CUVINTE POTRIVITE - Versuri de Tudor Arghezi.
Se publica o nota privind iminenta aparitie a nu mai putin de cinci volume argheziene. Si din aceasta avalansa nu va trece in zaturi decit volumul de poeme, care iese de sub tipar Ia 22 aprilie 1927, la Editura Fundatia Principele Carol.
Interesul mare suscitat de volum va impune un nou tiraj in . Mare parte a versurilor cuprinse in volum sint cunoscute publicului, fiind in prealabil publicate in reviste. Pentru o localizare, v. aparatul critic al ed. (voi. I-XXXVIII, 1962-88). Debutul cu acest volum, produs Ia 47 ani, l-a pus pe Arghezi intr-o situatie stilistica dificila, "la 1927 - scrie Dorina Grasoiu in "Batalia" Arghezi (1984) -, Arghezi se desprinsese nu numai de generatia din care, biologic vorbind, facea parte (Octavian Goga, Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Ion Agarbiceanu etc), dar risca sa fie depasit, prin numarul cartilor publicate, si de noua generatie afirmata dupa primul razboi mondial (Adrian Maniu, Ion Pillat, Lucian Blaga etc), ce impusese o noua sensibilitate si, mai ales, un nou tip de lirism."
Cu toate acestea, cu aproape un deceniu inainte de aparitia volumului, Arghezi e intimpinat cu superlative cu precadere de catre avangardisti, sensibili Ia inventivitatea lexicala a poetului prezent, deocamdata, doar in reviste, si la forta neconventionala, antiburgheza a expresivitatii sale lirice. " Arghezi - scrie B. Fundoianu - a voit sa fie sociabil si a ispravit prin a fi castelan. Fiindca e imposibil sa fii cirtita cind te-ai nascut in piatra de culme. Arghezi cel izolat a devenit, dintr-o data, poetul mare. Lucrul a venit brusc, pentru ca evolutia fusese lunga.
Populatia a crezut - pentru ca era in firea ei sa creada - si s-a nelinistit, fiindca un fenomen supara.
In doua luni, toti cei care au citit au declamat versurile lui."
In 1922, N. Davidescu (Flacara, nr. din 20 oct) il opune pe "simbolistul" Arghezi traditionalistului samanatorist N.Iorga, formulind cu claritate necesitatea ridicarii unei "baricade" estetice, opusa celei strict etice, reprezentate de catre conjuncturalul preopinent. "A. -scrie in continuare cu patos N, Davidescu -"a urnit spiritele creatoare din inertia epigo-nica posteminesciana", Parti-pris-ul simbolist al lui Davidescu avea sa fie sanctionat, insa, de catre E. Lovinescu, o data cu aparitia volumului IX al seriei sale de Critice (1923), dedicat Poeziei noua. Includerea lui Arghezi - lara volum la data respectiva in corpul comentariilor individualizate echivaleaza, fireste, cu o consacrare, prin nimic diminuata de faptul ca Lovinescu il situeaza pe Arghezi intre "falsii simbolisti". Modernistii par, insa, decisi sa nu-l scape clin mina.
In luna mai a anului 1925, celebra revista a avangardistilor, Integral, ii dedica un numar omagial, prilej de indraznete volute stilistice. Astfel, acelasi Fundoianu, consecvent in dovezile sale nedramuile de admiratie, scrie de data aceasta urmatoarele: "Mistic, Arghezi darima biserici; simbolist, Arghezi surpa, cu imaginile lui, cu sonoritatea lui vatuita, interna, cariatidele nascute din muzica si obscur, ale scolii."
Textele pe alocuri insuficient de atent dozate in privinta superlativelor - insista pe motivatii dragi avangardistilor: necredinta, indrazneala atee, nonconformismul moral, apostazia, poeta artifex. Astfel, pentru Ilaric Voronca (prezent in corpul aceluiasi numar), Arghezi este constrvctivistul total (initiatorul unei "gramatici Arghezi" in poezia romana), ..alchimist al imaginii" si iscusit "fierar al cuvintului". Astfel, Mircea Eliade avea sa constate intr-un text presarat cu esente acide ca aparitia volumului Cuvinte potrivite - - ale carui detalii de gestatie tipografica umpleau pina la refuz coloanele presei literare - a fost precedata de un adevarat "mit Arghezi". "Nu sintem impotriva literaturii d-lui Arghezi - precizeaza Eliade. - - Ii recunoastem toate insusirile talentului sau si ii admiram originalitatea. Dar nu putem admite exagerata admiratie pe care foarte multi dintre publicisti o vadesc fata de saptaminala productie a d-lui ArgheziOricine isi scruteaza, insa, sensibilitatea estetica, bunul simt si spiritul critic va recunoaste cit de neindreptatit este cultul arghezian. Atitudinea expectativa e nu numai prudenta - dar singura recomandabila. Cel putin atit timp cit nu va apare nici un volum al d-lui Arghezi." Iesirea de sub tipar a Cuvintelor potrivite (la 22 aprilie 1927, "de Saptamina Patimilor") declanseaza o furibunda campanie de presa, intinsa pe un registru larg, de Ia "inchinare" evlavioasa la invectiva. "Evenimentul mare literar - scrie Romulus Dianu - aparitia volumului de versuri al d-lui T,A., daca s-ar 11 produs cu 15 ani inainte, ar fi insemnat astazi pentru poezia romaneasca o noua orientare tot atit de primejdioasa si de stinta pentru epigoni, pe cit a fost cartea lui Eminescu" P. Constantinescu, ponderat prin firea sa launtrica, e si el impresionat: "in cartea liricei noastre, inceputa de Eminescu, poetul Cuvintelor potrivite se aseaza imediat in primul rang." G. Calinescu il socoteste "pe d. Tudor Arghezi drept cel mai mare poet contemporan al nostru". "Nimeni astazi - scrie criticul -nu imbina intr-o sinteza mai desavirsita inspiratia larga, profunda, elementara, cu nuanta marunta si nestatornica si, mai ales, nimeni nu poate fi mai trivial cu atita suavitate si mai elevat cu mijloace atit de materiale." Se recunoaste, in aceste elogii, un antiardelenism subiacent, orientat impotriva Iui Blaga (in plenitudinea fortelor sale de creatie) si a expresionismului vizionar, mitic, pus in contrapartida cu dinamica blasfematorie a imprecatiei turnate in forme incomode, lexical inedite. Obsesia critica a perioadei - si, totodata, o buna poarta de intrare in substanta de profunzime a liricii argheziene o reprezinta "materialitatea" volumului. Astfel - scrie G. Calinescu - volumul impune "O elevatie stincoasa si trudnica de paradis terestru, o nepasare mindra de pisc stralucind rece de zapada, deasupra norilor."
E. Lovinescu - deopotriva de darnic cu elogiile - e reticent in privinta "misticismului" poeziei argheziene, fiind insa de acord ca ea exprima "numai setea de divin, nelinistea in privinta lui si nevoia certitudinii materiale." Persistind intr-o mai veche obsesie, Lovinescu contesta din nou apartenenta lui Arghezi la simbolism, dar il proclama initiatorul unei noi estetici in literatura romana, "estetica poeziei scoasa din detritusuri verbale." Singurul reticent (si invaluit in tacere, la aparitia volumului) i G. Ibraileanu.
Dimpotriva, pentru M. Ralea, Cuvinte potrivite e rezultatul unui prometeism estetic: "incurcat si enervat mereu de rezistenta pe care i-o opune expresia - noteaza Ralea -, dl, Tudor Arghezi se opinteste brusc, sfarma toate lanturile si spune mai tare si mai minunat decit oricine ce are de spus." De partea cealalta a baricadei, vetustul G. Bogdan Duica reactioneaza oripilat, intr-un text de o infailibila zgrunturosenie eticista. Uritul volumului e o atitudine condamnabila - scrie criticul -: "o simtire estetica firesc si fin educata ar fi respins-o." Cartea e, de altfel, in intelegerea lui Duica - plina de "blocuri de urite realitati" "scirnave"; una dintre acestea cel putin, de o "aculturalitate frivola", "trebuie scoasa din literatura cu biciul crud al scirbei." Sintetic - noteaza profesorul clujean - , caracteristica volumului e "bizarul". Recidiveaza negativ si M. Eliade: pentru el, volumul are darul de a scoate in evidenta tocmai defectele lui A,, atit de bine ascunse de aparitia de pina atunci - diseminate in presa - a poeziilor: efortul pernicios de constructie giliita, opus firescului ce caracterizeaza viziunea unui poet autentic, lipsa de amplitudine si de constiinta estetica bine articulata ("sentimentalism ieftin, invechit, deslinat" silipsa de cultura adinca a autorului (""filosofic" de manual gimnazial"). Cel mai virulent detractor e Ion Barbu, intr-un text indirect, dedicat de fapt Evolutiei poeziei lirice a lui E. Lovinescu. "Geografia literaturii noastre - scrie I. Barbu - incepe sa para un peisagiu de marasm, imposibil de locuit. De o parte conglomeratul primitiv al poeziei argheziene; de alta, vacuitatea, platitudinea vintului lovinescian carc-l imbaiaza."
Atacul culmineaza cu celebrele invective din Poetica domnului Arghezi: refuzat de "mesagiu", de "Idee", poetul exhiba - scrie savuros criticul de ocazie - o "estetica de covoare oltenesti", "preconizind nu stiu ce sentimentalism, nu stiu ce vag sensualism turanic." Defectul lui' Arghezi - acuza Ion Barbu - deriva din incapacitatea poetului de a gasi tonalitatea poeziei pure, "masura de aur a lirei", rarainind complice la nivelul "pitoresc" si "violent" al gustului literar comun autohton, "mahalagiu, agricol sau haiducesc." Insistenta pe dosarul intimpi-narii critice a Cuvintelor potrivite argheziene se justifica in primul rind din dorinta de a separa apele: poetul e intimpinat superlativ de catre adeptii lirismului conceput ca expresivitate nonconformista, e valorizat encomiastic de catre sacerdotii esteticului, fiind repudiat, pe de alta parte, de catre intelectualizanti.
Daca ne raportam la prunele acorduri, deja amintite, ale modernistilor, sesizam ca in momentul debutului, aura de poeta artifex cu care fusese Arghezi innobilat de catre acestia dispare in favoarea unei perspective care va insista pe valorile nativului, ale spunerii "directe", fruste, nevoalate prin tropi stilistici. Astfel, Vladimir Streinu va vorbi de "eruptia de dinamism" si de "geologia" Cuvintelor potrivite; Nichifor Crainic il va asocia, prin Psalmi,gindirismului, S. Cioculescu va elogia proteismul unei "naturi" capabile de infinite translatii, in vreme ce Eugen Ionescu va incrimina "pitorescul" facil, esuat in "simulare si efect melodramatic preconceput; poezia "metafizica" esuata in grandilocventa, sonoritate goala, pomparetorism, discordanta in unitatea organismului liricfacilitate." in realitate, Cuvinte potrivite e una din marile carti ale literaturii romane, confruntate, prin hazardul unei aparitii tirzii, cu un alt tip de sensibilitate literara dominanta. Cu timpul, dezacordurile initiale s-au estompat, dind la iveala o alta obsesie: onticul,
"La Tudor Arghezi - noteaza Lucian Raicu - cuvintul e singura forta capabila sa reabiliteze existenta." Pentru Al. Husar Arghezi "dubleaza functia gnoseologica a artei de o functie ontica", pe cind, in cea mai buna interpretare care s-a dat pina acum universului arghezian (N. Balota), eseistul noteaza si el ca "in poezia lui Arghezi este inscrisao indoita aventura: a Fiintei si a Cuvintului. Poetul este angajat in aceasta aventura ca un cuvintator care nazuieste spre un surplus de fiinta in cuvintul sau." Imprecatia, uritul, nonconformista ruga divina, monologata, a Psalmilor sint toate subsumate raportului ce leaga, ontologic, fiinta de cuvint. N. Balota remarca, in acest sens, o absenta a "centralitatii" in universul poetic arghezian: cuvintul -- orice cuvint - devine, in acest registru, "masca" a fiintei, plamadire voit distorsionata a unei fiinte pentru care legea firii ramine aceea a "ncdezvaluirii", a ascunsului: "Reticenta in confesiune - scrie profesorul Balota - inseamna ezitare ontica si descoperire a golului in cuvint. De aici nevoia mastilor, ca si a cuvintului ca disimulare. Jocul cu cuvintele nu este doar voios-gratuila incrucisare a lor, ci e marturia directa, intruparea in verb a unei sfisieri. Cuvintul arghezian nu este doar expresia unei drame, ci insasi drama." S-a insistat mai putin - - in cazul unui volum de referinta pentru istoria poeziei romanesti - in privinta registrului minor al Cuvintelor potrivite.
Intra aici eminescianismul nostalgic, rugator din Vino-mi tot tu, elegiacul naturist din Sfirsitul toamnei, tacerea aspra din Miez de noapte, conventionalismul hibernal, pastelat din Zapada, insa volumul, unul din cele mai puternice, ca forta lirica, din literatura romana, trebuie cautat cu prioritate in registrul major, religios si teologic al sau, punctat de capodopere cum sint Psalmii, Morgenstimmung, Intre doua nopti, Psalmul de taina, Duhovniceasca sau De-a v-ati-ascuns, din care razbate atit sublimul suferintei si al singuratatii individuale, cit si un ortodoxism sarcastic, ludic ("E jocul sfintelor Scripturi./Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos"), apropiat de platforma folclorica, unde Diavolul e la fel de plauzibil ca si Dumnezeu, pe simplul motiv ca stie mai bine decit Cel de Sus ca viata nu e nimic altceva decit o simpla caricatura a mortii ("Asa e jocul, incepe cu moarte.").
