Piesa face parte din trilogia Setea muntelui de sare (1968). Subintitulata "tragedie in patru tablouri", are la baza mitul biblic al Iui Iona, resemantizat insa, tratat intr-o maniera moderna.
Personajul principal al piesei, Iona, se dedubleaza permanent, dialogand cu sinele sau profund, facandu-se auzite in permanenta doua voci. Este un personaj simbolic, intruchipand nelinistea omului lipsit de orice orizont metafizic, in cautarea absolutului, a propriei identitati. El se poate regasi in fiecare dintre noi. Personajul este urmarit in devenirea lui, de la ipostaza de "pescar fara noroc", prins in rutina zilnica, la aceea de individ capabil sa-si provoace destinul, sa atinga, in cele din urma, treapta iluminarii. Traseul pe care il va parcurge este de factura initiatica, deoarece este captata structura intima a individului, care in final va deveni altul. Calatoria initiatica presupune trecerea mai multor probe, Iona avand astfel experienta infernului, a labirintului, fiind inghitit de doi pesti; in final, realizand ca totul se reduce la un spatiu limitat, gaseste calea spre lumina si adevar in interiorul sau, avand revelatia extraordinara a unitatii propriei fiinte, percepandu-se ca identitate, armonizand eul exterior, social, cu cel profund. "Noul" Iona renaste prin propria moarte.
Cele patru tablouri ale piesei il prezinta pe Iona in diferite ipostaze existentiale, revelatorii pentru traiectul sau initiatic. Primul tablou ni-l arata vazandu-si linistit de "trebusoara luf. Langa el se afla un acvariu. Iona isi rosteste gandurile cu voce tare, relevand o situatie existentiala precara, a unui om singur, izolat, traind intr-o realitate monotona, desa-cralizata. Are experienta pierderii ecoului,si intuitia, perceptia metaforica a capcanelor existentei: "Apa asta e plina de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi. pestii, inotam printre ele atat de repede incat parem galagiosi". Tabloul II il surprinde pe Iona in interiorul Pestelui I. Personajul dialogheaza in permanenta cu propriul sine, gasindu-si salvarea prin Logos. Iona se simte prizonierul spatiului inchis, limitat, cauta o fereastra, dar nu o gaseste. Are nostalgia orizonturilor necuprinse, a luminii: "Daca as avea mijloace, n-as face altceva decat o banca de lemn in mijlocul marii. Constructie grandioasa de stejar geluit, sa respire pe ea, in timpul furtunii, pescarusii mai lasC In tabloul trei, personajul se afla in interiorul Pestelui II. intr-o parte a scenei este o moara de vant. Apar Pescarul I si Pescarul II care, tacuti, poarta cate o barna in spate. Tacerea celor doi pescari e simbolica, reliefand criza de comunicare in lumea moderna, precum si alienarea individului. Tema teatrului contemporan este, dupa cum subliniaza Arthur Miller, alienarea, deoarece "omul de azi nu mai e tragic, ci patetic, intrucat a incetat a mai fi o personalitate - e un client, un recrut, o parte dintr-o masinarie - e numai un nemultumit, un inadaptat". Iona se simte tot mai agresat de spatiul concentrationar, sufocant, lipsit de lumina, fiind constient ca "daca nu exista ferestre, ele ar trebui inventate". Simte nevoia de comunicare, de impartasire a celor mai intime ganduri, are nevoie de Dumnezeu, sau macar de un semn al divinului, care sa-i certifice existenta. El se confeseaza: "As vrea sa treaca Dumnezeu pe aici".
Ultimul tablou prezinta personajul pe o plaja murdara. Acum poarta barba lunga, "lunga si ascutita". Schimbarea infatisarii lui Iona este un semn al modificarilor sale interioare, evidentiind evolutia, initierea sa. Eroul se afla in exterior, spintecand ultimul peste. Doreste sa prinda soarele, acesta simbolizand lumina, cunoasterea absoluta. Un moment important este acela cand Iona incepe procesul de recuperare a propriului trecut, a amintirilor, moment ce anunta desavarsirea lui spirituala. Amintirile devin din ce in ce mai clare, prind contur din ce in ce mai mult. Din hatisul acestora se incheaga imaginea mamei, refacandu-se legaturile cu originile, cu primordialul, cu un spatiu protector in care nu exista agresiunea timpului. Ecourile expresionismului se resimt: intoarcerea la origini, la primordial, refuzul unei lumi desacralizate, in deriva, in care individul nu se poate simti decat alienat, sfasiat launtric. Nasterea perpetua dorita de Iona inseamna un refuz al ramanerii in lume. Pescarul 1 si Pescarul II reapar, la fel de tacuti, purtand cu stoicism barnele in spate. Iona iese la lumina, dar are imaginea terifianta a orizontului inchis, a "sirului nesfarsit de burtF'. Iar el, Iona, "inchis intre toate aceste geamuri", ca "un dumnezeu care nu mai poate invia, l-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea, dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia. Se da cu capul de toti peretii, cheama toate siretlicurile mintii si ale minunii, isi face vant in dumnezeire ca leul. Ia cerc, in aureola de foc. Dar cade in mijlocul flacarilor. De atatea ori a sarit prin cerc si nu s-a gandit ca o sa se poticneasca tocmai la inviere'". Iona va cunoaste apoi un proces de regasire de sine, amintindu-si numele: "Cum se chemau batranii aceia buni, care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, batranul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani? Cum se numea cladirea aceea in care-am invatat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care maneam si beam si pe care-am jucat de cateva ori? in fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semana cu o roata rosie, si se tot rostogolea numai intr-o singura parte - cum se numea? Cum se numea dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care-am trait-o eu? Cum ma numeam eu?". Iona rememoreaza rand pe rand obiecte care tin de universul sau intim, de lumea copilariei, din care prind contur imagini familiare.
Procesul de rememorare culmineaza cu amintirea propriului nume, moment de iluminare spirituala, in care se naste un Iona initiat, purificat prin suferinta. "Eu sunt IonaV, afirma personajul in momentul sau de apoteoza. Iona va gasi drept cale de implinire de sine moartea: isi spinteca burta, realizand ca adevarata cunoastere e in interior, omul fiind masura tuturor lucrurilor, reafirmand ca adevarat dictonul socratic "Cunoaste-te pe tine insuti". Pronumele "nor din ultima replica a piesei are valoare profetica, facand din piesa lui Marin Sorescu un teatru al sperantei si al increderii in fortele omului, care poate gasi solutii si in cele mai precare circumstante. Sinuciderea nu este un act de lasitate, ci unul de eliberare, de regasire a propriei identitati. Moartea este privita ca o cucerire a luminii, lumina simbolizand cunoastere si adevar. inghitirea lui Iona de catre uriasul peste poate fi inteleasa si ca o descindere in infern sau ca o "intoarcere in stadiul embrionar" (Mircea Eliade), ca o "moarte initiatica", ce "semnifica sfarsitul omului «natural» necuitural si trecerea la o noua modalitate de existenta - cea a unei fiinte «nascute intru spirit», adica o fiinta care nu mai traieste doar in realitatea imediata. Astfel, moartea initiatica este o parte integranta a procesului mistic prin care novicele devine altul, transformat in concordanta cu modelul revelat de zei sau de stramosii mitici".
Iona devine un personaj emblematic al teatrului modern, care simte acut dramele si crizele lumii in care traieste. EI este omul parasit, in deriva, lipsit de gratia divina, care nu se poate regasi si implini decat prin moarte.
