii de la tara; condeiul lui Agarbiceanu a rupt aceasta pinza mincinoasa si scrisul lui ne spune, ca o revelatie nespus de adevarata si dureroasa: "Nu imbracati viata bietului popor in haina dulceaga a poeziei! Priviti ranile lui multe si mari, din cari singereaza; aceasta este starea poporului de la tara! Eu am vazut-o si am cunoscut-o in toata intinderea ei dureroasa !"
Si rupt odata acest mincinos val al poeziei, rasar deodata inaintea ochilor nostri figuri aspre si indaratnice, cari iau aerul de revolutionari pentru a razbuna toate umilintele sub cari s-au zbatut rindurile neputincioase ale inaintasilor, cari au rabdat si au tacut, si iarasi au rabdat, pina cind s-a umplut paharul. . .»
Al. Ciura (1912)
« intre prozatorii nostri din ultimul deceniu, d. Agarbiceanu e o figura cu deosebire atragatoare. Nuvelele si schitele lui, cu subiecte mai totdeauna din lumea satelor ardelene, scrise de obicei greoi si asemanatoare prin stingacia executiei cu unele tablouri ale pictorii primitivi ai Renasterii italiene, sint totusi insufletite de un puternic accent personal si lasa nu odata cetitorului o neuitata impresie. Intilnesti in unele din ele, cum e Fefeleaga, care-ti aduce aminte de povestirile marelui Tolstoi, nu stiu ce maretie simpla si grava; in altele, cum e Popa Man - o atmosfera intunecata de pasiune si mister, si in toate - aceeasi nota naiva si sincera in care nu apare nimic artificial, nimic mestesugit, ci un suflet curat si chinuit de vesnice probleme morale, care-si cauta calea.»
Octav Botez (1919)
« Este mai presus de discutiune ca literatura aceasta ii va pastra o trainica aducere aminte. Limba romaneasca asa cum o stie si o scrie Agarbiceanu desfateaza si invioreaza ca o plimbare la tara, in partile inca nerobite de graiul si formele civilizatiei »
Gala Galaction (1920)
«Agarbiceanu e aproape un povestitor poporan. Zic "aproape", fiindca predilectia sa in alegerea subiectelor si chipul in care isi rascoleste sufletele eroilor, nu-i indeparteaza deplin lectorii din speta acelor cari cauta cartii mai intii o desavirsita realizare literara, si numai dupa aceasta alte virtuti accesorii. Aici nu-si gaseste astazi o asemanare cu nici unul dintre scriitorii de mult pusi in fruntea clasificarilor. in toata opera sa strabate o adinca umanitate; lectura cartilor scrise pentru suflete marunte si bintuite de turburarea timpului are aproape caldura unui balsam alinator.
Este ceva mai presus de maiestria stilului, de armonizarea frazei, de documentarea rabdatoare a analizelor; ceva mai presus si care se poate lipsi de aceasta armatura a mestesugului. Este dragostea cu care isi poarta eroii printre filele cartii, pioasa caritate de cea mai inalta esenta crestina cu care ii intovaraseste in deznadejdile lor, lacrima discreta pe care le-o picura peste tarina groapei, cind pentru mintuire ii sloboade din chinuirea acestei vieti pamintesti. Privita din cele doua laturi, povestirea parintelui Agarbiceanu poate fi rasturnata la pamint, in mina cu lexiconul, cartea de stil si manualul de estetica. Si poate fi ridicata pina la culmi, daca lasam in laturi toate aceste instrumente de inchizitie estetica si citim paginile asa cum le citesc cele citeva mii de lectori credinciosi ai prozatorului ardelean.»
Cezar Petrescu (1921)
«Adolescenta noastra cunoscuse un Agarbiceanu de o deosebita calitate. Scrisul sau, gravitatea subiectelor sale, lumea si atmosfera eroilor sai lasase in sufletele noastre urme adinei. in admiratia de-acum un deceniu si mai bine, alaturi de Sadoveanu o firida anume zidita ni-1 rinduise pe Ion Agarbiceanu. Cu anii ce treceau firida se pastra, laudele intiiului entuziasm nu-si arsese tot untdelemnul.
S-ar putea crede ca literatura lui Ion Agarbiceanu are tinctura etica, ca ea urmareste succese inferioare. Este insa in Ion Agarbiceanu un spirit de observatie, un dar de a sanctifica si cele mai umile subiecte, este o sobrietate de gravor in cupru, calitati ce-1 ridica pina la creatia eroica si care sapa in sufletul lectorului, ca apa tare.
Poezia batrinetii, poezia diformului, poezia uritului din viata, poezia decrepitudinii trupesti, a damnatilor, a sisifilor, iata marele merit al lui I. Agarbiceanu si imensa lui feuda in literatura romana.
Este intr-adevar asa de tragica povestea lui Sisif, condamnat pentru zgircenia lui, sa se rostogoleasca din nou in fundul Tartarului de cum o ridica din virful muntelui piatra? E desigur un simbol. Dar tragicul acestui simbol e prea schematic. El e numai o enuntare, o tema. Cititi insa - recititi, vreau sa spun, caci cine n-o cunoaste ? - Fefeleaga, acest Sisif feminin, ce cara pietre, cu calu-i batrin, careia ii mor toti copiii de cum ajung la 15 ani, pe care o insala cu plata de multe ori oamenii si care vinde pe Bator, in tirg, ca sa poata inmorminta pe Paunita, ultimul copil. E ceva mai tragic, de o mai concentrata esenta omeneasca ca acest destin crud al Fefeleagai? Cititi intii Foamea dublinezu-lui Stefens. . . si reveniti apoi la Fefeleaga si la Luminita si veti avea constiinta impacata sustinind ca opera lui I. Agarbiceanu, cu toata inegalitatea si cu defectele ei, incidentale, - contine de pe acum insignele unei notorietati de mare arta universala.»
Perpessicius (1924)
« In comparatie cu dinamicul Sadoveanu . . . s-ar putea zice ca, in mod precumpanitor, I. Agarbiceanu este un static, privitor indelung in fenomene, cu ale caror - izolate - delicii se multameste.
. . . autorul iubeste lumea mica, de care este bine ca si literatura isi aduce aminte.»
G. Bogdan-Duica (1924)
« Ardealul a adus, cu prisosinta, ofranda literelor romanesti: Slavici, Cosbuc, Goga, St. O. Iosif mai inainte; recent, Liviu Rebreanu si Lucian Blaga insumeaza o contributie capitala in zestrea noastra estetica; d. Agarbiceanu staruie neobosit sa-si inscrie numele printre consanguinii sai. Dar persistenta nu e, intotdeauna, si o depasire: activitatea sa prodigioasa n-a spart indiferenta publica. Nu lipsa talentului 1-a impiedicat sa-si dobindeasca un loc de frunte intre scriitori, ci, mai ales, o mentalitate pernicioasa literaturii de care autorul a fost progresiv invadat. Opera d-lui Agarbiceanu cade sub acelasi destin literar ca si a raposatului Slavici: imixtiunea atitudinii etice o macina la temelii; Legea trupului e ilustrarea cea mai concludenta a acestei metehne. Si e pacat, caci autorul poseda o vina reala de talent epic: viziunea de un auster patetism ce sclipeste fragmentar in paginile romanului acesta, scris inainte de razboi, ar fi o dovada.
Destin patetic, dezlantuit de virtejul patimei superbe, subiectul iscodit de d. Agarbiceanu ofera toate posibilitatile de incisiva scrutare in hrubele sufletului uman; totusi, nu vom gasi, in acest roman, decit melodrama moralizatoare a unui posomorit teolog, destins tutelar asupra scriitorului.
D. Agarbiceanu salasluieste in sine existenta dubla a moralistului sever si ispita poetului, ce vrea sa-si plece urechea la vuietul pasiunii; invinge insa cel dintii. De aceea, se apropie cu jena de nuditatea sufletului; analiza luneca stinjenita de moralist, rigiditatea etica explica si condamna faptele, dupa ce s-au intilnit, sau le prepara, justificindu-le; scenele din care ar putea stoarce mai multa seva umana sunt estompate cu precautie teologala; o coborire in abisul sufletului ar fi o profanare. D. Agarbiceanu reda patima sub infatisarea sarpelui biblic; curiozitatea scriitorului e strajuita de anatema preotului ce se reculege, dupa fulgerarea ispitei carnii, ca dupa o crima adusa, impertinent, spiritului divin.»
Pompiliu Constantinescu (1926)
« Palavragiii criticii, care scriu fara plan, fara chibzuire si mai ales fara convingere, au strimbat din nas afirmind ca la acest prozator al nostru tendintele moralizatoare s-au dezvoltat in dauna calitatilor sale artistice. Mai putin rafinat ca dumnealor, eu am fost prins de la prima pagina (. . .) Sentimentul care m-a stapinit in tot timpul citirii a fost respectul pentru sinceritatea si nobletea de suflet a autorului.
Cunosc scriitori care, dupa conceptia recenzentilor nostri, sint mai artisti decit Agarbiceanu. Durerile si bucuriile semenilor ei le micsoreaza, le stilizeaza si le lacuiesc, facind din ele bibelouri charmante pentru masutele de salon ale cucoanelor din "lumea buna". De vreo preocupare morala, nici pomina: morala nu poate doar cu nimic mari gratia figurinelor.
Pentru Agarbiceanu, omul este - dupa vorba lui Kant - un scop in sine. Ideea ca zbuciumele personagiilor i-ar putea servi, lui si cititorilor, ca "priveliste interesanta", nu i-a venit niciodata. Mobilul scrisului sau este simpatia - in cel mai adinc inteles alcuvintului. Descriind framintarile aproapelui si narindu-i viata, el se uita pe sine, intra in pielea aceluia si-i citeste in suflet ca intr-o carte deschisa.
La Agarbiceanu morala nu-i o conventie, nici o teorie de minuit si nici un instrument de razbunare, ci un instinct elementar, de onoare, de mindrie, puritate si rectitudine, o forta vie, care nu-i lipsita de asprime si duritate, si care deci nu se identifica cu mila si induiosarea. Din acest punct de vedere, el n-are saman in literatura din regat si poate nici in cea de peste munti.»
H. Sanielevici (1927)
« povestitorul menit sa transmita altor vremuri toata viata, cugetarea si simtirea Ardealului sau.
Dar toti aceia care doresc numaidecit fraza de efect, cuvintul neobisnuit, legatura de vorbe care sa scapere, aceia care asteapta in fiecare moment sa se deschida cerurile pentru a se ivi o noua revelatie literara, balazatii si estetii care iau in mina un sceptru de critic pe care te intrebi cine li 1-a harazit, fireste, se dau in laturi cu dispret inaintea lui. I se face astfel o foarte mare nedreptate si va veni vremea cind se va recunoaste cit de mult datorim adevaratului continuator al lui Slavici in regiunile acestea ardelene.»
N. Iorga (1929)
« Agarbiceanu ama le novelle a tema, descrivendoci pero bellissime scene campestri ed animati dialoghi dai quali deve tuttavia quasi sempre risultare ii fine pre-
postosi »
Carlo Tagliavini
(1923)
« acest scriitor a ramas cel mai credincios traditiei ardelene. in scrisul lui graieste Ardealul, cu luminile si umbrele lui, cu virtutile si scaderile lui. De aceea, cine vrea sa cunoasca Ardealul neaos dinainte de Unire, il va descoperi in operele lui Agarbiceanu.»
Oct. C. Taslauanu (1932)
« In vasta lui opera, Ion Agarbiceanu a oglindit, ca putini altii, zbuciumarile, virtutile, energiile acestei provincii. Ochiul si inima lui au fost neintrerupt deschise pentru a surprinde tramintarile Ardealului romanesc in toata amploarea lor, sau natura lui cu frumusetile-i severe si grandioase. Chiar daca nu tot ceea ce a intrat in acest ochi si in aceasta inima a primit transfigurarea artei, opera aceasta ramine printre cele mai bogate si mai autentice, de la aceasta rascruce istorica. »
Ion Breazu (1933)
« Nu stiu cine spunea cu privire la noul volum al celui mai nedreptatit dintre marii scriitori ai epocii noastre intre romani, ca I. Agarbiceanu nu da adevarate amintiri. Daca e vorba ca el sa insemne momente, insirate cronologic, din viata sa, cu toata preciziunea si adaog: grija de propria sa persoana, desigur ca nu. Dar mi se pare ca se face o confuzie intre doua lucruri deosebite, desi termenii intrebuintati isi corespund, de la un vechi cuvint la un neologism, intre "Memorii" si "Amintiri".
Amintirile pot fi - si aceasta e treapta lor cea mai inalta - o sinteza de viziuni si simtiri la care se adauga perspectiva, plina de invataminte, a vietii traite pe urma. Si aceasta si este "marturisirea" autorului. Ca parintele Agarbiceanu se ascunde dupa un inchipuit judecator sau intinde un paravan de nume, n-are a face. Ea cuprinde intreaga obste sateasca de pe acea vreme. Asa era satul ardelenesc din acele parti, asa cred ca este si ar trebui sa ramiie, ca baza a natiei, oricare ar fi imprejurarile politice si chiar acelea de Stat.
Am publicat aici chiar citeva din ale lui "Ilarie", real sau inchipuit, si niciodata, in nici o literatura - si cred a cunoaste destule - decit doar in acele amintiri, si ele!, ale lui Bjoernsterne Bjoernson din Synneuve Solbaken si din Arne, cu aceeasi puritate sufleteasca, acolo insa de o seninatate pagina, pe cind aici e o crestina induiosare, crestina in sensul nostru, n-am gasit atita simplitate, poezie si inalta intelepciune ca in aceste pagini.
A trecut o jumatate de viata de om. Ion Agarbiceanu a ramas tot acela de acolo si tot acela de atunci. El duce, printr-o lume care i-a ramas de fapt straina, aceeasi mireasma de ogor a copilariei sale, la care se adauga doar smirna vocatiei sale preotesti, de care e patruns asa de adinc.
Sint senzatii de o extrema fineta, de un profund adevar, pe care numai acest suflet le-a putut prinde si pastra. Zapada e, si in privinta aceasta, o minune arta spontanee, neprefacuta. Ele sint un adaos pretios la insasi sfinta psihologie romaneasca. Pe alocurea, cind tilcueste vraja lunii, pare ca vad vechi stampe japoneze . . . »
N. Iorga (1940)
« La Agarbiceanu discutarea problemelor morale formeaza tinta nuvelei si a romanului si daca ceva merita aprobarea nesovaitoare, este tactul desavirsit cu care acest prelat stie sa faca opera educativa, ocolind anosta predica. Teza morala e absorbita in fapte, obiectivata, si singura atitudine pe care si-o ingaduie autorul e de a face simpatica virtutea.»
G. Calinescu (1941)
« Din Ardeal, in 1914, ne vine prima mare constructie epica a vremii, Arhanghelii, romanul lui I. Agarbiceanu. Prin largimea cimpului de observatie sociala si prin vehementa pasiunilor, povestirea ruinarii sufletesti a lui Iosif Rodean, cautatorul de aur din ,,baia" Valenilor din a carei cumplita ispita se salveaza numai iubirea curata a unei perechi de tineri, alcatuieste o etapa vrednica a fi considerata in dezvoltarea realismului mai nou. Din nefericire, continua interventie a autorului, comentariul moral neostenit, conrupe puritatea stilului epic si realistic.»
Tudor Vianu (1941)
« Ajuns la o maturitate in care vintul pretentiilor desarte nu mai bate, scrisul d-lui Agarbiceanu are calitatea vinurilor vechi, a caror autenticitate se impune de cum au atins buzele. Nici o nota falsa in evocarea, pornind de la realitatea momentana, a intimplarilor din copilarie. Si nici nu stii ce te ineinta mai mult, descrierea situatiei actual (re) date, sau intensificarea ei printr-un con de lumina ce creste, largindu-se, pina se opreste asupra unui moment din viata demult apusa. Coloritul local al peisajului ardelenesc este redat cu atita maiestrie, incit cei proveniti de la tara nu pot sa nu tresara, recu-noscindu-1, iar cei de la oras sa nu fie uimiti de bogatia lui. Anotimpurile, oamenii si scenele familiale sunt traite si retraite in aceasta carte (Amintirile, n.n.) cu o plinatate pe care am putea-o compara cu Taranii lui Reymont, cu deosebirea ca dl. Agarbiceanu inclina sa selectioneze mai mult ce e frumos la tara, cum de altfel se obisnuieste cind prin amintire vrei sa te refugiezi din prezent.»
Mihai Beniuc (1941)
« Arta d-lui Agarbiceanu este o arta autentica. Nimic cautat, nimic afectat, nimic siluit. D-sa nu cauta efecte, nici de stil, nici de situatii, nici de conflicte. Dl. Agarbiceanu a primit un material de o puritate si de o tarie pe care, pentru a-1 prelucra, nu avea lipsa decit de emotivitatea artistului. Parintele Agarbiceanu adesea n-a fost inteles intr-o lume de snobi, unde cuvintul afectat era singur pretuit si imaginea strimba exclusiv socotita ca valoare estetica. Judecatile literare contimporane pacatuiesc adesea fiindca nu judeca decit cuvintul, cuvintul sec sau cuvintul asezat intr-un panou decorativ si neglijeaza rezonanta cuvantului care duce pina in adincul sufletului unui scriitor si ii dezvaluie inima, ca pe un bun colectiv. Sunt scriitori la care sufletul depaseste cu mult regulile fixate de o anumita critica, reguli ce impiedica o comunicare cinstita intre cetitor si scriitor. Pentru a intelege pe parintele Agarbiceanu, trebuie sa te apropii de el cu bucurie, cu bucuria care ti-o da puritatea gindului cinstit.»
V. Papilian (1942)
« Moralistul, fara mistica asceta a lui Pascal si fara indemnurile spre penitenta ale lui Bossuet cel sumbru, urmarind cazuri de constiinta - asemenea clasicilor rusi - le rezolva in spiritul unei elevatii spre o filosofie simpla, a bunului simt etern acceptat. Nu o filosofie a sclavului, cea combatuta de Nietzsche si nici o varianta a filantro-pismului aristocrat, ci o forma a dragostei de oameni, promovind apropierea intre cei in suferinta. Daca "mila" recomandata de prozator n-are baze active, ea e cel putin o forma de aparare a "umilitilor si obiditilor" intre ei.»
Const. Ciopraga (1957)
« inarmat nu numai cu talentul natural si cu invataturile realismului european - printre care e usor sa recunosti realismul francez - ci cu o cultura sufleteasca de vocatie, care 1-a facut sensibil unor imponderabile psihologice si morale, el a stiut sa redea, cu o abundenta epica din care nu lipsesc nici accentele de forta, cum spun pictorii, nici poezia, ironia sau chiar amaraciunea, feluritele aspecte ale sufletului romanesc transilvanean, a carui complexitate, explicabila prin vicisitudinile istoriei, uimeste uneori pe romanii din celelalte provincii.
Pe linga aceste merite, un latin nu poate sa nu-si exprime pretuirea si pentru arta stilistului, care nu o data a desavirsit cele mai fermecatoare imbinari ale cuvintelor, ale ritmului si ale armoniei.»
Henri Jacquier (1957)
« Nu-i lipseste lui Agarbiceanu observatia si adeseori ea e deosebit de bogata si de sigura, dar dupa cum insusi marturiseste, ea e mai mult inconstienta si materialul ei e scos la suprafata si chiar organizat de emotie. Prin natura ei, emotia nu poate fi de durata prea lunga si de o intensitate egala. Iata de ce Ion Agarbiceanu exceleaza inainte de toate in schita si nuvela. O singura data emotia a fost atit de puternica si de complexa, incit s-a putut mentine pe intreg parcursul unui roman si a contribuit la constructia vastei lui cladiri. Pentru ca Arhanghelii, cu toate naivitatile lui, este un roman de o mare bogatie de viata, o adevarata fresca sociala, cu chipuri puternice, complexe, cu grupuri sociale surprinse intr-o miscare ampla; realitatea se inalta uneori in el pina la nivelul atotcuprinzator al tipurilor si al simbolurilor.»
Ion Breazu (1957)
« Si Agarbiceanu, ca si Sadoveanu inainte de a fi considerat ca artist, poate fi privit ca o natura. intelegem prin acest cuvint, rareori intilnit in vocabularul criticii literare, un temperament scriitoricesc inzestrat cu o capacitate de receptie fenomenala, careia-i corespunde o putere egala de productie. "Naturile" artistice inmagazineaza necontenit impresii si le transmit necontenit. La ele, productia ia un caracter de functiune organica, daca se poate spune, ca respiratia, ca circulatia singelui s.a.m.d.
Iviti inca in faia lirica a literaturii noastre, atit Sadoveanu cit si Agarbiceanu si-au relevat un neintrecut talent de povestitori, cu o mare putere de evocare a locurilor si a oamenilor din universul lor moral, as spune afectiv. In formatia lor, procesul de baza a fost iarasi similar. La Sadoveanu, traiul de pui al baltilor si al luncilor Moldovei, ca ucenic de pescar si de vinator, absorbind prin toti porii clocotul vietii din jur, de la desprimavarare pina la migratia autumnala a pasarilor. La Agarbiceanu, copilaria de cioban, beneficiind de o structura sufleteasca inrudita, de aceleasi foloase, de aceleasi privilegii refuzate vlastarelor de citadini si chiar mladitelor rurale, transplantate la oras. Datorita acestei adevarate bai naturiste, la virsta cind simturile ne nasc la viata, acestea s-au dezvoltat cu o receptivitate de senzatii si de impresii nemaintilnite la altii dintre scriitorii nostri. In saptezeci de ani de activitate literara, si unul si altul au reprodus fara efort din rezervele nesfirsite ale memoriei afective, variindu-si aproape la infinit expresia nesecata a impresiilor vizuale, auditive, olfactive etc.
Stilul lui Ion Agarbiceanu este prin excelenta, ca la toti marii nostri povestitori, un stil oral. De aceea autorul a putut marturisi despre "schitele, povestirile, nuvelele lui" ca le-a "scris dintr-o sunare". As spune ca transcrierea unei stenograme interioare. Povestasul parca si-ar rosti povestea in fata unui auditor de toate virstele, cu clipiri din ochi, cu naivitati si siretenii familiare pina si in solemnitatea cite unei descrieri ("Soarele se saltase, cit putu si el", in Qerul), cu exclamatii uimite ("Ce pirjol de copil!" in Veverita), cu paranteze blind oca-ritoare (), cu altele pur si simplu explicative (), cu epitete de superlativ popular, cu intrebari, exclamari, interjectii, zicale cu tot arsenalul oralitatii. Este stilul povestitorilor inaintasi, a caror intelectualitate inalta, ca aceea a lui Agarbiceanu, concentrata la masa de lucru, isi pastreaza prospetimea genuina »
Serban Cioculescu (1962)
« I. Agarbiceanu a urmarit sa dea prin romane o Cronica transilvana si ea a ramas pina acum si singura in literatura noastra. Ideea alcatuirii unei cronici nu va fi avut-o prin 1911 - 1915, cind scrie Povestea unei vieti si Povestea altei vieti, care s-ar constitui ca prima parte a ei si probabil nici mai tirziu, prin 1931, cind da, cu Biruinta, continuarea. Cert e ca mai incoace ideea il preocupa si trece la realizarea ei, caci tiparind in 1938 Sectarii, cu o privire asupra vietii de peste munti, descrie societatea transilvana si in anii de mai inainte. In 1942 apar volumele Domnisoara Ana si in pragul vietii, iar in 1941 - 1943 scrie si tipareste Viitoarea. Se poate observa ca este interesat aici, in primul rind, de viata societatii transilvanene, cu institutiile ei, precum si de prefacerile prin care trece de-a lungul a patru decenii, in atentia prozatorului sta descrierea vietii burgheziei de peste munti, care ar putea fi considerata eroul principal al Cronicii »
D. Vatamaniuc (1970)
« Povestirile lui Agarbiceanu alcatuiesc o carte inchinata destinelor omenesti. Unele au trainicie si asprime, altele se curma, sfioase si triste, invinse de cumplite suferinte. intotdeauna insa se infiripa discret poezia naratiunii. Simpla si totusi de o mare adincime a cugetarii, povestirea e la el un cintec si deci o poezie. S i daca faptele sint aproape fara exceptie triste, sfisietor de triste chiar, in cele din urma se cristalizeaza credinta in forta si rezistenta omului, in demnitatea sa grava, in rostul si in temeiurile sale etice si sociale.»
Ion Vlad (1970)
« Asadar, o lume de nelinistiti si de nelinisti, con-trastind atit de violent cu vocatia meliorista a autorului, caruia cea mai mare spaima - daca ar fi sa-1 credem - i-a putut-o produce "prapastia spiritului propriu" si odata cu ea, imprevizibilul, asaltul fortelor obscure, inbu-ruienarea sufletului nesupravegheat, lasat prada necunoscutului dintr-insul. Agarbiceanu ne-a lasat (. . . ) si cazuistica acestei veghe, literatura simplificata a "biruintei" eroului asupra sa insusi, dupa cum ne-a lasat literatura pilduitoare a celor slabi, mustrati o data mai mult pentru faptul ca veghea lor n-a functionat la intensitatea ceruta () Dar () Agarbiceanu ne-a dat chiar de la inceput si literatura unui alt tip de privire, in care - cu voie sau fara voie - interesul pentru latura enigmatica a sufletului, a puterilor din umbra a pus o lucire stranie, aproape demonica. Nu e intimplatoare aceasta indrumare la scriitorul care, copil, in noptile cu luna se lasa terorizat de vampirismul astrului, adolescent la saisprezece ani, se lupta cu intrebarile de tot felul ce-1 asaltau ca un ,,vint inghetat", iar la douazeci de ani, student la teologie, dar mai degraba insurgent in cuget, privea sarcastic la incercarile superiorilor de a-1 domestici; cit priveste iluminarea dobindita, la capatul unor lungi exercitii de disciplina interioara, ea n-a adormit nici un moment intr-insul atractia - sub forma ei ingrozita - pentru "citirea!1 fetelor atit de felurite ale raului, dar mai ales pornirea aproape hipnotica de a se apleca peste margini
de abis.»
Cornel Regman (1973)
« Mai adine decit Slavici si mai divers decit Rebreanu, Agarbiceanu nu anuleaza meritele de pionier ale primului si nu are desigur vigoarea arhitecturala a ultimului si nici amploarea de perspectiva a acestuia. Dar intr-un eventual triptic al marilor prozatori ardeleni, noi nu l-am pune pe autorul Ar hanghelilor intre cel al Mar ei si cel al lui Ion, ca un simplu element de tranzitie. Agarbiceanu isi edifica scrisul pe alta linie de interes, aceea a observarii sufletelor in ceea ce au ele mai particular sau mai ascuns. Este un drum laturalnic in topografia literaturii epocii. Schitele sale de inceput, aproape copii de pe natura, nu erau elemente de integrat intr-un ansamblu, ci exercitii pentru un artist care voia mult mai mult si a stiut sa vada mult dincolo de ele.»
Alexandru George (1973)
