CIULEANDRA Roman de Liviu Rebreanu.
Publicat la Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1927, e curind tradus in mai multe limbi: Ciuleandra. La danse de l'amour et de la mort, traduil et adapte du roumain par B. Madcleine et Marina Bousquet, Paris, Editions Baudiniere, [1929J; Ciuleandra. Traduzione di Venere Isopescu. Prefazione di Giulio Bertoni, Perugia-Venezia, La Nuova Italia, [1930]; Ciuleandra. A dan va do amor e da morte. Tradusao de Lobo Vilela, Editorial Gleba, Lisboa, [1940]; in 1933-l934 e lipani in foileton, la Cleveland-Ohio, in ziarul "America".
Nucleul romanului e, dupa marturia autorului din Jurnal, subiectul unei nuvele intitulata Nebunul ("unul care vrea sa se faca nebun si la urma devine aievea"), proiectat "de vreo 15 ani".
In bruioane se incearca, pe linga Nebunul, alte citeva titluri: Treisprezece, Ceasul rau. Nenorocirea, Matraguna.
La 8 aug. 1927, Liviu Rebreanu noteaza, in Jurnal, dupa ce incheiase transcrierea romanului: "Ciuleandra asta, pentru mine, o o opera in care se exprima si se clarifica o taina sulleteasca mare, e cazul, des repetat, al iubirii pina la crima Tratai simplu, tara complicatii, poate sa nu multumeasca pe amatorii de actiuni intortocheate si haleiante, dar eu asa am simtit-o () in sfirsit ce pot sa stiu? De n-ar avea nici un succes, mi-e mai draga Ciuleandra, fiindca in ea sint instincte." Taina (prin care Rebreanu desemneaza, deopotriva, misterul creatiei, misterul vietii si al mortii sau misterul psihologic) si instinctul sint termeni recurenti in vocabularul autorului. Romanul se vrea explicarea unei asemenea taine - a "clipei de nebunie" care conduce la crima. Puiu Faranga, ultimul vlastar - debil daca nu degenerat - al unei vechi familii aristocratice, isi sugruma, inexplicabil, sojia, pe care o iubeste. Internat de latal sau la un sanatoriu de boli nervoase unde urmeaza sa simuleze nebunia pentru a scapa de raspundere penala, Puiu Faranga e pus, pentru prima dala in viata, fata in fata cu el insusi si incearca sa se inteleaga, sa inteleaga mobilurile ascunse ale crimei pe care a savirsit-o.
Anamneza, dirijata medical, dezghioaca, strat cu strat, personalitatea celui ce se numeste pe sine "Puiu Faranga", pentru a patrunde in adincurile Iara de nume ale fiintei care i-au dictat gestul. Rememorarea incepe neamenintator, declansata de albul ninsorii: "Apoi, ca intr-un caleidoscop, ii aparura numai scene cu zapada din viata lui. Se vedea mititel" Treptat, amintirile se ordoneaza in jurul unei obsesii ascunse, in jurul manifestarilor unui instinct al cruzimii, in care eroul nu se recunoaste pe sine, cel care "in treizeci de ani n-a avut sa-si impute nici o brutalitate". Instinctul ii apare ca o fatalitate dictata, ereditar, de singele unui neam prea vechi - asadar ca o vina transindividuala. Cautind "in trecut momente in care s-a manifestat instinctul varsarii de singe", eroul isi aminteste, cu spaima, "placerea grozava de-a privi, pe eind era un prichindel, cind se taiau pasarile pentru bucatarie. Cum se napustea sa puna mina pe corpul (ara cap ce se zvircolea si sarea ici-colo improscind cu singe in toate partile".
Anamneza aduce asadar la suprafata o inslinctualitate ascunsa, o voce transindividuala ce se manifesta printr-o serie de motive, comune si altor creatii ale lui Rebreanu: singele, vocea straina, nebunia ctc. Pentru Puiu Faranga ramine insa de solutionat o a doua intrebare esentiala: de ce a ales-o ca victima pe Madeleine, frumoasa, resemnata lui sotie, care-i tolera toate infidelitatile cu aerul ei de melancolica absenta si cu blinda ei indiferenta? in cursul anamnezei apare, mai intii reticent, intamplator parca, mai apoi din ce in ce mai insistent, un nou motiv, care devine o obsesie: motivul Ciuleandrei, dansul straniu, extatic, dansul pe care toti trei eroii reuniti la sanatoriu (Puiu Faranga, gardianul sau, Andrei Leahu, si doctorul Ursu) il cunosc, dar nici unul nu si-l reaminteste, sau nu vrea sa si-l reaminteasca. Dorinta de a reconstitui dansul uitat devine, treptat, principala obsesie a eroului, substituindu-se amintirii obsedante a crimei si slirsind prin a-l cufunda in beatitudinea nebuniei in clipa cind ritmul uitat e reconstituit si dansat pina la uitare de sine ("De alaturi se auzeau pasii lui Puiu, neosteniti, intr-un ritm saltaret, stimulati de o melodie gifiita, ca respiratia unui bolnav pe moarte"). Ciuleandra constituie explicatia ascunsa si devine expierea crimei. Caci dansul uitat fusese prilejul cu care, intr-un sat argesean, Puiu Faranga o intilnise pe Madali-na, viitoarea sa sotie Madeleine. Conform vointei tatalui sau, care spera intr-o regenerare a familiei prin casatoria lui Puiu cu o taranca, Madalina fusese adoptata si educata de matusa viitorului ei sot, in vederea acestei casatorii.
La sanatoriu, Puiu Faranga rememoreaza dansul care-l obsedeaza "ca o fatalitate": "Cine n-a vazut Ciuleandra nu-si poate inchipui betia dansului Zidul viu se avinta, cind incoace, cind incolo, lautarii pisca vehement strunele inasprind si ascutind sunetele cu cite un chiot din gura, la care se incearca sa raspunda altul, in toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de navala ritmului Sirul se transforma parca intr-un morman de came fierbinte, care se zvircoleste pe loc un rastimp De citeva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, tisnite parca din stravechimea vremurilor, sau de vreun tipat de fata, cu sinii aprinsi de strinsoare.
Si asa jocul pare ca va continua pina ce toti jucatorii isi vor topi sufletele intr-o suprema inflacarare de pasiune dezlantuita. Dar brusc cintecul se fringe si ingramadirea de tineri se risipeste intr-un hohot de ris salbatic ca geamatul unei imense placeri satislacute Singura Ciuleandra din cite jocuri cunosc poate sa explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoratiei supreme, ba chiar a dansurilor religioase, care se sfirseau prin mutilari sau sacrificii umane".
In aceasta scena antologica, Ciuleandra - cu "zidul de trupuri", cu betia care "topeste sufletele", cu "mormanul de carne fierbinte" in care dansatorii se transforma, cu chiotele tisnite "din stravechimea vremurilor", cu extazul pasiunii ce transcende (si poate mutila, sacrificial, individul), Ciuleandra e o manifestare orgiastic-dionisiaca.
La hora din Varzari, Madalina e o menada dezlantuita ("Am sarutat-o repede pe coltul buzelor.
Surprinsa si neputindu-se apara altfel, si-a infipt dintisorii in obrazul meu, ca o pisica suparata, si apoi a dat un tipat scurt, de multumire"). Trecuta prin scolile elvetiene, franceze si englezesti, Madeleine pierde vitalitatea orgiastica a Madalinei, pe care Puiu Faranga o va cauta zadarnic in "blinda, discreta si melancolica" lui sotie, tacuta si etern absenta, in perfecta Madelon, pe care o va ucide, incercind s-o regaseasca pe Madalina pierduta. inceputul romanului insemneaza epilogul dansului aproape uitat, epilog marcat printr-un ritual de sacrificiu la care victima pare a consimti sau, in orice caz, nu pare a se opune, Menada imblinzita pare a-si 11 trait intreaga existenta de aristocrata in asteptarea mortii care sa o redea sferei dionisiace de unde a fost smulsa impotriva vointei ei. Orgiasticul dionisiac din Ciuleandra e conceput in tonalitate vizibil nietzschcana. Pasiunea constanta pentru Nietzsche ("care este sufletul meu") si-o marturisea Rebreanu inca in 1910, in corespondenta cu M. Dragomirescu si avea sa dureze pina la stirsitul vietii romancierului (dovada motlo-i la Gorila, extras din Asa grait-a Zarathustra).
Din aceasta coloratura dionisiaca deriva conotatia tragica a instinctualitatii ca punct de ruptura a individualului invadat de trans-individual, conolatie definitorie pentru intreaga opera a romancierului. Caracterul tragic al conflictului romanesc a fost comentat de Rebreanu insusi in conferinta Cum am scris Rascoala ("in romanul acesta toti, absolut toti, au dreptate si tocmai aceasta constituie tragicul conflictului"), precum si intr-un interviu acordat lui Dan Pctrasincu ("Prin obiectivitatea aceasta am voit ca toate cruzimile, omenesti sau neomenesti, din Rascoala, sa fie justificate in virtutea unui destin").
Ciuleandra dezvaluie sursele tragicului la Rebreanu intr-o viziune nietzscheana a existentei instinctuale. Caci in dosul clipei de "nebunie" se lasa banuita, daca nu intotdeauna vazuta, masca lui Dionis si chipul menadelor sfisiind trupuri insingerate in extazul dansului.
