DE LA TARA - Povestiri de Ion Agar-biceanu. Budapesta, Institutul tipografic si de editura "Luceafarul", 1906 (data evident devansata tipografic, deoarece cartea apare anuntata si chiar recenzata - cu indeicarea corecta a anului - inca din septembrie 1905). Titlul paradigmatic, trimitind la I, Slavici (Novele din popor, 1881), I. Vulcan (De la sate, 1893), Agârbiceanu Vlahuja (schija De la fara, 1894), O. Goga (De la noi. 1094). Debutul editorial al scriitorului, comentat favorabil in presa de N. Iorga, S. Puscariu, E. Lovinescu, Z. Barsan, I. I. Nistor s.a. si distins in 1907, de catre "Astra", cu premiul "A. Murcsanu". Autorul isi ignora integral colaborarile la publicatii ca "Unirea", "Drapelul" ori "Ravasul", retinind doar textele mai noi din "Luceafarul" (Mistretul, Hotul - 1904; Popa Vasile, Cost ea padurarul, Caprartd, impacare - 1905), completate cu o seama de inedite (Glas de durere, Cula Mereut, Un doctor. Dan jitarul, Razbunare, Plutasii). Cu prilejul unei reeditari, contind ca editia a doua a culegerii, Schite si povestiri, 1912» elimina din sumar Glas de durere si Hotul, adaugind in schimb citeva noi texte, preluate din "Viata romaneasca", "Falanga", "Neamul romanesc literar" si "Luceafarul" (si neincluse in numeroasele volume tiparite intre timp); Sluga nostru Culita, Gruia, Vilva bailor. Gura satului, Anghelus, Melentea, Virvoara. Acelasi cuprins, mai putin Razbunare, se regaseste si in editia a treia, ce reinscrie pe coperta si titlul initial: De la tara. Schite si povestiri, 1921.
Citeva corecturi ce se intilnesc la nivelul textului celor doua reeditari par sa confirme spusele lui Oct. C. Taslauanu (Amintiri de la "Luceafarul"), potrivit caruia ardelenismele ce grevau scrisul tinarului Agârbiceanu anlreanu inevitabil si unele condeie redactionale, in pregatirea bunului de tipar. Versiunea definitivata pentru editia de autor din amurgul vietii (cf. Opere, I, 1962) tinde a se degaja insa de uncie asemenea (citeodata oportune, poate) grefe stilistice, preferindu-le asperitatile nctrucatc ale inceputurilor (v. bunaoara Caprarii]). Altminteri, multe dintre relativ numeroasele remanieri ale acestei ultime versiuni (intre altele, reconsiderarea regimului aleatoriu al timpurilor verbale, renuntarea la unele forme lexicale rebarbative s.a.) satisfac insa, exceptiile vizind indeosebi citeva nuantari sau substituiri (uneori impotriva logicii contextului) in prezentarea conflictelor interumane, intevenjii datorate evident conjuncturii politico-ideologice a anilor '50 (ale carei rigori explica si renuntarea definitiva Ia citeva povestiri remarcabile, precum Glas de durere, Razbunare, Plutasii, Gruia, proscrise probabil pentru a nu leza unele susceptibilitati ale etniilor conlocuitoare).
Desi "lumea prin care a trecut" l-ar fi putut situa mai curind in preajma lui Slavici, Agârbiceanu il aminteste pe drept cuvint, in prima linie a autorilor care "i-au desteptat sensibilitatea", pe Sadoveanu, care, alaturi de alti citiva tineri prozatori ai "Samanalorului" de peste munti, trata pe atunci mai ales "subiecte si motive emotionale" din lumea "de la tara", invesmantate in "fragezimea unei limbi proaspete, bogat colorate" (cf. V. Netea, Interviuri literare). Daca autorul Novelelor din popotele, prin ceea ce are mai caracteristic, un creator de viata, dublat structural de un pedagog Iara false retineri, linarul Agârbiceanu ni se infatiseaza, asemeni congenerului sau moldav, ca un interpret al "sufletului arhaic al poporului" (I. Negoitescu), dotat cu "sentimentul cosmicului" (M. Zaciu) si cu o atractie speciala fata de umanitatea "elementara", frusta, descoperita sub acest orizont si rasfrinta de "ochiul epic" al contemplatorului fie in dimensiunea baladescului autohton, fie in tonalitatile conscacrate de traditia europeana a realismului "sentimental" (desi un Dickens, un Daudet, un Maupassant se pare ca ii erau inca straini debutantului). De aici, pe de o parte, "romanticismul" marturisit de prozator, in evocarea uceniciei sale literare, iar pe de alta, aplecarea aceea constanta, uneori doar tandra si ingaduitoare, alteori indurerata ori direct acuzatoare, asupra atitor destine marcate de suferinta ori rascolite de patimi justitiare, apartinind lumii acesteia, deloc banale si amorfe, "de la tara". Dar ceea ce sustine mai presus de toate asocierea cu autorul Durerilor inabusite este vocatia comuna a povestirii.
Ca si Sadoveanu, Agârbiceanu este un povestitor innascut, este "povestitorul prin excelenta, care supune toate facultatile sale de perceptie vizionaris-mului epic" (I. Negoi(escu). De unde senzatia de integrare fireasca a eului in epos, impresia de autenticitate care se impune din afara, precum Hotul, Mistretul, Dan jitorul, Costea padurarul. Glas de durere, Cula Mereuf s.a. Acea capacitate particulara de stocare si restituire nealterata a trairilor copilariei si adolescentei, resuscitate sub forma de "icoane" si imbogatite epic "din lucrarea inchipuirii", la care se refera in Marturisirile din 1941, pare a fi intr-adevar emblema sub care va sta cu precadere debutantul. Asa cum se va intimpla si in proza evocatoare de Ia finele carierei, subiectele sale recupereaza si isi insusesc "induiosarile" si "tristetile" unor momente precise, autobiografice sau livresti, generind ambianta de participare, de "insufletire" a naratiunilor. incit insasi melodrama, cind i s-ar putea eventual imputa (M. Zaciu, C. Regman), e abolita de poezie. Prospetimea simtirii complice, reinviata si vizualizate epic, confera astfel contextului animat de figuri ca Dan jitarul, Costea padurarul sau haiducul nenumit din Hotul o stranie pregnanta baladesca, ce protejeaza de orice confuzie cu platitudinea samanatorista, in voga in epoca. Lumina si umbrele propriei sensibilitati, angajate de autor in evocare, etosul si melosul care-si exercita, ingemanate, autoritatea reclama replica pe masura a cititorului neinhibat de tabu-uri. Cu aceeasi participare, dar adoptind si tonalitati mai destinse, la limita snoavei evocatoare, sint conturate unele siluete, atasan-te nu numai prin pitoresc, de veterani ai tArimului de arhaitate, avut acum prioritar in vedere, ca inconfundabilul Cula Mereut, nostalgicul baci din povestirea ce-i poarta numele, trecut de mult pe post de "a cincea roata la car", dar bucuros sa-si mai poata dovedi inca, la stina, macar "pretul de-un ban rau"; ca hitrul povestas Mos Tanase, specie de "Tartarin local, cultivind fictiunea ca o justificare a nelucrarii" (M. Zaciu), din Caprarul (text sugestiv de altminteri si ca reprezentare in statu nascendi a conceptului "insusi de povestire); sau ca omonimul acestuia, din Un doctor (respectiv, doftor, in versiunea definitiva), iscusitul vraci cu meteahna sadove-niana a istorisirilor cu tilcul invaluit in abur de vin vechi. Observatia si intuitia tin evident locul analizei propriu-zise, dar rezultatele sint notabile atit prin unicitatea "icoanelor" aduse in prim-planuri, cit si prin tulburatoarea sugestie de autenticitate a cursului naratiunii.
Paleta portretistica a culegerii se diversifica apoi o data cu adaosurile care-i insotesc reeditarile. Galeriei initiale i se alatura astfel un chipes fante de culoare ca Anghelus, etalonul de frumusete si cutezanta masculina al tigancuselor cu ochii de pacura, ca si al "harancclor" din omenirea "afumata de la marginea satului, personaj in portretul caruia I. Negoitescu intrezarea viitoare linii de profil ale unor Aubrey de Vere, al lui Matciu Caragi-ale si Lica Trubadurul, al Hortensiei Papa-dat-Bengescu; un visator nastrusnic ca Melen-tea, definit de C. Regman ca "erou premoro-metian", cu ascendenta in mucalitii lui Creanga (dar conturat de fapt mai cu seama pe dimensiunea umorului tragic al inteleptilor); un Hercule al locului, inasprit de circumstantele unei biografii atroce si abrutizat de alcool, ca Gruia (rezunanta baladesca a numelui nu e intimplatoare), ce piere indirjindu-se sa doboare o locomotiva in plina viteza; un baics cu statut enigmatic, la nivelul colectivitatii locale, deschise perceptiei magicului, ca Vasile Mirza {Vilva bailor), care-si incheie implacabil existenta, prin in virtejul unor "legaturi tainice" cu spiritul malefic al adincurilor; o Gura satului, intruchipata in faptura mobila si alunecoasa a tusei Evuta, dar subsumabila, ca modalitate de transcriere epica, si spre deosebire de nuvela cu acelasi titlu a lui Slavici, mai curind traditiei clasicelor "fiziologii" ale secolului al XlX-Iea; in sfirsit, o reprezentare verista, de un dramatism mut, a feminitatii strivite sub povara unui destin necrutator: Virvoara din Mamaligani, a carei "icoana" de martira bizantina, succedind - prin ordinea primelor aparitii in paginile "Viejii romanesti" (1908) - unor creatii ca Fefeleaga si Luminita, antologate in volumul Doua iubiri (1910), incheie, de fapt, acel semnificativ triptic al expierii tragice, unanim socotit in rindul capodoperelor prozei scurte romanesti. Reeditarile adaugite din 1912 si 1921 consemnau astfel, implicit, consacrarea debutantului din 1905 (in legatura cu care se mai pronuntasera de altminteri, intre timp, si vocile autorizate ale altor critici, intre care M. Dragomirescu, I. Chendi, Izabela Sadoveanu, Perpessicius sau - in reluare - E. Lovinescu s.a.).
