CINTARE OMULUI - Poem de Tudor Arghezi. Bucuresti, E.S.P.L.A., .
Subintitulat "stihuri", volumul alatura 30 de poezii, carora le sint adaugate, in Addenda la Versuri, II, editie si postfata de O. Pienescu, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1980, alte doua texte poetice: Vestitorul si Razboi si pace, pe care editia T. Arghezi, Scrieri III, Bucuresti, E.P.L. 196.1 - socotita definitiva si aparuta sub ingrijirea aceluiasi editor - nu le indusese. Poeziile, avind si o anume valoare autonoma, sint reunite in jurul unui nucleu tematic, menit sa confere unitate volumului. Procedeul nu era nou. Pusese intilnit in Flori de mucigai si Carticica de seara sau in atitea din proze, precum Poarta neagra, Icoane de lemn, Tablete din (ara de Kuty, Cartea cu jucarii s. a.
Poetul ofera aici "o viziune sociogonica prevalent moralista a umanitatii in ascensiune rationala () pe linia marilor valori universale (), dar intr-o tratare mai constructiva si, pe alocuri, cam didactica" (M. Zaciu). Referindu-se la ansamblul creatiei argheziene, G. Pienescu, cel mai autorizat dintre editorii operei acestuia, vorbeste despre "absurditatea structurarii versurilor lui Arghezi dupa cronologia primei aparitii in publicatiile periodice", sustinind "nepotrivirea datei de aparitie cu timpul calendaristic al creatiei", observatii ce descurajeaza orice tentativa de a fixa riguros geneza fiecarei poezii in parte. Ceea ce bine se stie este ca volumul urma la numai un an aparitiei celuilalt amplu poem, 1907- peizaje (1955), si ca ambele scrieri aveau sa-l readuca pe poet, cu autoritate, in lumea literara. Revenirea se intimpla dupa ce, din 1947 cind publicase Una suta una poeme si volumul pentru copii Prisaca, ilustrat de Marcela Cordescu, poetul trecuse - mai exact, fusese trecut - intr-un con de umbra.
In perioada interbelica, atacat de N. Iorga, Eugen lonescu, Ion Barbu s. a., Arghezi ripostase ori nu, dupa bunul sau plac. Dupa 1944 insa, intr-o epoca dominata de proletcultism si cenzura, unor Miron Radu Paraschivescu, Ion Vitner si, mai ales, unui Sorin Toma, semnatar in "Scinteia" al unor articole "demascatoare" si "pe linia politicii partidului" despre Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei, nu li se mai putea da replica fara a-ti risca libertatea.
In 1980, Ion Caraion afirma ca "nu e inca timpul de spus tot binele si lot raul, tot adevarul si toata minciuna despre Tudor Arghezi". Care sa fie adevarul despre volumele anilor 1955-? Sa fi fost acestea un cal troian, prin care poetul reintra in cetatea ce-i fusese interzisa?
Revenind asupra ,Bataliei" pentru Arghezi - cum inspirat isi intituleaza Dorina Grasoiu un volum - acceptarea si respingerea poetului marcheaza, de-a lungul intregii sale existente, o linie sinuoasa, nu lipsita de neprevazut. Astfel, dupa ce in 1946 primise Premiul National pentru poezie, urmeaza o perioada de ostracizare, avindu-i alaturi pe foarte numerosi creatori interbelici, poeti in primul rind, retrasi din biblioteci, exclusi din manualele scolare, interzicindu-se reeditarea lor, socotiti purtatori de cuvint ai unei ideologii reactionare, burgheze, decadente si cosmopolite. Aparitia volumelor 1907 - peizaje si Cintare omului oferea criticii literare posibilitatea - exploatata Ia inceput cu timiditate, apoi cazindu-se in cealalta extrema, a apologiei - sa-l reintegreze pe Arghezi valorilor superlative autohtone, socotindu-se aceste scrieri nu doar apreciabile, ci puncte de maxima altitudine a creatiei sale totale. "Supralicitata printr-o explicabila reactie inversa" (M. Zaciu), creatia acestor ani va fi pusa grabnic sub semnul adeziunii autorului ei la marxism-lcninism, ceea ce i-a asigurat - afirma aproape la unison critica literara - nu numai o intelegere superioara a legilor sociale, filosofice, guvernatoare ale universului, dar si rafinament estetic. Dupa o viata de zbuciumari dramatice in cautarea adevarului despre originea si sensul omului in lume, despre raportul sau cu o divinitate aceptata sau nu, dar continuu interogata chinuitor, iata - subliniau comentatorii - se atinge acum, prin noua conceptie, un liman de impacare, prin excluderea oricaror factori extraumani din procesul de devenire a individului si a omenirii.
Ajuns aici, dupa 1957, in deplinatatea puterilor sale creatoare, Arghezi se va bucura pina la asfintit de apreciere entuziasta si unanima, devenind "un clasic in viata".
Conceput ca un ansamblu vast, alcatuit din poeme inrudite prin tematica, volumul Cintare omului este "imnul de proslavire al inaltarii umane" (T. Vianu). intr-o atenta si docta urmarire comparatista, criticul analiza socio-goniile antichitatii, realizate de Ilesiod, Eschil, Protagoras, Platon, Democrit, Lucretiu, Vergiliu si Ovidiu, urmate de cele moderne ale lui Dante, Milton, Alex Pope, Voltaire si Rousseau, Volney, E. Quinet, J. Michelet, V. Htlgo, Leconte de Lisle si E. Madacs! Din literatura romana sint comentati in aceeasi ordine de idei I. Heliade Radulescu si Eminescu. Daca evocarea desfasurarii istorice a omenirii este punclul de convergenta a celor de mai sus, ceea ce il deosebeste pe Arghezi de precursori este viziunea sa optimista, increzatoare, asupra permanentei universului, niciodata amenintat cu disparitia totala, ci mereu capabil de autoregenerare.
In functie de tonul liric fundamental, se pot distinge doua parti ale poemului, chiar daca, formal, nu exista o asemenea delimitare. intre piesa liminara, Umbra (motiv analizat excelent de L. Baconsky) si poezia Om cu om, este o panorama cosmogonica, ale carei inceputuri amintesc geneza eminesciana din Scrisoarea I. Este Urmarii procesul evolutiei individuale a omului pe scara biologica, de la desprinderea din animalitate, prin ridicarea trudnica pe verticala, la dezvoltarea gindirii si a limbajului, la descoperirea focului si a uneltelor, la afirmarea acelui homo faber, capabil sa se autodepaseasca, supunind simultan si natura, initial ostila. Vointa este factorul decisiv, iar batjocura de a se fi ivit "din framantarea tarinii cu scuipat" cum spune cartea stinta - este razbunata din plin de omul ginditor si demiurg el insusi, creator al bunurilor materiale si spirituale. Registrul stilistic este unul de imn, de oda, culminind in Nascocitorul. Asa ca in unele din mai vechile scrieri, poetul "se copilareste".
El mimeaza uimirea ingenua in fata fapturii subrede, crescind spre inalt, ii cinta biruintele ce-l apropie de Prometeu, intra in dialog cu acest miracol care este omul. Suavitate, gingasie, naivitate, perspectiva ludica sint citeva din atributele acestor versuri imnice, eu deosebire cind, intr-un grupaj de poezii, sint cintati ochii sau miinile omului. T. Vianu si Aurel Nicoleseu subliniaza valorile stilistice ale poemului, monologul si dialogul, adresarea la persoana a IIi-a, oralitatea limbii prin cuvinte si locutiuni populare, prin fonetisme de limbii vorbita, prin bogatia si varietatea lexicului s. a Partea a doua muta accentul de pe individ pe colectivitate, la inceput simpla juxtapunere cantitativa. O data cu aparitia abuzurilor celui mai lacom, devenit si "cel mai tare", an- loc stratificarea sociala. Sint intemeiate institutii menite sa consfinteasca oprimarea: biserica, justitia, statul.
Se dezlantuie razboaie pustiitoare, puse in slujba conducatorilor, unde se infrunta cei carora fratia ar trebui sa le fie lege suprema. Tonul este uneori esopic, alteori pamfletar, virulent, iar, consecutiv, lexicul este unul de asprime, de duritate, de> trivialitate chiar, vizind grotescul. Este o miscare expresiva contrastanta cu cea din prima parte, o schimbare proprie metamorfozelor liricii argheziene. Poezia finala, Cel ce gindeste singur, este o revenire la motivul "nascocitorului", fiind un omagiu adus omului modern al secolului XX, cel care, prin progresele uimitoare ale tehnicii, supune spatiul si timpul si care "a prins si taina mare a tainelor, atomul". Regasim aici Ionul omagial, pentru ca ultimele doua versuri, sententioase, sa lie nu doar o trimitere la intreaga partea a doua a poemului, dar si o inchidere a cercului compozitional al volumului prin concluzia: "E timpul, sluga veche si robul celui rau/ Tu, omule si frate, sa-ti tii stapinul tau!" Astfel, o tema milenara este acordata prezentului istoric, indemnind la redobindirea demnitatii initiale pierdute, prin lupta violenta. Chiar daca inegale ca valoare, piesele poemului Cintare omului prelungesc mai vechi atitudini ale poetului, pe coordonate cosmice sau sociale, filosofice, erotice sau copilaresti miniaturale. Radacinile lui pot fi cautate in humusul gras al Cuvintelor potrivite.
