COCOSTIRCUL ALBASTRU Volum de povestiri de Mihail Sadoveanu (1880-l961), aparut la Iasi in 1921.
Capitole separate au fost publicate in insemnari literare (1919), iar penultimul, La crucea Hotului, in "Adevarul Literar si Artistic" (1930). La acestea se adauga Bulboana lui Valinas, singura povestire de amploarea unei nuvele. Volumul e rezultatul sedimentarii dintr-o lunga perioada de timp, fara a li lipsit prin aceasta de o unitate specifica, in sine, si ilustrativa pentru volumele ulterioare ale scriitorului.
Primele noua capitole, in care sint rememorate evenimente din timpul campaniei la care scriitorul-capitan a participat nemijlocit (1914), imbina evocarea de jurnal cu schita portretistica si exceptionala pictura a peisajului hibernal. Viscolul nedomolit zile in sir aduna soldatii "in lucirea de amurg a tocului de mesteacan", creind ambianta propice destainuirilor. Prilej de cunoastere a acestor "oameni tristi si simpli", "resemnati si impacati in sfirsit cu soarta", repaosul e timpul povestirilor avind in centru "dureri aspre", legate de "vechi si adesea cumplite inlimplari": procese incurcate, blesteme si farmece, iubiri patimase.
Motto-urile semnificative ale capitolelor - "Cugetul e dusmanul omului", "imi povesti cu placere lucruri infricosate". "Furtuna, demonul singuratatii" - rezuma continutul fragmentelor, definind lapidar lactura unei proze de observatie si poematice totodata, efect al "cercetarii cu privirea", mai mult decit al auditiei propriu-zise.
In lumina mohorita de iarna, se perinda siluete si interioare, obiecte si ginganii, urmarite cu minutia unui "vrednic entomolog". Ambianta bivuacului - "asezarea vremelnica" din coltul indepartat de Moldova troienita - e restituita printr-un vast "tablou in alb", a carui excelenta vine din pregnanta pensularii "framintarilor viscolului pe fundalul pustietatii dealurilor ninse".
Pus sub semnul Cocostircului albastru, "aratarea stranie", "mesagerul de departe", cap. X sectioneaza timpul povestirilor, mareind revenirea Echinoctiului de primavara.
Chemarea din "tintirimul lucrurilor duse" a fantasmelor si icoanelor indepartatului trecut, realizata sub pretextul istorisirii primei experiente cinegetice a povestitorului, urmareste, de fapt, aducerea in prim-planul unui prezent etern a misterioasei pasari prevestitoare si mesagere in acelasi timp.
Conturul tras, cu penita fina, aminteste de pasarile albastre (Maeterlinck) ale literaturii chineze din timpul dinastiei Han, nemuritoare mesagere ceresti, simbolizind stari spirituale: "intr-o vreme ne oprim. Apa era aproape.
In ghiocelul cel negru de subl strasina paduricii pluteau si se jucau ratele cele venite din smircurile si ostroavele de la marginea lumii. Pe un arin batrin, doi hulubi salbatici rideau de jocul ratelor straine. Si cind ici, cind colea, un pescarus ciudat, si el strain, tot salta cind pe-o creanga, cind pe-un fir de papura, si-si tot intorcea spre mine capul mare, cu plisc negru, si-i sticleau in lumina penele batute parca in rubinuri si smaranduri. Si eu, si masinistul priveam incremeniti, caci pe celalalt mal mai sedea ginditor si-un cocostirc ciudat, cu penele de culoarea marii, cu pliscul lung, fin si ascutit." Revenit din "ostroavele de la marginea lumii", locuite, cum stim, la S. de "blajini", "Cocostircul cel strain" ar putea fi emisarul Celuilalt tarim, sau, poate, aici semnul postexistenjei sufletului fetei de padurar moarta demult.
Cap. XI Calul Dracului incercuieste prezenta malefica a aceleia care stapineste "duhurile necurate", doar pentru a putea face loc povestirii unei intunecate drame de dragoste din noptile trecutului" (capitolul XII). Finalul, de condensata nuvela, impune prin forta de actualizare a istorisirii "din alte vremuri". Atunci se napusti la vale, iesi la marginea zavoiului, si de acolo trase asupra fugarei un foc de pusca. F,a nici nu intoarse capul. Osteanul, ghebosindu-se asupra armei lui, incarca cu graba si trase iar. Apoi iar incarca; si pe cind ochea a treia oara, printr-o lumina ca ziua, vedea lamurit cum scade unda si muierea iese de ceia parte, pe prund, intre sfori seinteietoare de apa. Trase; si cind se risipi fumul, o vazu cazuta si zvircolindu-se; apoi ramase neclintita, intinsa pe tarm, subt salciile argintii". Alternanta panourilor aduce sub ochi scene din mereu alt registru: "greierusii" si "vacile Domnului" in soarele fierbinte al primaverii (cap.XIII), rafuieli singeroase intre luntrasi din girlele Deltei (cap.XIV), munteni din codrii Barnarului (cap.XV), in fine, intimplari cu hoti, la hanul lui Coljun (cap.XVI).
Spatiu al dramelor necunoscute de odinioara, dar si refugiu in imaginarul "povestii-povestilor", hanul darapanat de la crucea drumurilor ramine, alaturi de natura si erosul violent, una din temele povestirilor, anticipind modalitatea epica utilizata de scriitor in Hanu Ancufei (1928). Pe linga povestirile din suita titulara, volumul mai cuprinde si o ampla povestire, Bulboana lui Valinas, enumerata de critici printre capodoperele lui S.
Cadrul povestii de dragoste e spajiul muntelui arhaic, coltul de lume salbatic si violent, unde oamenii "se bucurau de viata cheltuind-o si slarimind-o intre cintece si risete, pahare de vin si doruri de dragoste. Pentru ei soarele, lumea, apa Bistritei, vitele albe care pasteau pe culmi sunind din talangi de arama, umbra codrului, arcusurile miscatoare ale izvoarelor si toate celelalte zadarnicii ale lumii aveau un inteles". Universul traditional al muntelui e invadat, aici, de lumea tirgovejilor si a "strontilor", care vor sa-l cucereasca prin forja. Rezistenta la schimbarea abuziva e sugerata printr-o poveste de iubire exponentiala, metafora a vietii explozive a muntenilor (Madalina si Ilie Badisor), opusa constringerilor, prefacatoriei si amenintarilor reprezentantului puterii administrative (notarul Mateias).
Moartea acestuia din urma printre plutele Bistritei curma intruziunea brutala in viata muntenilor, fara a o scuti de imprevizibile urmari, discret sugerate in finalul povestirii. Pasiunea e potentata, in pagini descriptive antologice, de magia lunara, de frumusetea tulburatoare a peisajului alpin: "Luna mare, rosie, se arata pe codri, intr-un fum vioriu; si pe Bistrita se intinse o punte miscatoare de solzi de aur, care luneca la deal, pe sfori, intre dinsa si luna. Un sipot tresari deodata intr-un com de stinca - parc-ar fi stat ascuns, pindind; pasii ei lepaiau maruntel pe cararea alba. Un lastun de apa jivli ascutit de doua ori si trecu dincolo, zburind la fata apei; aici Bistrita se largea intr-un cotlon larg si odihnea molcoma, sub revarsarile de salcii". Ca tema centrala, muntele reprezinta dimensiunea de profunzime, a altui timp, mitic, cind "nu erau in munti nici surtucari, nici ferastraie". Relativ unitara, proza din Cocostircul albastru adopta forma povestirii de gen O mie si una de nopti, anuntind de aproape formula epica din Hanu Ancufei.
