CIMITIRUL BUNA-VESTIRE Roman de Tudor Arghezi, aparui la Editura "Universala" Alcalay & Co., . A doua editie antuma (si ultima) este publicata in scria de Scrieri, voi. 10, 1965; de aceasta data, cartea nu mai e subintitulata roman, ci poem. hi aceeasi editie, sini introduse trei capitole noi: 57, 58, 60.
Romanul este compus din trei parti care redau, cronologic, intr-o naratiune la persoana 1, tivi momente din existenta lui Gulica Unanian. Prima parte se deschide cu ceremonia prilejuita de sustinerea tezei de doctorat de catre Unanian si continua cu tribulatiile acestuia, in calitate de doctor in litere si filosofie, in a obtine numirea intr-un post de profesor.
Firul epic (tesut dintr-un material evenimential redus la minim) ofera doar pretextul pentru personaj ca, intcrsectind anumite medii (universitar si politic), sa aseze sub o lupa satirica si ridiculizanta locuri, figuri sau cutume indeobste considerate inalte (de nu chiar sacrosancte).
Vazute de Unanian, aula academica si anticamera ministeriala isi deconspira, dincolo de atmosfera solemna pe care o degaja la un prun contact, adevarata natura: ele nu sint altceva decit interioare de circ, amfiteatrul fiind "un interior de turn de apa si de circ, edificat in echilibru ca o piramida de carti de joc, din virful careia, cind cade valetul, se prabusesc, val virtej, patruzeci de cartoane", iar spatiul ministerial se dovedeste "o alta sala de spectacol, improvizata subt un cort de bilci si in mijlocul careia trebuie sa se produca un cal cu clovn".
Cei care locuiesc in aceste spatii si care ajung sa se identifice, in sens negativ, cu clovnii (pentru ca, la fel ca personajele de circ, sint purtauni ai unei masti si profesionisti ai iluziei) sint Profesorul si Ministrul, Fara a avea un nume, profesorii si ministrii evocati de Unanian tind sa reprezinte tagma intreaga, iar portrelcle creionate acestora (unele dintre ele, adevarate pamflete de dimensiuni reduse) tenteaza sa propuna tipuri. Avid de renume si de glorie, impozant la catedra ori atunci cind, la mari solemnitati universitare, e invesmintat in toga, profesorul se arata, in intimitate, lipsit de preocupari intelectuale (neavind timp pentru ele, le lasa, spre rezolvare, tinerilor emuli); in casa proprie, odaia preferata nu pare sa fie biblioteca, ci camara de alimente: "Dinaintea unui parete decorai cu cirnatarie, sensualitalea si estetica maestrului pareau hipnotizate, si ochii lui insufletiti purtau un accent atit de felin, incit invatatorului i se paru ca maestrul lui da din coada." Aceeasi natura instinctuala, de "animal sensational", robit pintecului (in dublu sens, digestiv si sexual), e deconspirata (intr-o pagina pamfletara de excelenta calitate) si in cazul omului politic: "Apostolul schimbarii la fata, al pipotei mari, evanghelistul inghititorii si al rinzei nesatule, cu toate borhoturile ce i s-au aruncat in privatile gurii cu lopata, cu butoiul si cu caruta, stie sa fie si sentimental slisietor cind il lovesti peste bot, Fleoanca lui cu floaca si creierul lui degenerat au borsit cuvintele, au parsivit ideile, au scrintit simtamintele".
A doua parte a romanului evoca existenta lui Unanian ca intendent al cimitirului Buna-Vestire, post obtinut dupa multe diligente pe linga Ministrul, protector demagog si nas al familiei, in replica Ia spatiile investigate anterior, cimitirul (unde intendentul isi are nu numai locul de munca, ci si locuinta familiala) dezminte semnificatiile ce ii sint atribuite in mod obisnuit (de loc lugubru, inspaimintator) si se dezvaluie, dupa o perioada de acomodare, ca topos ocrotitor, al linistii si sigurantei. "Cetatea mormintelor" are, de fapt (anticipin-du-se, astfel, modul in care spatiul va fi valorificat in partea a treia), o natura metafizica ("Cimitirul e ca un preludiu de Rai") mijlocind, pentru cel care o strabate, "tovarasia spatiului si a eternitatii".
Purtat, uneori, de reverii inalt metafizice, Unanian ramine, insa, acelasi observator sagace (fie, in nota obisnuita, sarcastic, fie induiosat) al figurii umane. Daca in prima parte portretistica sa tindea spre stabilitatea si soliditatea unor tipuri, de aceasta data ea se diversifica, inregistrind, din mediul investigat (cei care frecventeaza cimitirul) figurile atipice, excentrice: pianista necrofila, barbatul care si-a torturat nevasta zi de zi, dar, dupa moartea ei, face dovada unei devotiuni exemplare, doamna ce si-a ingropat in zece ani cinci barbati si "ii viziteaza pe anteriori la bratului unui actual, al saselea" etc. in partea a treia, registrul naratiunii se schimba: de la excentricitate si bizarerie (pastrate in marginile verosimilului) se face trecerea spre fantastic, Unanian fiind marturisitorul unui "ev miraculos": invierea mortilor. Numit intr-o comisie insarcinata cu elucidarea "epidemiei invierilor", Unanian reproduce citeva dintre documentele forului din care face parte: marturii ingenue sau pasionale ale fostilor morti, depozitii ale martorilor, opinii ale specialistilor in teologie si jurisdictie.
Se inregistreaza, astfel, o succesiune de discursuri ce valorifica limbajul in registre diverse, de la grotesc pina la liturgic si sacru. Adaugind la acestea fragmentele din romantul proiectat de Unanian subt titlul "Viata de apoi" (o incercare, extrem de plastica, de a descrie Paradisul, pe care, intr-o subtila lectie de poetica, scriitorul Unanian o reproduce, comentind-o si corectind-o in fata cititorilor sai), partea a treia a Cimitirului Buna-Vestire, se arata a fi tocmai "al treilea Testament", care nu vesteste, ci marturiseste despre o lume primenita, inviata. intrupati, fostii morti (de la nume oarecare pina la Mihail Kogalniceanu, C. A. Rosetti, Alexandru cel Bun etc.) sint supusi, pe pamint, unei judecati ce repeta scenariul eristic: gasiti nevinovati de catre procuror, ei apar, totusi, in fata judecatorilor, ceea ce probeaza investitura lor divina, "harul fiind suferinta, prigoana si nepotrivire". Ri nu vor ajunge, insa, la osinda, avindu-l ca aparator - dupa marturia acuzatului Numarul Unu, Mihai Rminescu - pe Duhul Slint; acuzatorul insusi va avea "o tresarire de cremene seinteiata" si, lepadindu-se de rolul sau, va intra in multimea ce il slaveste pe Dumnezeu. Pornind de la investigarea vitriolanta a zonelor miloase ale fiintei umane si inaltindu-se pina la survolarea Tariei (in pagini ce trimit mai mult la miturile platoniciene, decit la textele biblice). Cimitirul nu e un roman ce privilegiaza antiteza, nici in constructie, nici in viziune, ci - mai degraba - structura sa triadica pare sa traduca o viziune de tip sintetic, increzatoare in puterea omului de a se inalta si a se mintui prin chiar asumarea caderilor sale. Romanul devine, astfel, emblematic (prin teme, dar si prin limbaj) pentru intreaga opera argheziana, nu numai pentru proza in al carui virf estetic se afla.
