Poezia Decembre a fost publicata in revista "Romanul literar", la 15 noiembrie 190. A fost inclusa in volumul Plumb din 1916.
In intregul univers al Plumbului se simte evident teama eului ca realitatea isi poate pierde martorii ori, in ultima instanta, contemplatorii (care o sustin aproape eminescian), agonia lumii consumandu-se atunci intr-o singuratate de dimensiuni aproape tragice. Primele doua versuri transcriu apelul adresat misterioasei prezente feminine din text: nimic aici din "discursul indragostit", caci iubita este invocata exclusiv in numele unei naturi amenintate de dezordine si, mai ales, de decosmicizare. "Te uita" si priveste" sunt verbe accentuand faptul ca iubitei i se confera inainte de toate rolul de a reflecta o lume aflata in iremediabil declin. Miscarea este inversa celei din poezia eminesciana, unde iubita este asteptata in mijlocul unei naturi eterne, tocmai pentru ca aventura trecatoare a umanului sa poata fi incredintata in felul acesta vesniciei.
Eul din poezia bacoviana nu poate face abstractie de alterarea fara precedent a formelor. Realitatea in permanenta ei schimbare nu devine doar un obiect al privirii, ci si al auzului: daca geamul este limita dintre interior si exterior, transparent, oferind unei priviri protejate spectacolul "de afara", hornul pare sa reprezinte acelasi lucru pentru auz. Descompunerea primeste o configuratie sonora, receptata lucid, ca un autentic spectacol de care individul nu se poate dispensa: "Si mana fotoliul spre soba I La horn sa ascult vijelia". Mai mult insa, receptarea lucida a realitatii pare sa fie profund legata de imaginea particulara a descompunerii propriului destin, cu atat mai evident cu cat realitatea devine "oglinda" in care fiinta isi priveste in fond propria-i configuratie existentiala: "
sau zilelor mele - totuna -
As vrea sa le-nva simfonia". |
Prezenta lecturii in universul bacovian este profund legata de conditia cu totul aparte a iubitei. Eul pare sa intuiasca in fond ca lectura devine modalitate de salvare, un act aproape ritualic, care, punand in relatie individul cu lumea redusa la semnele ei intangibile, "sustine" in ultima instanta realitatea. Prin actul lecturii lumea este oprita din curgerea ei nemiloasa. De aceea, la modul aproape ostentativ, atentia iubitei nu este indreptata spre fenomenal, ci spre semn, spre imaginea reflectata a lumii. Am putea spune chiar ca actul lecturii incearca, aici cel putin, sa reduca totul Ia semnificantul pur, singurul ce mai poate conta intr-o lume in care divinitatea nu ofera nici o solutie. Sa nu omitem insa faptul ca lectura iubitei are ca obiect tocmai polul, acel simbol recunoscut, dupa cum se mentioneaza in Dictionarul de simboluri al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, al stabilitatii "in mijlocul miscarii". In aceasta situatie, zapada este asociata semnificativ ingroparii, cu posibilul sens de protejare si ascundere de acea instabilitate care caracterizeaza universul.
Mai ales aici, in Decembre, interiorul are ceva paradisiac: caldura nu mai descompune (ca in Cuptor), ci, dimpotriva isi accentueaza rolul protector, devenind garantia armoniei fiintei si a lumii. Spatiul bacovian inchis primeste, mai mult, ceva sacru, aspect accentuat de altfel, din moment ce eul marturiseste ca "toate mi-s sfinte".
Adaugam celor pana aici prezentate faptul ca lectura apartine in mod obligatoriu iubitei; relatia, prin lectura, a iubitei cu litera, cu semnul, se propune ca imagine particulara a relatiei unei materii calde cu o raceala a spiritului, armonizand principii contrare si lasand pentru un moment iluzia ca actul genezei ar putea fi reluat iar lumea ar putea fi re-creata printr-o semnificativa armonizare a semnului cu natura feminina, calda si fertila. In aceasta situatie, sa retinem faptul ca gestul esential exclude orice atitudine profana si desacralizatoare in esenta ei: "nu rade citeste-nainte".
Dezlantuirea elementelor este transmisa din nevoia gasirii unei solutii in / prin imaginar. Potopul este invocat din perspectiva ideii de regenerare a lumii-Potopul, se mentioneaza in amintitul Dictionar de simboluri, "nu distruge decat cand formele sunt invechite si epuizate, dar el este urmat intotdeauna de o noua umanitate si de o noua istorie". Totul in contextul lunii decembrie, care, ca ultima luna a anului, este in fond echivalenta cu un final de ciclu.
Revenind, sa retinem ca deosebit de importanta ramane insa inainte de toate continuarea lecturii, gest prin care, la modul aproape ritualic, se opreste caderea lumii:
"Te uita cum ninge decembre
Nu rade, citeste-nainte".
|
