Sa pornim de la cateva propozitii schematice, simplificatoare, vai!, ca toate generalitatile, dar care au poate meritul sa ne introduca de la inceput in tema. Artistul este prin definitie spontan, el se arunca in actul concret al creatiei a corps perdu, criticul ramane constient de toate operatiile lui, el este deci prin definitie lucid. De aici s-a tras si concluzia, devenita banala, ca adevarata constiinta a literaturii o reprezinta critica. Faptul continua sa fie mai departe, evident, intemeiat, dar in acelasi timp nu-i mai putin limpede ca si artistii au constiinta propriei lor arte. Formula hegeliana "Ei n-o stiu, dar o fac", pe care Lukacs o alegea ca motto al monumentalei sale Estetici, trebuie deci intampinata cu rezerve, mai ales cu cat ne apropiem de epoca moderna si contemporana. imprejurarea este dintre cele mai interesante si ea ne va preocupa in paginile ce urmeaza, asa cum s-a manifestat in cazul oarecum particular al lui Arghezi.
Am spus "oarecum particular", caci autorul Psalmilor nu este ceea ce se cheama, in sensul propriu al cuvantului, un spirit intelectualizant, un reflexiv impenitent si fascinat de jocul pur si plin de austeritate al ideilor, ci o structura pasionala, comprimata la presiuni cu totul neobisnuite, un cert inchinator al formelor severe, ceea ce a produs, nu pe nedrept cateodata, impresia unei obsesii (sau vocatii?) precumpanitor artizanale. Un emerit exeget al poetului vorbea, cu tot temeiul, la un moment dat, de un "organicism suigeneris", care ar caracteriza prin excelenta poetica argheziana, spre deosebire de "latentul cartezianism" al unui Baudelaire, "care a impus liricii modeme programul unei arte poetice intelectualiste". (N. Balota: Arte poetice ale secolului XX, 1976,p. 9).
Arghezi nu face parte din randul scriitorilor care se individualizeaza printr-o intelectualiate explicita, precum Baudelaire, dar si Mallarme sau Valery sau, la noi, Macedonski. Barbu, Camil Petrescu, spre a nu mai vorbi de Blaga sau la francezi, de Sartre sau Camus, la care este greu de spus daca predomina reflexivitatea sau, dimpotriva, lirismul artei. Intelectualitatea argheziana este, ca si a lui Sadoveanu de altfel, o calitate implicita, care tine de structura personalitatii si deci si a operei lor, netalmacindu-se astfel decat pe calea indirecta a simbolurilor artei. Din acest motiv, la Arghezi, nu vom intalni o conceptie estetica dezvoltata discursiv, dupa normele gandirii sistematice, ci fie semnificatii incifrate in creatie si avand mai ales o valoare logica aproximativa ca orice conotatie, fie expuneri intelectuale sub forma publicistica, nedislocate insa din limbajul aluziv, simbolic si paradoxal caracteristic poetului, ceea ce pune anumite probleme si creeaza dificultati speciale aceluia care se straduieste sa deduca un sistem din modul de gandire si de intelegere estetica al lui Arghezi. in ultima instanta, dincolo de cele cateva idei pe care le reintalnim statornic si care reprezinta astfel niste leit-motive autentice ale poeticii argheziene, nu ne ramane sa distingem decat tot semnificatii ale unei viziuni adanci, ascunse in substanta personalitatii, adica ale unui mod de a gandi si intelege arta, ce nu se poate divulga cu claritate in concepte si retete, dar functioneaza permanent si natural in fiece demers concret si aplicat al ganditorului mai mult sau mai putin improvizat.
Si zicem astfel cu un sens precis: Arghezi, ne fiind un ganditor intr-o acceptie comuna, gandeste totusi intr-o maniera proprie, cu instrumentele obisnuite ale artei sale, gandeste liric deci, chiar dincolo de marginile poeziei consacrate ca atare. Iata de ce confesiunile pe care el ni le-a lasat trebuie intelese si interpretate mai curand in conotatiile lor decat in ratiunea lor fragila si cateodata relativ contradictorie.
Dar pentru ca exista totusi cateva idei ce se repeta, adevarate leitmotive, cum am spus, ale gandirii lui Arghezi, sa incercam mai intai de toate a le preciza. E mai ales ideea facerii, a muncii, a mestesugului, a "potrivirii" de cuvinte, nu desigur numai intre ele, dar si pe trupul unei inspiratii care vine din directii si prin mijloace necunoscute. Conditia elementara, liminara, absoluta in necesitatea ei, este indiscutabil existenta harului, a talentului. Arghezi se fereste de cuvinte mari, banalizate prin utilizari conventionale si de aceea ocoleste termenul de geniu, desi inalta-i exigenta il vizeaza si il presupune exclusiv.
In pofida uzantelor si chiar a propriului nostru obicei, nu vom da texte, pentru ca nu urmarim sa facem o descriere de altfel prea adeseori facuta, ci mai curand sa intreprindem o interpretare sau cel putin o meditatie in marginea unor remarci comune si poate chiar si unanim recunoscute. Ideea muncii in poetica argheziana este in chipul cel mai evident printre acestea si nu comporta nici un fel de contestatie. Majoritatea textelor vorbesc in acest sens. Dar nu e vorba catusi de putin de munca bruta, oarba si pedestra si nici de cea care si-ar inventa obiectul ce nu-i preexista, ci de efortul faurului de a scoate la lumina in geometria pura si severa a expresiei o revelatie traita prin puterea harului de a simti si de a se deschide poeziei, manifestata pretutindeni in realitate, dar apta de a Q transmisa numai catorva si numai prin acestia. Daca sensibilitatea poeziei o poate avea oricine, forta si mai intai capacitatea de a comunica nu-l caracterizeaza decat pe poet. Arghezi ajunge- la un moment dat sa spuna ca insusi actul facerii de care un artist pare sa fie responsabil in totalitate este determinat de interventia inexplicabila a harului fata de care individul creator nu este altceva decat un- instrument subsidiar, dar evident indispensabil. Poetul ar fi deci din prima clipa, prin insasi inzestrarea lui nativa, fara de care totul e zadarnic, in posesia unor adevaruri revelate, pe care eventual toata lumea le simte, dar numai el le poate exprima. Pentru a ajunge insa la expresie, el arc nevoie astfel mai intai de clipa fericita si capricioasa a inspiratiei, care tine de mecanismele secrete ale manifestarii harului si, in al doilea rand, de puterea de a face, de a munci, de a trece revelatia din starea originara de virtualitate pura in starea manifesta, concreta a expresiei celei mai proprii si celei mai pure. O atare imprejurare ne poate explica de ce Arghezi vorbeste altadata, necontradicloriu decat in aparenta, de lenea artistului si a sa in speta. Pentru'ca momentul iluminarii, al coborarii harului, mai simplu, dar si mai prozaic zis, al inspiratiei, trebuie asteptat cu umilinta si nerabdare. Nici un efort nu poate provoca si nici grabi momentul "sacru". Munca devine operanta in stradania de a da corp si de a esentializa ideea. Pentru aceasta se cere un mestesug, o stiinta a potrivirii cuvintelor, care se poate chiar, pana la un punct, invata si transmite, dar care este absolutamente inutila in absenta harului originar, singurul care-l legitimeaza pe poet, scparandu-l astfel de literat.
Daca poezia tine deci de har, adica prinlr-un termen mai pamantean, de vocatie, mestesugul tine de lileralura.
Inspiratia poetica, primum movensa actului creator, obliga pe artist la modestie si asceza, din constiinta ca individul uman n-ar li decat unealta si ca expresia este funciarmente si fatal inferioara inspiratiei. in puritatea ei, ideea sau, pentru a spune altfel, sentimentul liric, este cu siguranta intangibil. Actul de coborare in real trebuie sa incerce in masura posibilitatilor sa-i reproduca miezul. Iara a i-l altera prea tare, prin robustete si concizie, impinse ambele catre nivelul maxim. Vigoarea si rigoarea, ba chiar si rigorismul expresiei, reprezinta poate principala indrumare a poeticii argheziene in planul mestesugului artistic. Preocuparea marelui poet pentru aceasta latura prin excelenta omeneasca a creatiei, caci latura cealalta este, daca nu divina, cel putin misterioasa, revine cu o astfel de frecventa incat indreptateste constatarea cu privire la caracteristica reala a acestei opere, ca si a viziunii declarate a artistului asupra ei, constituie, asa cum poate rezulta din cele de mai sus, numai o parte a realitatii luate in ansamblul ei, numai o jumatate dintr-un adevar mai complicat, si nici macar nu csle cea esentiala, liste insa aceea, singura, care se poate discuta, care se poate pana la un punct, marturisi si chiar invata de catre altii, desi nu totdeauna aplica la fel de bine, prin simplul fapt de a-i cunoaste mecanismul. Caci in afara propriei substante ce nu se poate evident instraina, un mestesug orical de bine stapanit nu poate functiona decat in gol.
Nu este oare, sa ne intrebam, poetica aceasta foarte realista? Nu este oare gestul cel mai natural acela de a separa intreaga problematica ce tine de imponderabilul creatiei in creuzetul personalitatii de problematica expresiei, asa cum ea ne sta la dispozitie pentru control in textul propriu-zis al operei? Nu este personalitatea creatoare o "cutie neagra" careia nu-i cunoastem altceva decat "intrarile" si mai ales "iesirile"? Sunt fara indoiala intrebari retorice, caci in definitiv toate esteticile de specialitate pornesc de la realitati mai mult sau mai putin verificabile, punand in paranteza coeficientii strict si inalienabil individuali. Intereseaza mai cu seama nu ce se intampla in interiorul individului artist, in clipa unica in care se elaboreaza opera, caci pe aceasta nimeni nu o poate urmari si relata, adica opera ca text si univers imaginar, fireste raportata la anume puncte de plecare, ce sunt in genere niste premise necesare, dar nu automat obligatorii. Intereseaza deci procesul creator nu in aspectul sau de lava eruptiva, ci doar in chipul static si definitiv sub care s-a precipitat si s-a cristalizat in opera. E singura fotografie cu putinta a ebulitiei interioare din care izvoraste finalmente o creatie. Daca vulcanii in eruptie au fost si pot sa fie deseori filmati pe viu, nimeni n-a izbutit si nu va izbuti sa dea imaginile in miscare ale artistului in actul de elaborare Actul creatiei ramane tainic, nemarturisit si nemarturisibil, pentru ca orice incercare de a-l face public i-ar risipi involuntar tocmai esenta vie care-l defineste.
Aceasta este evident ideca lui Arghezi, c sentimentul neputintei lui sau al refuzului de a produce marturii dintr-un teren cu gardurile ridicate si de netrecut, dintr-o gradina fermecata si mirifica, in care muritorii n-au acces decat in clipele supreme pe care mai tarziu ei insisi nu si le pot altfel clarifica decat prin documentul oarecum rezidual al textului artistic. Opera ar fi deci pentru Arghezi nimic altceva decat un fruct furat in stari de gratie dintr-un taram oprit, dar cutezat mereu sau poate tolerat cateodata, nu prea des, prin harul innascut al poeziei si al creatiei artistice in genere.
Comparatia se cere insa corectata intr-un singur punct: acest taram miraculos nu este un taram "de dincolo", caci poezia se gaseste peste tot, in jurul ca si inauntrul nostru, si cu atat mai mult in sufletul poetului nascut, iar nu (acut, incat opera este fructul ce se coace in interiorul creatorului, nu in afara lui. Coacerea fructului cere rabdarea si modestia pe care Arghezi le recomanda de atatea ori. Ele se unesc intr-o constiinta a ascezei monahale, a discretiei si simplitatii existentiale, asezate toate ca veritabile temelii ale unei morale a muncii si a datoriei. Nici o oroare mai mare n-a avut Arghezi decat aceea a facilitatii, a ceea ce numea el cu o memorabila formula sarcastica "literatura de robinet*' Facilitatii i-a opus dificultatea, de unde si ideea de efort. Aceasta salahorie a muncii artistice, care este semnul insusi al responsabilitatii estetice in viziunea lui Arghezi, se innobileaza desigur prin constiinta existentei harului, adica a vocatiei sau a talentului nativ. inzestrarea obliga la munca, ea este har. dar este si povara. este blestemul, dar si bucuria unei vieti intregi.
Personalitatea dramatica, sfasiata de contraste violente, precum aceea de structura romantica, asa cum ii aparea Arghezi lui Serban Cioculcscu, isi regaseste totusi in anume profunzimi ale trairilor interioare o unitate greu de contestat, caci apartine, indisociabila, realului. Ceea ce pare uneori contradictoriu devine semnul unei dialectici mai subtile, din ale carei opozitii convergente se naste un profil de creator nu numai unitar, dar si unic.
Si spre a incheia acum in nota, si ea simplificatoare, a catorva concluzii discursive, vom spune ca la marele poet constiinta artei nu se intemeiaza ca, de pilda, la Baudelaire, pe o constiinta critica in sensul consacrat al termenului, ci doar pe certitudinea acelei unice vocatii care se cere onorata prin efort, prin permanent debut, prin modestie si asceza si, in fine, prin cultul niciodata micsorat al datoriei. Ideea de munca vine la Arghezi din constiinta responsabilitatii fata de arta lui. Iar arta Iui nu este, precum cea a lui Baudelaire, o arta separata de natura, o arta a constructiilor artificiale, a paradisurilor imaginare, ci una concrescuta din natura insasi, caracteristica ce defineste arta romaneasca in ansamblul ei, asa cum demonstra Edgar Papu mai demult intr-un eseu despre lipul nostru creativ in perspectiva universala. De aici rolul deosebit al muncii, al facerii artistice argheziene, care pornind de la natura, ca si plastica lui Brancusi, ajunge la o creatie de mari semnificatii reprezentative pentru spiritualitatea romaneasca. intoarcerea la natura, la natural, refuzul artificialitatii, ingenuitatea, copilaria artistului, jocul creatiei, teza asupra careia nu ne-am mai oprit in special, confirma toate laolalta aceasta nota distinctiva a specificului nostru national, fixand ideea muncii ca principiu al modelarii si al transformarii lumii. intr-un asemenea context, Arghezi ne apare, si in planul intelegerii si crezurilor lui estetice, la fel cu Sadoveanu, cu Enescu, cu Brancusi, cu Blaga, drept un artist prin care spiritualitatea romaneasca a acestui veac a prins conturul cel mai expresiv spre a se regasi pe sine.
Lovinescu spunea odata ca nu stam in fata Europei, nici in materie de cultura, cu mainile goale. Si el cita cativa dintre pilonii reprezentativi ai hartii noastre sufletesti. Astazi acesti piloni au devenit mult mai solizi, mai numerosi si mai substantiali. Arghezi este unul dintre ei.
