Stefan Gheorghidiu
Roman de analiza psihologica; roman de dragoste cu elemente de fresca sociala.
Personaj principal, dinamic, multidimensional, exponential; "alter ego", "purtatorul de cuvant" al autorului; personaj-narator, autodiegetic.
Modalitati de caracterizare:
- caracterizare directa: portretul facut de alte personaje; autocaracterizarea;
- caracterizare indirecta: prin propriile actiuni, simtiri si ganduri; prin mediul in care traieste; prin comentariul naratorial.
Stefan Gheorghidiu "a vazut idei". Este un inadaptat superior, aplicand asupra dragostei si existentei matricea procustiana faurita de propria-i sete de ideal.
Stefan Gheorghidiu este constiinta dramatica ordonatoare a operei, naratorul (descins din vocea auctoriala), in genere necreditabil, al acesteia. intreaga afabulatie a cartii - scrisa la persoana intai - se compune, se filtreaza si se organizeaza arhitectonic in adancimea perspectivelor interioare ale eroului.
|
Student sarac, la filosofie, casatorit - din dragoste - cu o studenta de aceeasi conditie sociala, apoi bogat - peste noapte - prin surprinzatorul testament lasat de unchiul sau Tache, sublocotenent in armata romana inca de la intrarea tarii in Primul Razboi Mondial si aflandu-se in primele randuri de combatanti in campania din Transilvania, eroul poate fi considerat un alter ego al scriitorului, spirit introvertit, nelinistit, lucid, polemic. Ca si celelalte personaje camilpetresciene care poarta amprenta inconfundabila a autorului, el dovedeste o foame chinuitoare de absolut.
Drama lui Gheorghidiu s-ar consuma in doua directii: o drama a iubirii inselate, nu a geloziei, ci a setei de certitudine ( "Nu n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirir, se confeseaza Stefan), si o drama a incapacitatii alinierii, a integrarii intr-o existenta cotidiana (razboiul se include), dictata de forte si ratiuni exterioare, necircumscrise idealului pe care eroul si l-a asumat.
Stefan Gheorghidiu "a vazut idei". Este, ir. fond, un inadaptat superior, aplicand asupra dragostei si existentei (sferele lor sunt secante) matricea procustiana faurita de propria-i sete de ideal, recompunand continuu si zadarnic, din cioburile realitatii, o lume vesnic imperfecta. Iar efectul se intoarce asu-pra-i, forta (tot) procustiana a societatii anihilandu-l, proiectandu-l in zonele insalubre ale ei.
Drama eroului ar proveni din incercarea lui de suprapunere a unui ideal faurit de inclinatia-i de sorginte filosofica spre sistem, pe realitate. Aceasta din urma nu poate raspunde setei de absolut a eroului. De aici, esentele. O drama a incompatibilitatii cu mediul social, dispersata in tendinte si relatii, in viziuni si moduri de existenta contrare: al lui si al Elei, al lui si al celorlalti. O drama a imposibilitatii de comunicare, succesiva celei de mai sus, care naste impacturi periculoase, declarate sau inabusite, dar resimtite puternic de ul-traluciditatea febrila a eroului. Drama se consuma insa in interior, la mari adancimi, iesind la iveala, din gesturi reci, doar farame ale navelor scufundate: "Mi-am incins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sarutat-o chiar, pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou".
Toate momentele dramatice, intreaga viata a eroului se consuma de fapt la mari adancimi. Plonjarile sale interioare traduc, ca si in cazul lui Gelu Ruscanu, obsesiv si rascolitor, drama spadei care, sub apasare, nu se indoaie, ci se frange: I-am scris [fostei neveste, la despartirea definitiva, n.n.] ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".
Salvarea eroului nu este, cum s-ar parea, in filosofie: cercul nu devine spirala, ci se inchide (vezi traiectoria eroului in celalalt roman). Filosofia. aparent izbavitoare, va genera alte sisteme, va alimenta setea de ideal a eroului, niciodata traductibila in termeni reali. Am putea spune ca filosofia este cantecul de dragoste si moarte al lui Stefan Gheorghidiu.
Atentia eroului este vesnic intoarsa spre interior. Aflandu-se in centrul evenimentelor, situandu-se aici si organizand lumea, eroul da unitate perspectivei. De fapt, el recreeaza lumea, sau, mai bine zis, o supune, ca si in cazul altor eroi camilpetrescieni, unui tipar de idealitate, iar neconcordanta dintre acestea doua, lumea absolutului, a idealului, si cea care cade sub simturile sale, provoaca permanenta daramare de temple din sufletul eroului.
Pentru Stefan lumea inseamna (ne referim la conjunctura data) in primul rand dragoste, permanenta regenerare sau autodistrugere prin ea, dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante: "Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar mai intai poate ucide. De altminteri asa e si frumos". in istovitorul lui efort de recompunere a lumii, deci si a dragostei, in setea de a atinge absolutul, Stefan e un invins.
"
Psihologia lui Gheorghidiu se inrudeste cu psihologia eroilor dramatici ai d-lui Camil Petrescu; student in filosofie, indragostit de abstractiuni si modelat dupa idealuri livresti, Gheorghidiu e creat din pasta acelorasi «suflete tari», epigoni ibseniani rataciti in viata si neadaptati la compromisuri, stapani pe o minte geometric organizata, dar descompusi de asaltul insidios al iubirii" (Pompiliu Constantinescu).
