Comisul Ionita
Ciclu de povestiri in rama.
Personaj principal, static, unidimensional, personaj-liant.
Modalitati de caracterizare:
- caracterizare directa: portretul facut de narator si de alte personaje; autocaracterizare;
- caracterizare indirecta: prin propriile simtiri, ganduri si actiuni; prin mediul in care traieste; prin comentariul altor naratori.
Este personajul omniprezent, primus inter pares, acceptat drept maestru de ceremonii de catre toti convivii. Comisul Ionita este liantul celor doua planuri narative: al prezentului si al rememorarii.
Este cel de al treilea personaj liant al naratiunilor cuprinse in volum, cu sprijinul caruia instanta auctoriala isi organizeaza demersul epic. Fata de mos Leonte zodierul, comisul Ionita, razasul de la Draganesti, domina/ordoneaza fata "lumeasca" a acestei "Halima" sadoveniene. Este personajul omniprezent, primus inter pares, acceptat maestru de ceremonii de catre toti convivii, care i se si adreseaza Iui indeobste. Mai toate dialogurile care se incheaga in timpul discursului, il au ca protagonist sau ca locutor pe comisul Ionita. Este, de asemenea, liantul celor doua planuri narative: al prezentului si al rememorarii. Vesnica lui prezenta cu "amenintarea" ca va spune o poveste "mai strasnica si mai minunata decat cea cu iapa lui Voda' declanseaza la ceilalti convivi actul rememorarii, transferat apoi in "poveste".
Persoana lui domina deci planurile narative, imaginea lui deschide si inchide "povestea", eul auctorial pleaca si se intoarce la/ de la imaginea lui. El face trecerea de la timpul real la cel al povestii, pentru ca apoi, odata incheiata marturisirea, tot el sa readuca mesenii in planul real al scriiturii. Povestirea Haralambie este semnificativa. Proza se deschide cu imaginea comisului, gata sa transfere adunarea in celalalt taram, al povestii: "Cu ui. cica-n stanga comisul lonita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta musta(ile tusinate. Dregandu-si glasul, se pregati sa inceapa o poveste mai strasnica si mai minunata decat cea cu iapa lui Voda". Imaginea din finalul povestii confinteste revenirea adunarii in celalalt plan, al povestirii: ,JiazasuI s-a aratat mirat de povestirea monahului s-a tacut cu uimire o vreme. Dupa aceea si-a venit in fire si ne-a incredintat ca ceea ce vrea sa ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat si mai infricosat'.
Chipul cinstitului comis de la Draganesti este vazut de narator astfel: "Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie imi era drag foarte. inchina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor si se lua la intrecere pana si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta Era un om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata, in jurul mustatilor tusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata in creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata tusinata parea ca rade cu tristeta".
Daca numele Ancutei declanseaza neaparat imaginea/evocarea hanului, cu care face pereche inseparabila, marca distinctiva a comisului lonita este calul "vrednic de mirare", care era "calul din poveste, inainte de a manca tipsia de jar. Numai pielea si ciolanele!". Iapa din iapa cea batrana, ea deschide seria marturisirilor din volum. in povestirea Iapa lui Voda comisul se prezinta singur, cu necazurile sale "de atunci": "eu, de neamul meu, sunt razas de la Draganesti, din tinutul Sucevei. Dar asezarile mele sunt nestatornice si dusmanii mei au colti lungi si ascutiti. Am o pricina, cinstite boierule, care nu se mai istoveste". Pricina este de ordin social, o nedreptate pe care o suporta comisul din partea unui "corb mare boieresc", dar Sadoveanu alege fericit solutia trecerii istoriei de tip social in anecdotic, facand astfel povestirea aceasta potrivita pentru a deschide calea rememorarilor.
Ajuns acum, in planul imediat al inventiei naratoriale, ,stalp" al adunarii, prezidand cu dezinvoltura ceremonia adapostita de han in aceasta vreme "a petrecerilor si a povestilor'1, razesul cu mustata tusinata isi dezvaluie cu acelasi farmec dulceata ceremonioasa a vorbirii, acum ca si "atunci": "Caci pricina noastra de judecata a pornit, cinstite boierule, dinainte de Voda Cali-mah. S-au avut infatisare, si s-au dus la divanuri randuri de oameni, si s-au facut cercetari si hotarnice, si s-au cerut marturii cu juramant, s-au murii unii din neamul nostru judecandu-se si s-au nascut altii tot pentru judecata, si iata, nici in zilele mele nu s-a gasit inca dreptatea"
Prezenta permanenta si lider informai al adunarii de la hanul Ancutei, gata mereu sa spuna o poveste si mai strasnica decat cea cu iapa lui Voda, comisul ar fi putut "performa" si o a doua "poveste". Aceasta ar fi fost insa o exceptie, si exceptia nu putea fi acceptata, caci ar fi dereglat structura constituita a strategiei narative. Comisul are insa, ca personaj liant, datoria de a deschide, dar si de a inchide textul. Ultimul act este simptomatic pentru eroul nostru si pentru arta narativa sadoveniana. Mai intai, iapa cea slaba a comisului, spirit ocrotitor al adunarii, necheaza in acel ceas "necurat', incat "demonul trecu in pustietatile apelor si codrilor, caci nu l-am mai simtit', iar timpul real si cel al "povestii" se unesc pana la contopire.
Atunci intervine cvasinemiscarea: "Unii dormeau chiar unde se aflau, franti si rasuciti. Si comisul lonita insusi, dupa ce a cuprins de dupa grumaz pe capitanul Neculai sarutandu-l, a uitat cu desavarsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit'. Finalul este insa si o deschidere, caci, sub prezidenta acceptata a cinstitului comis, sirul povestilor va continua. Spiritul eleat care domina planurile narative se imbina, prin imaginea comisului, cu spiritul deschis, heraclitic, al acestei proze sadoveniene.
