Drama mitica.
Personaj principal, dinamic, multidimensional, eponim, arhetipal; personajul principal traieste drama creatorului de frumos.
Modalitati de caracterizare:
- caracterizare directa: portret facut de alte personaje; elemente de autocaracterizare;
- caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni; prin intermediul indicatiilor de regie; prin mediul mitico-em-blematic in care traieste personajul; prin dialog si monologul interior; prin limbaj.
Mai presus de toate, Manole ramane un arhetip, anume acela al artistului care se eternizeaza printr-o opera perfecta, rod al suferintei si iubirii.
Construita pe tema mortii rituale in scopul unei creatii estetice, Mesterul Manole este piesa de varf a dramaturgiei blagiene, o moderna prelucrare in maniera expresionista a mitului autohton.
"Pedepsit cu darul de a zamisli frumuseti", ,Mesterul Nenoroc" e surprins intr-o halucinanta inclestare cu sine insusi, in cautarea unui ideal de frumusete ("icoana a bisericii1'), conturat in sufletul sau, dar care refuza sa prinda corporalitate, ca si cand pamantul insusi s-ar impotrivi fortei creatorului.
Drama debuteaza in plin conflict interior al personajului, eludand datele expozitiunii prezentate de balada care ii sta la baza. intr-o framantare cumplita, Manole se cearta cu sine insusi, cu Bogumil si cu cerul, intreband necontenit: "Cine-mi darama zidurile?" "Cine ma lot incearca? De ce ma tot incearca?"
Artistul are o atitudine de revolta in fata unicei solutii care se prefigureaza, aceea a jertfei ritualice. Aceasta i se pare absurda si omul din Manole refuza o asemenea rezolvare care nu intra in logica obisnuita si care i se pare echivalenta cu o crima: .Jertfa aceasta de neinchipuit - cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor".
Mesterul pare a-l fi pierdut pe Dumnezeu, simte acut nevoia sprijinului divin, dar este incredintat ca "prin suferinta pana Ia urma multe se mai pot desavarsi'. El simte ca este supus unei probe, presimte ca retraieste in alte dimensiuni destinul lui Abel.
De suferinta lui Manole pare cuprins intregul univers, iar cei noua tovarasi au fost ei insisi prinsi ca intr-un joc al ielelor de mirajul nenascutei biserici. Si ei surprind framantarea lui Manole, care "cu un ochi tot masoara, cu celalalt se roaga". Starea de tensiune a mesterului, neputinta de a lua o decizie par fara sfarsit, iar universul insusi sta in asteptarea unei alte prabusiri. Prins in acest haos interior si exterior, doar prezenta Mirei ii aduce artistului momente de alinare.
Aparitia solului trimis ultimativ de Voda sugereaza si existenta unui conflict exterior, mai putin dezvoltat insa. Presat de insistentele solului, Manole cere un ultim termen: "Rabdarea lui Voda o mai cer pentru trei zile." in planul interior acesta reprezinta momentul culminant, al deciziei de a jertfi, in timp ce in plan faptic zidirea Mirei va constitui punctul culminant al actiunii. Este pentru prima data cand Manole recunoaste in fata celorlalti ca, fara putinta de a ne impotrivi, un destin se implineste in no?'.
Destinul creator al lui Manole sta sub semnul unei vointe mai presus de vointa proprie: "Marturie auziti din parte-mi ca am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel".
Ritualul juramantului pecetluieste destinul mesterului care isi prevesteste parca soarta: "aceluia i se va lua care mai tare va iubi". In ultimul moment e| incearca sa se impotriveasca soartei, incearca s-o smulga pe Mira destinului dar apoi, cu "o inseninare neomeneasca", ii propune acesteia un joc ritualic al iubirii, amintind de Jocul de-a viata" pe care il incepusera amandoi in urma cu sapte ani. Cu "mare si linistita iubire" Mira accepta ritualul in urma caruia urma sa se nasca "o lunga si fara sfarsit minune".
Bisericii (artei) ii jertfeste Manole mai intai latura umana (gingasia, veselia, inocenta, toate reprezentate de Mira). In biserica Manole investeste si talentul sau de creator, harul de a plasmui frumosul, mesterul trece, deci. treptat-treptat, integral, in creatie, anulandu-se ca personalitate. Spiritual el nu mai exista, iar senzatia ii este de pustietate: "Manole nu mai este. Numai un trup a ramas aici, care s-a ranit de spinii cerului". in viziunea lui Calinescu, "ceea ce construieste Manole e opera lui Satanail, lucrare materiala, informa, cata vreme nu coboara Spiritul Creatia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine opera vie fara factorul irational, fara har. Acest har pretinde insa artistului suferinta".
Eliberarea din trupul devenit inchisoare se poate produce numai prin moarte. Eroul ramane un revoltat, orgoliul sau de creator facandu-l sa se compare cu insusi Creatorul: "Cand El a cladit, ce a jertfit ? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici pentru taramuri. A zis si s-a facut. Si mie totul mi-a cerut. Replicile Iui devin treptat fara noima pentru ceilalti. Metaforele ingroapa adanca suferinta a celui care nu-si mai gaseste rostul in aceasta lume: "Ceasul meu a incetat', "Lacrima ma simt, intarziata, si caut odihna de piatra'.
Moartea mesterului e previzibila. Lumea reala nu-l mai intereseaza, el nu-i mai apartine, dorind sa intre in eternitate alaturi de Mira si de plasmuirea sa.
Criticii literari au gasit numeroase afinitati intre Manole si alte arhetipuri ale literaturii universale. Efortul sau zadarnic, dar reluat cu cerbicie la inceputul piesei, l-a apropiat de Sisif, caderea din finalul dramei e un zbor icaric, iar prin violenta cu care blameaza Cerul se apropie de Prometeu.
Mai presus de toate, Manole ramane un arhetip, anume acela al artistului care se eternizeaza printr-o opera perfecta, rod al suferintei si iubirii.
in conturarea personajului Blaga acorda o mai mica importanta gestului (punctat doar cu exactitate) si faptei (teatrul sau a starnit o polemica in critica pornind de la problema reprezentarii scenice), rolul esential detinandu-l monologul care se constituie adesea in fragmente poetice de o frumusete aparte.
